Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Conversie, nu reconversie!


Augustin Ioan

25.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mulţi colegi tineri lucrează la dizertaţiile ce le preced diplomele pe tema conversiilor. M-am gândit că aceste rânduri mai vechi le-ar putea fi de folos.
 
Întâi denumirea. Am fost întrebat: de ce conversii, şi nu reconversii, cum vine din franceză? Pentru că tema ne vine din spaţiul anglo-saxon şi american, nu din cel francez; pentru că reconversie în română înseamnă ceva convertit de două ori şi, mai ales, pentru că trebuie păstrat ceva din amintirea convertirii: conversia este o schimbare dramatică de funcţiune, aşa după cum convertirea este o schimbare de religie, deci o schimbare dramatică în fondul intim-străin, cum ar zice dl. Liiceanu. Între restaurare, renovare şi schimbarea la faţă cu totul a unui obiect arhitectural prin operaţiuni violente (demolare totală sau parţială, re-faţadări de felul celei a Hotelului Dorobanţi, "reconstrucţii radicale" de felul celor propuse de Lebbeus Woods pentru Havana sau, mai ales, Sarajevo) şade un obiect straniu al arhitecturii de azi: conversia (iar nu cum - eronat - mai e numită: "re-conversia", ca şi când ar fi vorba despre o dublă operaţiune de conversie).

Ce este acest obiect straniu al arhitecturii contemporane? Conversia este în primul rând o schimbare de funcţiune, dar una în care există o tensiune, uneori chiar una acută, între funcţiunea iniţială şi funcţiunea finală. Această schimbare de funcţiune aduce cu sine modificări importante ale partiului, ale organizării spaţiului, uneori ale materialelor de finisaj sau a culorilor acestora. Ceea ce este însă esenţial este că, în final, cele minimum două straturi ale clădirii sunt recognoscibile ca atare, sunt, aşadar coprezente. Câteva exemple: Tate Modern de la Londra, conversiile de antrepozite în ateliere şi rezidenţe de artişti, loft-urile, Fabrica de Glucoză preschimbată în Hotelul Caro în Bucureşti, locuinţe în distilerii de whisky sau chiar în biserici şi multe altele. Redescoperită de deconstrucţie, conversia este de fapt un mod perpetuu de a fi al arhitecturii, de la, să zicem, casa lui Pitagora transformată în templu după moartea lui la bazilica devenită biserică.

Acest mod de a face arhitectură a devenit unul predilect în ultimele două decenii. Cantitatea semnificativă de obiecte-relicvă rămasă după revoluţia industrială pune din nou problema utilizării lor; este într-un fel o nouă influenţă a arhitecturii industriale asupra arhitecturii "civile", de data asta una prin ricoşeu. Conversiile par să fie pornite concomitent din Marea Britanie şi Statele Unite şi ridică problema utilizării unor spaţii care, cu doar o jumătate de secol în urmă, ar fi fost demolate fără ezitare spre a face loc noului. În Anestetica-Arhitectura ca anestezic (Paideia, 1999), Neil Leach vorbea despre o frenezie a conversiilor celor mai stranii în Marea Britanie, un soi de renăscut spirit gotic care ar face din căutarea spaţiilor-relicvă ale revoluţiei industriale (ceea ce astăzi pare să facă obiectul arheologiei industriale) în vederea schimbării lor în locuri "domestice" un scop în sine al arhitecturii spectaculare. O casă în formă de casă e plictisitoare; o casă în formă de biserică, distilerie, antrepozit, termocentrală etc. devine excitantă. Dorul de alteritate, de diferenţă excentrică al anumitor categorii socio-profesionale este proiectat şi asupra caselor lor ne-asemenea. Tineri profesionişti în domenii avansate, în profesiuni liberale, artiştii sunt de regulă destinatarii acestor conversii, dar de interesul pe care ele îl suscită beneficiază oraşul în întregime. Dacă mantra miesiană a modernităţii este "adevărată" şi "forma urmează funcţiei", atunci casele construite după aceasta se vor supune greu conversiei. Însemnează că ar trebui să fim descurajaţi: schimbând funcţiunea, mai cu seamă atunci când o facem radical, faţada ar fi să fie situată în plin neadevăr. Conversia îl infirmă şi pe Gadamer, întrucât este de natură să saboteze "soluţia fericită" pe care el o vedea la conjuncţia dintre funcţiune, formă şi relaţie cu amplasamentul. Conversiile interesante se petrec la intersecţia dintre investigaţie filosofică şi actare spontană, deopotrivă reactivă (la ce este deja prezent) şi activă (punând în criză prezentul şi formulându-se pe sine prin raportare la acest prezent) în sit real. Conversia este interpretare la (cel puţin) două mâini, joc pe mâna "adversarului" (cel care a proiectat înaintea ta), gândire dublă şi, nu rareori, proces de intenţie făcut predecesorului. Coprezenţa celor două case înseamnă totodată şi coprezenţa a cel puţin două intenţii auctoriale în aceeaşi zidire. Ca în pictura dioptică, imaginea se compune din vederea concomitentă a lui atunci şi acum, la intersecţia celor două planuri temporale în acelaşi spaţiu.

Desigur, există în ţară un potenţial privilegiat pentru conversii, atât în zonele vechi, cât şi în cele noi. Bunăoară, Bucureştii hanurilor pot găzdui spaţii de spectacol în curţile lor interioare, dar nu numai: subsolurile - aici cu bolţi de cărămidă, care, luate în posesie rapid de către barurile underground (la propriu şi la figurat) conţin deja scene de spectacol şi expun deja lucrări de artă - sau podurile pot fi de asemenea convertite. Hanul cu Tei este, din acest punct de vedere, un exemplu privilegiat. Mă bucur că acest potenţial este explorat acum şi de şcolile de arhitectură. La fel, sunt explorate podurile caselor vechi, care devin spaţii utilizate, precum au făcut arhitecţii Andreescu şi Gaivoronsky la Timişoara. Intervenţia temporară, evanescentă, ca opţiune prietenoasă faţă de locul aflat în suferinţă, este o altă modalitate de a aborda conversia. Astfel de evenimente pot întrerupe inerţiile de percepţie socială şi artistică a unui loc, pot atrage atenţia asupra stării unei zone delabrate sau asupra stranietăţii unui monument uitat; de asemenea, pot degaja un important dar uitat potenţial de vindecare urbană. Artistul ieşit în stradă, în agora, poate fi un "actor urban" la fel de important ca şi oamenii de decizie. Aici, arhitectura este disposable, în sensul efemerităţii sale. Structurile sunt mai degrabă instalaţii temporare, realizate din materiale uşoare, naturale. Interesul arhitecţilor trebuie să se îndrepte către folosirea optimă a datului existent, către ready-made şi adhocism decât către mai degrabă decât către adăugarea de obiect nou. În cazul obiectului "nou", el trebuie să fie parte din spectacol mai degrabă decât doar adăpost şi fundal al acestuia. Faţadele, distanţele dintre ele şi aperturile lor sunt buni "arlechini" şi strada este dintotdeauna o bună "scenă".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer