Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nevoile în socialism şi-n cazarma Rădăuţi


Radu Părpăuţă

10.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era greu în armata ceauşistă. La unitatea din Rădăuţi (nu vă spun numărul, că e secret), în care mi-am servit patria la T.R. (termen redus), nu era grea pregătirea de luptă şi politică, tragerile de noapte, nici chiar ameninţarea cu bulăul (carcera). Pentru mine şi pentru camarazii mei era grea în primul rând spinoasa problemă a defecatului. Şi problema e fundamentală! Toată lumea vorbeşte de viaţă, dă ochii peste cap vorbind de simbolul "suflării vieţii", dar, iertaţi-mă, suflarea vieţii nu vine numai pe gură, ci şi pe partea cealaltă. După operaţie, ce te întreabă doctorul prima dată? Precizez PRIMA DATĂ! Vă spun eu: te întreabă dacă ai "ieşit afară". Dacă ai "ieşit afară", ca să vorbesc şi eu eufemistic (nu ştiu de ce dracu ne ruşinăm de un lucru la fel de vital ca şi mâncatul sau respiratul, procese fundamentale de care nu ne ruşinăm niciodată), înseamnă că eşti viu, că organismul tău începe să... funcţioneze: PRINZI VIAŢĂ! Deci "simbolul vieţii" nu este numai răsuflarea, ci şi defecarea. Viaţa şuvoieşte nu numai pe gură, ci şi prin anus. Na!

Da să ne întoarcem. La lecţiile de pregătire politică, tovarăşul căpitan Şapcă ne vorbea înflăcărat despre politica partidului, care ne deschide nouă, tinerilor, noi orizonturi. Or fi fost noi orizonturi, dar nu la budă, unde orizontul se închisese ca-n Valea Jiului, unde minerii în anul acela se închiseseră în şut, nemulţumiţi de societatea sărăcialistă, şi dădeau cu şutul, ca să zicem aşa, politrucilor veniţi să-i împace cu zăhărelul şi cu securelul.

Aşadar, între orele 13 şi 15 aveam "program de voie", singurele două ore din timpul zilei, când puteam să ne facem nevoile. Mergeai la masă, apoi aţipeai puţin şi te trezeai cu o dorinţă irepresibilă de a merge la toaletă. Dar din cele patru cabine, două s-au înfundat din primele zile de armată (puteai intra acolo, dacă puteai să eviţi moviloiul de rahat adunat), una era veşnic închisă (am aflat ulterior că acolo se adunau, ca-n ilegalitate, fumătorii înrăiţi şi fumau pe ascuns) şi mai rămânea una singură la 120 de oameni - un minut de persoană! Constituţia Republicii Socialiste România garanta tuturor cetăţenilor dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la odihnă. Dar nicăieri nu era nici un paragraf, nici un punct sau punctuleţ de lege, care să garanteze exercitarea dreptului la defecare. Şi eram revoltat în această chestiune. Să se înţeleagă bine: eram revoltat împotriva nestipulării legislative a problemei facerii nevoilor, nu împotriva orânduirii socialiste.

