Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

De toate din vechiul Bucureşti


Emanuel Bădescu

28.05.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Emanuel Bădescu
De toate din vechiul Bucureşti
Editura Vremea, 2014




*****
Intro

Emanuel Bădescu (n. 25 august 1952 în oraşul Corabia) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie, a colaborat cu peste 1000 de articole la revistele Formula AS, Magazin Istoric, Lumea Magazin, Historia, Descoperă, la Ziarul de Duminică şi la multe alte publicaţii. A publicat volumele 1 decembrie 1918 Alba Iulia-Bucureşti, Imnurile naţionale la români, Bucureştii subt Guvernul Vremelnicesc, Marele foc şi alte poveşti din Bucureşti. Este coautor al volumelor Scurtă istorie a Regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Bucureştii în vremea lui Carol I (lucrare premiată de Uniunea Scriitorilor), Conspiraţia Securităţii, Carol Popp de Szathmári, fotograful Bucureştilor.

Emanuel Bădescu este un tezaur viu de istorie bucureşteană. Ar fi fost păcat ca nenumăratele sale articole despre Bucureşti să se piardă, risipite în publicaţii. Volumul De toate din vechiul Bucureşti este primul dintr-o serie de autor care va îngloba cele mai valoroase contribuţii ale lui Emanuel Bădescu la cunoaşterea în detaliu a istoriei Capitalei României. (Editura Vremea)

***
Primele fotografii aeriene ale Bucureştilor

Planurile urbane şi cadastrale ale Bucureştilor, inclusiv cele utilizate exclusiv de către armată, ne sunt cunoscute. Au fost executate de ingineri topografi şi cartografi austrieci şi ruşi. Dar, odată cu apariţia talbotipiei şi a izbucnirii Războiului Crimeii, avem şi fotografii parţiale sau generale luate de pe înălţimi naturale ori de pe clădiri înalte, precum Turnul Colţei şi Teatrul cel Mare (Naţional). Aceste fotografii, coroborate cu planul Borroczyn, puteau şi pot crea o imagine a urbei Bucureşti după marele incendiu din 1847, idee transpusă grafic de D. Pappasoglu prin anii 70 ai veacului al XIX-lea în realizarea unor hărţi "de vopsele" şi care a fost - se pare - apreciată de specialiştii Statului Major. O dovedeşte interesul manifestat de conducerea Armatei Regale pentru ascensiunea cu balonul, tradiţia coborând până în primă vara anului 1818, când a fost lansată de pe Dealul Spirii "băşica lui Caragea", umflată de arderea a 15 vedre de spirt. Astfel, în 20 iunie 1874, balonul "Mihai Bravul" se ridica din Grădina Mitropoliei având la bord pe maio rii Dem. Demetrescu, Constantin Poenaru şi Jack Laho vary, marele duelist de mai târziu. Rezultatul ascensiunii a fost "Harta Militară a Regiunii Bucuresci". Nu au fost precizate mijloacele, dar în anul 1889 s-au înregistrat "primele fotograme" obţinute de locotenentul Arthur Văitoianu, absolvent al Şcolii de Artilerie şi Geniu din Bucureşti, în urma unei ascensiuni cu balonul.

El a utilizat o "Cameră Laussedat" îmbunătăţită. Peste doi ani, în 1891, s-au înregistrat "înălţări cu balonul" pe platoul Cotroceni şi la Clinceni şi, pentru că se dorea săparea unui canal între Capitală şi Dunăre, la Turtucaia, de fiecare dată în nacelă era prezent şi un ofiţer de Stat Major, care avea în dotare un aparat de fotografiat. Observaţiile vor fi fost extrem de favorabile, doi ani mai târziu luând fiinţă o subunitate aerostatică în cadrul Regimentului 1 Geniu, care avea în dotare un balon achiziţionat din ţara lui Jules Verne. Nu-mi sunt cunoscute rezultatele aerofotogrammetrice ale acelor ascensiuni, totuşi, cred că trebuie puse în relaţie cu planul lui G.A. Orăscu din anul 1893 intitulat "Planul oraşului Bucureşti. Revăzut şi corectat conform rectificărei Dâmboviţei şi planurilor de aliniere ale stradelor şi bulevardelor". Conform modei britanice, în 1904 a luat fiinţă şi un club al iubitorilor ascensiunii cu balonul, care, peste un deceniu, după reprofilarea pe zborul cu avionul, se va intitula "Aero-Clubul Aviatic Român". Artizanul acestuia, George Valentin Bibescu, şi-a consacrat întreaga viaţă propăşirii aviaţiei cât şi progresului ei. Legăturile cu Armata, pot spune tradiţionale, întrucât era prinţ de sânge, sunt numeroase, el răspunzând oricărei doleanţe, inclusiv fotografierea de la mare înălţime. Presa timpului consemnează cu lux de amănunte lansarea balonului "România", cumpărat şi adus de la Paris de locotenentul Ion Gărdescu, la 20 octombrie 1905, undeva, în perimetrul Uzinei de Gaz de la Filaret, oricum în zona cuprinsă între Calea Şerban Vodă şi prelungirea străzii 11 Iunie, astăzi strada Candiano-Popescu. În nacela din paie împletite au urcat, alături de prinţul Bibescu, maiorul Gheorghe Demetriad şi locotenenţii Eugeniu Assaky, "manipulantul aerostatului", şi Paul D. Moruzzi. În revista România ilustrată, Assaky, cofondator al "Aero-Clubului", specifica: "Principele Bibescu era preocupat de fotografierea Capitalei" şi că obţinuse un număr de fotografii deosebit de interesante. Acelaşi locotenent promitea în paginile ziarului Universul: "Aceste fotografii, care după câte am constatat sunt perfect reuşite, le vom da şi ziarului Universul să le reproducă". Nu au apărut nicăieri... Experienţa a fost reluată din acelaşi loc şi cu acelaşi scop în ziua de 30 octombrie 1905. Nu se cunosc rezultatele.

Trebuie să fi fost, însă, de interes, dovadă zborul efectuat de Aurel Vlaicu în 1911 deasupra Capitalei, marele inventator revenind la sol cu o suită de imagini care au ajutat la corectarea Planului Cadastral. Atunci a apărut "Planul oraşului Bucureşti" în 257 de planşe.

Am toate motivele să nu cred că este o simplă coincidenţă copierea de către tânărul inginer Cincinat Sfinţescu a Planului Borroczyn în acel an. Războiul interbalcanic din 1913 a produs Compania de Aerostaţie Militară pusă sub comanda lui Fotache Ionescu, iar Primul Război Mondial a condus atât la obţinerea unor imagini din "Zeppelin", obţinute, se pare, cu "Camera automată de aerofotografiere Messter", câteva fiind folosite de forţele Puterilor Centrale la editarea unor cărţi poştale în sepia în 1917 şi în prima jumătate a anului 1918, cât şi la strângerea relaţiilor cu Armata Franceză, fapt ce a dus la reorganizarea forţelor aeronautice, reuşindu-se construirea unor "camere aerofotografice" în cadrul flotilei române. Aceste performanţe au condus, în prima fază, la înfiinţarea unui "Serviciu de Cadastru pe lângă Direcţia Aviaţiei Civile" în anul 1924 şi, apoi, a unei "Secţii fotogrammetrice" în cadrul "Serviciului Geografic al Armatei" în 1929. Ambele s-au bucurat de asistenţa tehnică oferită de misiunile franceze. "Noul plan al oraşului Bucureşti", elaborat de căpitanul Mihail Pântea în 1920 şi apărut un an mai târziu, folosise cu succes fotogrammetria. Câteva imagini fotografice din 1919-1920, realizate prin "metoda Roussilhe", au fost publicate în format de tip carte poştală, unele fiind sepia, altele color. Este de remarcat că între anii 1919-1929 au apărut pe piaţă un număr nedeterminat de imagini aeriene sub formă de carte poştală, toate având drept legendă vechea formulă "vedere generală" utilizată, de la Szathmári până la Pesky, de fotografii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Fac aici menţiunea că, pentru elaborarea acestui articol, am folosit, alături de alte surse de informaţii, studiul lui Mihail-Cezar Săvulescu intitulat "Fotografia aeriană şi cartofilia" şi publicat în Revista Filatelia, numerele 7-8 din 2002. Nu mai există niciun dubiu că la realizarea planurilor şi hărţilor Capitalei, din anii interbelici şi până astăzi, se utilizează aerofotogrammetria, mai cu seamă după unificarea tuturor serviciilor de profil în "Oficiul Hidrografic şi Aerofotogrammetric", unificare ce a avut loc în 1933. Colecţiile particulare şi ale Academiei conservă numeroase mostre de "vederi generale" obţinute din avion şi având ca scop iniţial alcătuirea de planuri şi hărţi, majoritatea sub forma tipărită de carte poştală.

Totuşi, există şi fotografii, ce-i drept rare, dăruite, în cazul Bibliotecii Academiei, de fostul ei director, generalul Radu Rosetti. Este cazul fotografiilor obţinute de Compania aviatică franceză din Suresnes între anii 1924-1927 ce au stat la baza "Planului Capitalei" din 1927. Sunt extrem de interesante pentru iubitorii acestui oraş.

Willy Pragher, fotograful miraculos

Demult, să tot fie trei decenii bătute pe muchie, cotrobăind prin minunăţiile Cabinetului de Stampe al Academiei, am nimerit un volum de dimensiunea unei coli de scris, relativ subţire, cu o copertă deloc ieşită din comun, chiar comună, pe care am citit un nume german, cu font portocaliu, ce nu-mi spunea nimic, scris în româneşte cu "gh" în loc de nemţescul "ge". Probabil o greşeală de tipar intenţionată, mi-am spus. Eram un ignorant în privinţa acestui subiect, pe deasupra şi vânător de nimicuri. Am catadicsit să-l răsfoiesc, gândindu-mă că voi mai descoperi vreo eroare gravă a tipografului naţionalist din timpul ultimului război mondial. Am uitat să specific acest amănunt, cartea-album era tipărită în anul 1942. Ca factură, fotografiile reproduse semănau cu imaginile imortalizate de Nicolae Ionescu şi Iosif Berman, dar autorul lor părea mai inventiv în căutarea unghiului.

Abia după ce am revenit la pagina de titlu, pe care era menţionată Editura "Wiking" din Berlin, am realizat că nu putea fi vorba de vreo eroare şi că autorul însuşi recursese la artificiu, scriindu-şi numele după pronunţia română. Privind mai atent coperta, am mai remarcat un artificiu, capitala României apărea cu numele german - Bukarest - sub care, într-o manşetă portocalie, era scris în limba română "oraşul contrastelor", traducerea formulei "Stadt der Gegensatze" tipărită, tot într-o manşetă, albă, de-a lungul părţii stângi, lângă cotor. Subtilităţile şi autorii lor mă fascinează. Uite un om interesant, dar cine este el? Mulţi ani am umblat prin anuare şi ziare fără spor, apoi, fiindcă ajunsesem să-i cunosc albumul pe dinafară, prin lucrări privind istoria Bucureştilor şi prin studii tematice, de urbanism, sociologie, geografie umană şi economică etc. Nimic sau aproape nimic.

Noroc că a venit pe lume internetul, care m-a lămurit în multe privinţe, însă la nivel superficial.

Iată că în toamna anului 2006 primesc un e-mail de la istoricul Josef Wolf, care îmi propunea o colaborare la un volum omagial dedicat lui Willy Pragher, volum care, asemenea unui disc muzical, urma să fie făcut cunoscut într-o serie de expoziţii itinerante, în Germania şi în România, cu un fond de 172 fotografii din colecţiile Institutului pentru Istoria şi Geografia Regională a Şvabilor Dunăreni din Tübingen şi ale Arhivelor Landului Baden-Wuttmberg din Freiburg.

Am acceptat încântat că pot participa şi eu la omagierea unui artist - între timp aflasem că era "de valoare universală" - ce mă obsedase un sfert de veac. Alături de nume importante ale istoriografiei româneşti, mi-a revenit să scriu un articol informativ despre fotografii mai importanţi ai României interbelice, contemporani cu Pragher. Textele au apărut într-un tom impozant, cu o grafică impecabilă, îngrijit de Kurt Hochstuhl şi Josef Wolf şi publicat de Editura "Thorbecke" în anul 2007. Se intitulează "Willy Pragher. Spaţii vizuale româneşti 1924-1944". Galbenul şi portocaliul, culorile scumpe lui Pragher, conferă coperţilor o notă sobră, dar elegantă. A fost o intervenţie divină, reuşind, mulţumită contribuţiei domnului J. Wolf, să aflu date biografice imposibil de găsit aiurea (a se citi România).

Trebuie să fac o precizare: îmi imaginasem că Pragher stătuse pe aceste meleaguri cât a stat şi armata germană. În realitate, situaţia se prezenta diferit, cu totul diferit de scenariul făurit din presupuneri. Wilhelm Alexander Prager alias Willy Pragher se născuse la Berlin, în ziua de 4 mai 1908, însă în copilărie a locuit mai mult la Bucureşti, în casa bunicului, faimosul negustor de blănuri de lux Moritz Sigmund Prager, unul dintre stâlpii bisericii romano-catolice din Bucureşti (a contribuit financiar la renovarea Bărăţiei din Bucureşti, iar unul dintre fii la construirea capelei "Sf. Tereza" din cimitirul Bellu catolic - nota autorului). "Casa bunicului" este o sintagmă vagă, fiind vorba de un om cu numeroase proprietăţi în Bucureşti şi în ţară. Fruntaş al comerţului bucureştean, cum îi plăcea lui D.Z. Furnică să scrie, Prager cumpărase prin 1887 casa Bellu, de fapt întreaga proprietate a baronului, demarcată de străduţa dr. Râureanu, deschisă în 1857, Calea Victoriei, ulicioara numită mai apoi strada Marconi şi o porţiune din fostul vad al Dâmboviţei, de curând asanat, devenită strada Ilfov. Întrucât casa, restaurată imediat după încheierea Războiului Crimeii, nu mai corespundea gustului epocii, a fost refăcută după planurile arhitectului George Mandrea, arhitectul Eforiei Spitalelor şi al Primăriei Capitalei, la modă în epocă.

Am insistat asupra ei nu doar pentru trecutul, ci şi pentru prezentul uimitor. În salonul cel mare al acestei case, cam în acelaşi timp cu naşterea fotografului, George G. Assan, preşedintele Camerei de Comerţ, Mauriciu Blank, Sigmund Prager, Nicolae Zanne şi Gogu Constantinescu, după discuţii aprinse, au întemeiat Comisia pentru controlul lucrărilor la Palatul Camerei de Comerţ, ce urma să fie construit în conformitate cu planurile arhitectului Ştefan Burcuş, câştigătorul concursului la care participaseră 14 arhitecţi austrieci, francezi şi români. Aici se reîntâlneau duminica, după liturghie, membrii familiei, majoritatea ingineri şi avocaţi cu pieptul plin de decoraţii. I-am căutat, măcinat de curiozitate, în "Almanahul High-Life": figurau, prin urmare făceau parte din înalta societate. Acesta a fost mediul în care a copilărit viitorul mare artist.

Tot arhitectul Mandrea, pe la 1903, când lucra la mânăstirea Sinaia, construise şi vilele lui Sigmund Prager din Sinaia şi Predeal, locaţia vacanţelor de vară. De câteva ori a fost cu părinţii la Nisa şi la Bad Ischl, unde, la 15/28 iulie 1914, bătrânul împărat Franz Josef a semnat declaraţia de război împotriva Serbiei, declanşând Primul Război Mondial şi furtunosul Consiliu de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, care i-a scurtat zilele regelui Carol I. Poate că i-a vizitat şi pe bunicii dinspre mamă, în Saxonia, nu există, însă, documente, dar, dacă a ajuns în Austria şi în sudul Franţei, nu ar fi fost normal să treacă şi pe la ei? Sper că este o întrebare retorică.

Datele sunt sărace şi în privinţa anilor de formare intelectuală. Se ştie doar că a fost exmatriculat, ca fiu de supus habsburgic, la începutul anului şcolar 1916-1917. O aberaţie, desigur, dar ce şcoală primară frecventa? Niciuna nu era mai aproape de 500 m: Ienăchiţă Văcărescu de pe Calea Şerban Vodă, Mântuleasa, Clemenţei, Antim. Parcă, fiind în zonă, mai comod ar fi fost de ajuns la Antim. Ce e ciudat, nici sub ocupaţia forţelor Puterilor Centrale nu a fost reîncadrat. A trebuit să aştepte până la încheierea războiului, adică până în toamna anului 1918, ceea ce înseamnă doi ani pierduţi din cauze care nu îl priveau pe copilul Willy Pragher! Încă o ciudăţenie: reîncadrarea, la o şcoală din Berlin, s-a făcut fără să recupereze cumva anii pierduţi. Mare eroare! Fără continuitate, materiile ce presupun iniţiere pas cu pas, precum matematica, vor semăna cu un careu de rebus şi, până îl rezolvi, ceilalţi colegi au parcurs deja alte capitole. Ştiu din proprie experienţă. Este cât se poate de firesc ca viitorul artist fotograf să fi fost marcat toată viaţa de acest hiatus şi să fi căpătat un complex de inferioritate care să-i fi cenzurat drastic proiectele de viitor. Dacă tatăl său a fost un apreciat inginer chimist, el nu a cutezat să depăşească chimia banală a laboratorului fotografic.

În arhiva lui, domnul Wolf a descoperit multe amintiri şi întâmplări din acei ani, care conturează o personalitate specială, în care discerni anevoie între omul cel de toate zilele şi artist. Nu a agreat teoria, pentru că, rămas perpetuu în urmă cu doi ani, trebuia să tocească. S-a orientat, însă, către cele practice. Iată şi de ce a urmat cursurile unui liceu Waldorf din Stuttgart. A luat lecţii de baterie, de saxofon şi alte instrumente de suflat, ajungând "bateristul şcolii". Descoperise jazzul. Abordarea liberă şi nerepetabilă a unei teme muzicale l-a fascinat, contribuind la creionarea unei estetici personale pe care lecturile ulterioare doar o vor înnobila.

Fotografiile sale sunt irepetabile, conţin un haos de elemente ce le conferă spectaculozitate, unghiul fotografierii, fără să fie întâmplător, este decis de mişcare: a geometriei arhitecturale, a vehiculelor ce se intersectează, a oamenilor.

Mai târziu, găsim şi lucrări experimentale în domeniu, dominanta fiind şi în ele mişcarea. M-am mirat, înainte de a-i cunoaşte biografia, să descopăr imagini melancolice sau triste ce păreau transfigurări grafice ale unor fragmente de blues. Fără să bănuiască, Pragher a construit puntea de legătură între jazz şi curentele artistice din anii interbelici, reuşită, cred eu, genială. Se spune că l-a atras noua estetică a lui Walter Gropius, concretizată în Staatliches Bauhaus de la Weimar. Nimic mai firesc. De altfel, dacă privim cu atenţie casa Prager de pe Calea Victoriei nr. 34 (azi nr. 9), vom remarca destule similitudini între viziunea geometrică, lipsită de elemente decorative, a lui Mandrea (un inconsecvent stilistic) şi cea propusă de Gropius (un foarte consecvent stilistic). Preocupările elevului de liceu Willy Pragher erau, precum se vede, rupte total de realităţile programei de învăţământ normal, dar în consonanţă perfectă cu tipul de şcoală Waldorf.

În 1924, când abia împlinise 16 ani, şi-a descoperit vocaţia de fotograf, deloc curriculară. Înarmat cu aparatul de fotografiat al tatălui său, a imortalizat peisaje din Bucegi, Sinaia şi Predeal ca pe nişte "impresii româneşti" şi le-a adunat în broşura "Amintiri din vara anului 1924", publicată fără probleme de ordin financiar. Patru ani mai târziu îşi convinge părinţii să-i cumpere un aparat Zeiss: fotografia era chemarea lui, vocaţia lui, nu latina sau greaca, limbi de cultură în spaţiul germano-habsburgic. Un clasicist mai puţin. Familia, catolică, acum şi aristocratică, nu a agreat obişnuitul "ei, şi?!". Cu siguranţă s-a dezbătut această obturare de orizont cultural a unui Prager, cu siguranţă s-au analizat perspectivele lui de viitor. S-a ajuns, inevitabil, şi la concluzie: spiritualitatea îngustă a şcolii din Stuttgart. Totuşi, tatăl său ar fi trebuit să cunoască de la bun început diferenţa dintre o şcoală clasică şi una de tip Waldorf.

În fine, în anul 1928 tânărul a fost dus la Berlin pentru o cură de dezintoxicare. Tentativă zadarnică. În loc să-l vedem student la celebra universitate, îl descoperim ucenic la Editura Ullstein! Uşor de imaginat că era privit ca "oaia neagră" a familiei. Conceptul de "chemare" a fost, este şi va fi de cele mai multe ori în dezacord cu opţiunile părinţilor ori ale familiei. Realizând inutilitatea declanşării unui război cu progenitura, domnul şi doamna Prager nu au mai insistat şi au acceptat situaţia. Probabil că tatăl, amator fotograf, a cedat primul şi a pledat în faţa soţiei ca "avocat al îngerilor".

Tânărul Willy nu a stat pe gânduri şi a mai făcut un salt de mare importanţă pentru specializare şi carieră: s-a angajat la Studioul de animaţie Schumann, unde, ca practicant, a învăţat ABC-ul mişcării pe celuloid. Deprinzând şi acest secret, după doi ani petrecuţi la Reimann-Schule, cea mai importantă şcoală privată cu profil artistic din spaţiul german (1930-1932), îşi creează propria agenţie fotografică şi, cu aparatul de fotografiat atârnând pe piept, porneşte prin Germania şi Europa la vânătoare de imagini. Fără îndoială, în călătoriile sale a căutat mereu să se pună la curent, când se putea "pe viu", cu noutăţile în tehnica şi estetica fotografiei, scopul fiind, totuşi, arta fotografică. În 1937 rămâne singur în Germania, părinţii, deranjaţi de zgomotoasa revoluţie nazistă, retrăgându-se în paşnica Românie.

Cum, asemenea "realismului sovietic", Hitler impusese un "realism nazist", aproape identic cu modelul stalinist, nici el nu prea mai avea ce căuta prin Berlin. Iubea cu nesaţ libertatea de creaţie. Se săturase de teme precum "Hitler şi copiii", "muncitorul nazist" etc. Prin 1939, cu ajutorul tatălui, a obţinut funcţia de grafician şi fotograf publicitar al Societăţii Româneşti de Distribuire a Combustibilului OSIN şi a plecat repede în România. Şi-a îndeplinit îndatoririle la firmă fără să uite o clipă de lucrul pe cont propriu şi, cu un efort supraomenesc, a imortalizat România Mare în aproximativ 12.000 de fotografii, realizare unică în domeniile fotografiei, turismului, propagandei şi artei pe aceste meleaguri.

Această comoară este conservată la Freiburg. Tot acolo sunt păstrate 400.000 fotografii, 110.000 pozitive pe hârtie, 6.000 negative pe sticlă şi 27.000 diapozitive, o operă enormă! Ocupaţia sovietică, nu ştiu dacă l-a afectat pe artist, probabil că a perceput-o ca pe o experienţă, dar pentru omul Willy Pragher a însemnat deportarea în Siberia, unde, până în 1949, a luat pulsul lagărelor de concentrare staliniste, cu nimic mai blânde decât cele naziste. După procesul de la Nürnberg şi salvarea Germaniei de la desfiinţarea propusă de unii indivizi dubioşi din administraţia SUA, dovediţi a fi spioni sovietici, au urmat destinderea şi beneficiile Planului Marshall. În aceste condiţii propice eliberării şi existenţei ca om şi artist, Willy Pragher s-a putut întoarce acasă: în Germania liberă, nu în România bolşevică (după unele indicii fotografice ar mai fi fost în vizită "pe aici"). În 1950 s-a stabilit la Freiburg, faimosul oraş universitar, mediu ce şi-a pus amprenta pe creaţia adunată în numeroase albume de artă fotografică ori de reproduceri după picturi. A încetat din viaţa pământeană la 25 iunie 1992, aureolat de glorie, cum bine merita.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer