Soacra mea (n)-a avut noroc...

Soacră-mea, Lidia o cheamă, a avut noroc. Şi când spun asta nu mă refer la faptul că familia ei era milionară. Nu e vina şi nici meritul ei că ta-su a inventat maşina de scris şi s-au îmbogăţit.
Soacră-mea a avut noroc în timpul celui de-al doilea război mondial. Fiindcă au năvălit nemţii peste ei în casă, le-au confiscat vila, care din acel moment a devenit bază militară SS, dar în loc să-i trimită în lagăr, le-au zis să se ascundă unde ştiu ei mai bine dacă nu vor să fie omorâţi.
Au fugit la verişorii lor, în Florenţa. Atât soacră-mea cât şi părinţii ei au fost impresionaţi de gestul soldaţilor nazişti.

În ziua în care trupele germane s-au retras, s-au întors acasă. Lidia avea 7-8 ani şi singura ei dorinţă era ca soldaţii care i-au salvat familia de la moarte să ajungă teferi în Germania. Au deschis uşor de tot uşa de la casă, datorită emoţiei de a se regăsi în locul unde se născuseră, nu din alt motiv, când tatăl său a remarcat ceva suspect. Dacă ar fi sosit un minut mai devreme sau unul mai târziu... această poveste pentru LiterNet nu ar fi existat.

Nemţii, de buni şi sufletişti ce erau, n-au părăsit vila fără să le lase un cadou din suflet. Micuţ dar sugestiv, frate! Dacă tatăl Lidiei ar fi deschis larg uşa, aşa cum ar fi fost normal, de altfel, ar fi sărit cu toţii în aer, căci îi aştepta o bombă suficient de puternică cât să îi facă tăiţei pe toţi.
Destinul a vrut ca cerul să fie senin, soarele să intre în casă prin ferestre şi o rază să lumineze perfect firul invizibil care lega uşa de bombă.
Au închis-o la loc şi duşi au fost!

În aceeaşi precisă şi instantă clipă, soacră-mea şi-a pierdut definitiv încrederea în oameni.
Nu s-a căsătorit niciodată. A iubit câţiva bărbaţi, cu doi dintre ei a avut şi copii. Trei, în total. Primul lucru pe care îl făcea, o dată ce se îndrăgostea, le cumpăra o casă în centru şi o mobila. Voia să aibă certitudinea că cine stă lîngă ea, o face din dragoste, nu din interes, aşa că le dădea posibilitatea să aibă unde să plece când ar fi dorit, căci Lidia se îndrăgostea doar de săraci, nici ea nu ştie de ce. Toţi au plecat, la un moment dat. Doar Bruno, pictorul, a rămas.

Ca orice mamă evreică care se respectă şi-a ocrotit şi apărat puii mai ceva ca o cloşcă. Până deveneau adolescenţi, din momentul ăla nu mai existau pentru ea, însă. Soţul meu, când exagerează cu băutura, îmi povesteşte de fiecare dată aceeaşi întâmplare cu aceeaşi intensitate emoţională: "Nu tu maşină, nu tu motoretă, nu tu o vacanţă în America nu mi-a dat, zgârcita naibii. Am muncit până mi-au sărit capacele o vară întreagă ca să-mi iau o rablă de motoretă, i-am cerut măcar bani de benzină. Mi i-a dat după ce am tăiat iarba în toată grădina. 2 hectare, Nedeleea, mi-a luat două săptămâni! Să nu faci aşa cu copiii tăi, te rog eu... chiar dacă au devenit adolescenţi, între timp."

Bineînţeles că soacră-mea nu m-a iubit. E incapabilă să se ataşeze de cineva, darămite de mine. Nu m-am agitat, fosta nevastă a soţului, o scenaristă multipremiată, cu carieră internaţională, înaltă 1,80 şi frumoasă de înţepeneşti, este nemţoaică. Repet şi subliniez: nemţoaică. Vă las pe voi să vă imaginaţi cam ce-a fost acolo.
De câte ori ne întâlnim la un cocktail, eu şi Heidrun, începem de la a ne plânge de copiii noştri şi terminăm în a o bârfi pe Lidia. Când ne e lumea mai dragă şi râsetele mai puternice, intervine totuşi Michele. Cu trauma motoretei cumpărată de el şi a benzinei cumpărate de mămica...

Am avut o perioadă (acum vreo opt-nouă ani) în care chiar n-am suportat-o. O uram, ca să fiu mai precisă. Da, mă, am înţeles. Şi bogaţii evrei plâng şi suferă şi chestii de-astea dar nici românii care au avut o copilărie nefericită sub dictatură nu stau mai bine la capitolul depresie. Intram pe şestache, noaptea, cu soţul în coteţul găinilor (pasiunea Lidiei) şi ne jucam de-a hoţii şi vardiştii. Cu găinile ei. Miki ţinea o AK-47, eu un Ruger 357 Magnum. Când îl apuca vreun sentiment de vinovăţie de tipul: "Ntz... şi totuşi, sunt găinile mamei mele, hai să-i mai lăsăm câteva...", îi răspundeam sec: "Michele, două săptămâni de lucru în grădină mi se par cam mult pentru un plin de benzină!"
Bum-Bang, şi instantaneu, mai crăpa o găină!

Soacră-mea a avut noroc. A făcut ce-i plăcea mai mult să facă în viaţă. Să aibă grijă de grădina ei căci e obsedată de flori şi copaci. A sosit la Roma de la Milano, acum vreo 5 decenii, de mână cu soţul meu care avea 3-4 ani, şi sora lui, Albertina, în vârstă de 9-10 ani. Lidia a simţit nevoia să o ia de la capăt într-un alt oraş când a înţeles că omul pe care îl iubea avea pe altcineva.
A pus ochii pe o casă, locuită de ţărani, pe vremea aceea. I-a plăcut puţul antic roman de care aceasta dispunea. Restul era un dezastru. Cu asta s-a ocupat evreica toată viaţa, să transforme locul acesta într-un paradis. Fiecare palmier, magnolie, trandafir, pin, ginkobiloba, bambus, măr, păr, etc... a fost plantat de ea.
Când rămanea fără bani... mai vindea o casă pe care i-o lăsase tăticul şi mai planta ceva.

De oameni continuă şi astăzi să nu se ataşeze, însă.
Dar de copii se lipeşte ca timbrul de scrisoare.
Deşi are aproape 90 de ani, merge greu, dar greu de tot, vede prost deşi se operează de 2-3 ori pe an la ochi, are o răbdare cu fii-mea pe care eu nu o s-o am nici dacă am să mă mai reîncarnez de 14 ori.
Tace, o ascultă, râde... îi explică cum să deseneze, cum se plantează roşiile, cartofii, salata sau vinetele. Şi nu se supără că fii-mea îi smulge toţi trandafirii ei de suflet, ca să-i demonstreze că ştie să facă ce face personajul Elsa din filmul de desene animate Frozen.
"Mamma Lidia, uite, ziceam că eu eram Elsa şi că petalele astea erau fulgi de nea. Ia uite cum îţi îngheţ eu totul acum. Tadaaaam (şi arunca cu petalele în aer!) Ţi-a plăcut? Hai să-ţi mai arăt o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, stai să mai smulg nişte petale, stai..."

De Paşte, ca de fiecare Paşte, ne-am adunat cu toţii acasă la ea. La un moment dat soţul m-a tras de mânecă: "Nedeleeea, mama mi-a cerut un joint!" Am izbucnit în râs ca proasta. "Ce-ai?", m-a întrebat Heidrun.
"Fosta ta soacră vrea un joint!"
"Aşa, şi? N-avem marijuana sau cum?"
"Eşti nebună? Cum vorbeşti, Heidrun? Mama e bătrână!", intervine soţul.
"Ce are sula cu prefectura?", întreb nedumerită.
"E la al treilea pahar de vin, nevastă!"
"Şi noi la a doua sticlă. Michele, e Paşte. Dacă asta îi doreşte sufletul..."

A tras în piept de două ori, s-a uitat la Eva cum îi cânta ca Elsa şi la Adri, băiatul din prima căsătorie a soţului, cum îi arăta noul piercing şi a surâs larg lăsând să se întrevadă toţi dinţii ei falşi.
Bruno îi desena un portret Lidiei şi din când în când mai bea un păhărel, jointul l-a refuzat, îi era frică să nu se reapuce de fumat la 95 de ani.

"A avut noroc, amica!", mi-a şoptit Heidrun.
"Da, fată, ştiu. Mare noroc a avut baba asta."
"Alo, am zis: au avut noroc!"
"Cine, doamnă?"
"Copiii noştri. Uită-te la ei."