După aproape două ore de aşteptare infructuoasă (tot "programul de... nevoie"), la coadă, în faţa unicei cabine, în îndemnurile şi înjurăturile de grăbire ale celor de afară către cel dinăuntru (fapt care îl inhiba şi îl făcea să flatuleze pe acesta din urmă - dar flatulanţa soldatului român necesită o abordare mai vastă, citiţi Tratat de băşinologie militară de Magistrul Ţicăuan şi Alexandru Ţenchea), m-am întors cu vai nevoie în dormitor zicând:
- Of-of-of! Mare problemă, mă, e să-ţi faci nevoile în armata română.
- Asta pentru că, - îmi explică Costică Pădean, băiat doxat de la "istorie-filosofie" - după cum spune Karl Marx în Critica Programului de la Gotha, suntem în faza socialistă, nu în cea comunistă propriu-zisă, când societatea va avea înscrisă pe stindardul ei "De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi".
- Da, mă, e vorba de repartiţia produsului social în comunism, zice şi Miţu Bulei, tot de la filosofie. În comunism o să faci câte nevoi ai şi o să munceşti câte capacităţi ai.
- Băi, Miţule, zice Şerban "agronom" de la Brăila, atunci cine-o să măture străzile şi o să care căcatul? O să se găsească cineva, care să spună: asta-i chemarea mea, capacitatea mea - să car căcat. Nu sunt capabil de mai mult.
- Aoleu! Sunt atâtea munci mizere în societatea omenească! Şi trebuie să le facă cineva. Uite, de pildă, cine-o să care morţii la groapă? O să se facă cu autodeservire? Mergi singur la groapă şi te-arunci singur în ea?
- Lăsaţi-mă cu filosofia voastră, zic. Să vină tovarăşii ofiţeri să se răhăţească la noi. Să vadă cum e c-o singură budă la atâţia oameni. Dar ei, mă rog, au WC-ul lor la popotă.
- Sistemul ăsta separat a fost gândit pentru securitate. Dacă se întâmplă să cadă vreo hârtie secretă în rahat? Duşmanul nu doarme. Duşmanul foloseşte toate canalele. De aceea a fost gândit aici un sistem închis, ca să nu fie scurgeri de informaţii!
- Nu înţelegeţi nimic, fraţilor, trase concluzia doxatul Costică. Sistemul ăsta a fost gândit pur şi simplu pentru păstrarea excrementelor de ofiţeri superiori şi generali, fiindcă acestea au un grad foarte înalt de calorii. Nu ca ale mele sau ale voastre. Cum e masa, aşa e şi scaunul! Păi, vă puteţi închipui câtă putere calorică e-n maţul gros al tovarăşilor generali? Sau al tovarăşului general Gomoiu Cetegreul (Comandantul Trupelor de Grăniceri- n.m.)? Dacă agriculturii socialiste i s-ar fi dat aceste excremente de prima calitate drept îngrăşământ, s-ar fi obţinut nişte producţii la hectar nemaiîntâlnite...
- Eh, şi aşa sunt nemaiîntâlnite.
- Da, nemaiîntâlnite; şi am putea întrece pe americani la producţia de lapte pe cap de vacă furajată.
- Băi, lăsaţi flecăreala, că pereţii au urechi şi ne mănăncă bulăul, încheie discuţia Reb (Rebenciuc, băiat de gospodari de pe Obcinele Bucovinei cu frica lui Dumnezeu şi nepot de deţinut politic).

În fine, după orele 15 am reuşit să intru la unicul closet, acum liber, fiindcă colegii mei plecaseră la bătut pas de defilare, iar eu, ca fiu de mic burghez ce sunt şi aflat în coada maselor, mă strecurasem în brigada de agitaţie a unităţii, la chiulangii, şi am rămas pe loc. La closet l-am găsit pe Paganel, un tip de la franceză, înalt şi cu o figură de savant aiurit. Poate de aceea toţi îi ziceau Paganel, că nici nu ştiu cum îl chema de fapt. Tipu', nu ştiu cum, reuşise să intre în micul grup al celor care mâzgăleau pancarte cu Tovarăşul şi cu citate din opera Tovarăşului. Dom'le, bine o mai duceau ăştia în armată! Nici tu instrucţie de front, nici tu şmotru! Cu Paganel, când aveam ocazia, discutam despre Rabelais şi Villon, pasiunile mele şi singurele subiecte din cultura franceză, la care reuşeam să-i fac faţă cât de cât, fiindcă Paganel era doxat bine rău în materia asta.

Ah, closetule! Dulce closet! Te doream, cum doresc poeţii răsăritul soarelui. Numai că eu te doream cu şi mai mare nerăbdare, mai înfrigurat! Dar nu găseam hârtie igienică. Shit! împroşcai cu imprecaţia strămoşească.
- Mă, zice Paganel, dar un ştergător ceva? Sau, cum zicea Maitre Rab, torchecul?
- Lasă-l pe Rabelais! Descurcă-te cum poţi. La urma urmei şi deştu-i bun.
- Şi când te gândeşti că Gargantua avea la dispoziţie o mulţime de ştergătoare: o năframă, masca de catifea a unei domnişoare, o scufiţă de mătase. Dar cel mai bine mângâie locul pana de la pălăria unui paj elveţian.
- Cunosc. A încercat, pe rând, cearşafuri, pături, perdele, o faţă de pernă, un papuc, un coş de răchită, o pălărie...
- Dar să nu fie păroasă.
- Să nu fie păroasă, cum zici.
- Ah, ce posibilităţi imense aveau întunecaţii ăştia medievali! Te puteai şterge cu frunze de viţă de vie, de nalbă, de măr, de coada şoricelului, de lăptucă, de spanac. Doar că trebuiau să se ferească de frunzele de brei, de pătrunjel, de tătăneasă şi de urzici, că beşică pielea şi înfierbântă sângele.

N-am mai avut răbdare să-l ascult până la sfârşit pe Paganel, căci nu mai aveam stare: materia aluvionară netrebuincioasă era gata-gata să năvălească pe portiţa din dos. În cele din urmă am găsit un mijloc de a mă şterge la fund: cel mai domnesc, cel mai plăcut şi cel mai grabnic din câte erau în armată - Scânteia. Şi eram în dubiu: să mă şterg cu plenara lărgită pe problemele agriculturii? Sau cu editorialul privind Directivele tovarăşului Nicol (restul era rupt) "de o excepţională valoare teoretică şi practică"? Fiindcă se şoptea că ştersul în dos cu operele Tovarăşului duce repede şi degrabă la "mititica". Iar ambele articole îmi păreau la fel de capitale. Dar şi mai capital era de(s)fe(re)catul meu. Sau cu prezentarea noii lucrări despre polimeri a Tovarăşei? Că tot l-a băgat ea în rahat pe Tovarăşul. Aşa se zicea pe atunci: că, dacă olteanul lăsa căţeaua acasă, era bine în ţara românească. Mai aveam la dispoziţie vizita la mănăstirile din nordul Moldovei (motiv de injurii îndesate din partea noastră, pentru că eram "consemnaţi" în unitate, adică nu se dădeau deloc învoiri şi permisii) a tovarăşului Leopold Sedar Senghor, Secretar General al partidului Uniunea Progresistă Senegaleză, Secretar General şi Preşedinte de Onoare al Partidului Socialist Senegalez, Preşedinte şi Prim Ministru al Republicii Senegal, Mare... nu mai ţin minte ce Mare al Unităţii Africane, precum şi preşedinte pe viaţă al multor comitete şi comiţii. Pfii, - cugetam eu - să fi luat dracului barem o pajişte-două din Păşunile Raiului de John Steinbeck, carte din colecţia semilegală Globus, pe care o citeam mulţi atunci tot semilegal, adică ascunsă la lecţiile politice pe sub broşurile cu directivele şi tezele din aprilie. Până la urmă am ales "Trăiască (lipsă) strâns uniţi în jurul poporului". Mi-am amintit cum pronunţa Ceauşescu: "popo'ul" Mda, "popo'ul" mai mergea.

*

În aceeaşi zi, în Capitală, în ovaţiilor a mii de delegaţi şi a nenumăraţilor noştri fraţi socialişti (au scos-o din nou de la saramură şi pe tovarăşa Dolores Ibarruri, pe care o purtau ca pe sfintele moaşte), care au venit din toate colţurile Pământului, la Sala Palatului şi-a început lucrările Congresul Frontului Unităţii Socialiste (F.U.S, pe care masele largi populare îl numeau Frontul Unităţii Tovărăşeşti, pe scurt F.U.T), congres ordinar şi, fireşte, istoric, unde s-a demonstrat că tot poporul, clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea şi intelectualitatea, lucra la haznaua fără fund şi multpuţitoare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate (sîsîmîdî care era, de fapt, cîcîmîcî).

Am citit cu atenţie cuvântarea finală a tovarăşului Ceauşescu, dar nu am găsit nimic despre nevoile noastre stringente.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer