Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Destinaţia turistică


Rui Zink, traducere de Micaela Ghiţescu

21.05.2014
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rui Zink
Destinaţia turistică
Editura Humanitas, 2011

Traducere din limba portugheză de Micaela Ghiţescu



*****

Noaptea Literaturii Europene la Bucureşti - 28 mai 2014

Pe 28 mai 2014, de la 19.00 la 23.30, în inima unei zone pline de farmec din centrul oraşului, 13 ţări europene vă dau întâlnire pentru a treia ediţie a Nopţii Literaturii Europene!
 
La ceas de seară, publicul este invitat în şase locuri deosebit de primitoare: Aiurart, Foişorul de Foc, Godot la Şcoală, Casa Mătăsari, Modelier şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), unde se va putea pune la curent cu literatura tradusă în limba română din Austria, Cehia, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Polonia, Portugalia, România, Spania, Turcia, Ungaria şi Valonia-Bruxelles.
 
Lecturile şi spectacolele vor avea loc în cele şase locuri în paralel, la fiecare 45 de minute, în intervalul orar 19.00-23.30. Publicul este invitat să circule de la un loc la altul şi să asiste la cât mai multe evenimente.
 
Programul Nopţii Literaturii Europene la Bucureşti este disponibil aici.
 
Portugalia îl prezintă pe Rui Zink. Fragmente din romanele Cititorul din peşteră, Destinaţia turistică şi Banca de rezerve, prind glas - glasul binevoitorului actor Gabriel Spahiu. Citiţi un interviu cu Rui Zink aici.
 
În Destinaţia turistică, un bărbat îşi cumpără o vacanţă de o săptămână la demi-pensiune într-o zonă considerată de război, dorindu-şi să moară. Ceea ce nu ştie însă este că locul este o adevărată atracţie turistică... Cu un umor la limita grotescului, autorul se joacă cu limitele neclare dintre realitate şi pseudo-realitate în societatea noastră modernă cosmopolitană.

Destinaţia turistică
de Rui Zink
- fragment -

Şi-a terminat micul dejun - masa cea mai importantă din zi, lumea ar fi mai bună dacă mai mulţi oameni ar şti asta - şi a încercat să-şi reajusteze planurile. Avea nevoie de o hartă a zonei. Precum şi de un plan al împrejurimilor. Chiar şi pentru o persoană care vrea să se piardă, tot e bine să aibă o hartă.
 
S-a decis să-i telefoneze taximetristului, să vadă dacă l-ar putea duce în vreun loc interesant. Poate că azi era ziua, de ce nu?
 
A dat să urce în cameră, ca să caute cartea de vizită, când şi-a amintit că-i introdusese numărul în memoria telefonului mobil. Dar oare cum îl chema? Era uşor, începea cu A. Chiar aşa, cum era? Ahmed? Nu. Amadu. Da, Amadu. Bun nume. Un nume bun pentru cineva care avea servicii de vânzare - aproape primul din cartea de telefon, dacă ar exista o carte de telefon. Foarte rău numai la examene, dar aici asta - examenele - nu trebuia să fie o problemă.
 
L-a sunat pe Amadu, care a răspuns la al treilea apel.
- Domnul Guereg! Ce plăcere să vă aud.
 
Din păcate, acestui salut expansiv nu i-a urmat întreaga disponibilitate - cu totul la dispoziţia dumneavoastră, domnule Guereg - pe care o făgăduise.
- Azi, am deja un angajament important. Îmi cer mii de scuze, domnule Guereg.
- Greg.
- O mie de scuze. Mâine, domnule Guereg. Mâine promit să fiu cu totul al dumneavoastră.
- În regulă, a acceptat Greg. Mâine. Dacă o să mai fim cu toţii pe aici, bineînţeles.
- Sunteţi un mare glumeţ, domnule Guereg. Îmi place asta. Bineînţeles că o să fim aici. De ce să nu fim? Pe mâine, domnule Guereg, plimbare frumoasă.
 
Greg, cunoscut şi ca domnul Guereg, s-a oprit fără nici un rost în mijlocul holului de recepţie. A închis telefonul mobil şi a observat că recepţionerul îl privea cu aerul de motan umflat al unuia care ascultase discuţia.
- Bună dimineaţa!
 
Recepţionerul era buna dispoziţie în persoană. Nici nu-i de mirare, pentru asta este plătit. Din experienţa lui Greg, oricine putea să manifeste entuziasm şi bună dispoziţie, din moment ce era plătit pentru asta. Proasta dispoziţie era ceva mai greu. Pretindea o doză minimă de sinceritate.
- Bună ziua, a spus Greg.
 
Recepţionerul avea ambele mâini sprijinite de tăblia tejghelei, ca şi cum ar fi făcut exerciţii de lungire.
- Îmi permiteţi o sugestie?
- Spune, a mârâit Greg.
- De ce să nu luaţi limuzina hotelului până la piaţă?
- Ce anume?
 
Recepţionerul era isteţ şi ştia că oaspetele auzise foarte bine.
- Pleacă în zece minute şi cursa e oferită de hotel.
- Oferită?
- E inclusă în serviciu.
 
Greg s-a uitat la recepţioner. Omul pesemne că stătea în vârful picioarelor, sprijinit în felul acela, cu trunchiul întins tot, numai aşa era posibil. Cu toate astea, părea să se simtă confortabil.
- Şi... piaţa e periculoasă?
 
Recepţionerul şi-a dat ochii peste cap, ca şi cum întrebarea ar fi avut implicaţii filozofice.
- A, piaţa... A încercat să ridice din umeri, sarcină în mod evident dificilă, în poziţia în care se afla. Piaţa... e piaţă.
- A.
 
Recepţionerul a adăugat:
- Piaţa n-ar fi piaţă dacă n-ar fi periculoasă.
- Aşa e.
- Sigur că nu este chiar o piaţă minată...
 
Greg a prins imediat replica:
- O piaţă minată?
 
Recepţionerul a făcut o pauză. Apoi, a dat din cap în semn că da, parcă atins de un brusc nor de fatalitate.
 
Greg n-a dat drumul la os:
- Dar dacă aş vrea să mă duc la plajă?
 
Recepţionerul şi-a dus batista la frunte, ştergându-şi mici broboane de sudoare. Broboane de sudoare imaginare, bineînţeles - un gest pe care Greg începea să-l recunoască drept teatral şi, eventual precedând un răspuns negativ.
- Limuzina noastră nu vă duce acolo. E foarte departe. Regret.
- Atunci cred că...
 
Dar, dacă-mi permiteţi, de ce să nu îmbinaţi utilul cu plăcutul? Ce-ar fi să experimentaţi mai întâi piaţa, piaţa unde limuzina noastră vă duce gratis şi, pe urmă, dacă încă nu veţi satisfăcut, puteţi oricum să luaţi, astăzi sau în altă zi, un taxi pentru plajă?
 
Din principiu, Greg n-ar fi fost înclinat să urmeze sugestia recepţionerului, dar conversaţia - sau proasta imitaţie a unei conversaţii - cu bărbatul înalt în cămaşă hawaiiană îl lăsase, ca să spunem aşa, oarecum descumpănit. Şi, în plus, nici nu avea chiar atâta grabă, nu-i aşa? Putea să tatoneze ceva mai mult terenul. La urma urmei, era doar în ziua a doua. Vor mai exista şi alte ocazii ca să vadă acţiune dacă astăzi piaţa s-ar dovedi ceva lipsit de interes.
 
*
 
Limuzina nu era nici pe departe limuzină. Ce decepţie! Nici măcar maşină de teren blindată. Doar un mic automobil vechi, o furgonetă în formă de cârnat şi, de asemenea, de culoarea unui cârnat. Sau a muştarului. Cârnat. Şoferul, gât lat înfipt într-o cămaşă albă, era tuns zero, purta ochelari negri şi căşti la urechi, care puteau să fie considerate singurele atribute de siguranţă. Gândindu-se mai bine, şi-a zâmbit Greg în sinea lui, poate că nu ar fi chiar atât de decepţionant. Camioneta avea un aer atât de ponosit, părea că se putea desface în bucăţi la cea mai mică groapă. Şi mirosea pe măsură. A vulpe moartă, sau aşa ceva. Poate că adevărata aventură era să încerce să ajungă la piaţă cu rabla aia.
 
Era loc pentru opt persoane. În afară de Greg, doar alţi patru pasageri, două cupluri, drept care ar fi putut să stea confortabil dacă aceştia n-ar fi fost atât de gălăgioşi. Îşi spuneau pesemne că a simula euforia excesivă ar fi un bun antidot contra fricii, precum îndrăgostiţii pe toboganurile de la bâlciurile populare. Greg şi-a amintit de bărbatul înalt în cămaşă hawaiiană: "Tursit, carevasăzică?" Nu era clar ce făceau acolo aceste două cupluri de clănţăi. Poate că nici nu erau două cupluri. Doar nişte ingineri sau cadre de pe platforme care-şi luau nişte zile libere ca să se recreeze după o muncă tot timpul sub presiune. La fel putea să fie funcţionari ai ONU făcând încă o vizită de rutină, din cauza "foii de parcurs a păcii". Greg ştia doar că râdeau mult şi vorbeau şi mai şi. Poate că ar fi putut să fie interesant să le asculţi vorbăria, dar limba pe care o foloseau îi scăpa. Femeile erau înalte, ei la fel, înalţi şi laţi. Ruşi? Cazaci? Şi pe cine interesa asta?
 
Greg a preferat să se concentreze asupra traseului. Geamurile furgonetei, pardon, ale limuzinei, erau murdare. Geamuri murdare, tapiţerie jerpelită, toată cabina gata să se prăbuşească. Camuflaj, doar asta putea să fie. Şi mirosul, o fi făcând şi el parte din camuflaj?
 
De cum a trecut de grilajul care dădea în stradă, şoferul a apăsat pe accelerator, şi furgoneta, pardon, limuzina a scheunat. Pneurile scârţâiau. Putoarea de hoit de animal s-a alăturat celei de cauciuc ars. Puţin a lipsit să nu lovească o căruţă. Claxonări. S-a auzit ecoul unei împuşcături. Sau poate că nu împuşcătură, doar explozia unui pneu. Limuzina s-a zdruncinat puternic. Oare pneul explodat era de la ea? Nu, trebuie să fi trecut doar printr-o groapă. Mai degrabă, o mină.
 
Unul dintre ingineri a strigat:
- Dinosaurya!
 
Şi a râs, iar ceilalţi au râs şi ei. Un hohot aproape excesiv. Aproape prea mult, ca să fie un hohot de râs. Greg a recunoscut cuvântul şi semnificaţia legată de el. Legenda. Craterul în care camioneta (limuzina) aproape că-şi lăsase suspensia o fi fost o urmă a legendarului monstru preistoric care (scria în pliante) ar face ravagii prin zonă. De la începutul timpurilor. De la începutul timpurilor până la sfârşitul timpurilor, neatins, nemuritor, etern. S-a ascuns în vremea erei omului, şi acum, că aceasta ajungea la soroc, începea să iasă din bârlogul unde hibernase milenii la rând, reclamând din nou ceea ce, de drept, îi aparţinea. Războiul, bandele, tancurile, rachetele, bazucile, săbiile, cruzimea, minele antipersoană, maţele smulse cu un cârlig prin anus nu sunt nimic faţă de grandoarea primordială a monstrului. O frumoasă poveste de alinat.
 
Lui Greg i s-a părut că aude o rafală de mitralieră. Tot cu căştile la urechi şi ochelarii negri, şoferul a deschis radioul, iar muzica a înăbuşit nu numai orice sunet care putea să vină de afară, dar şi râsetele, acum mai puţin convingătoare, ale celor două cupluri de ocazie. Păcat. Lui Greg îi plăcea mai mult cealaltă muzică. (...)
 
*
 
Piaţa era mai mare decât se aşteptase Greg. Corturi, tarabe, chiar şi prăvălii în intrândurile scărilor de la parterele unor clădiri care nu mai aveau etaj, dar mai păstrau amintirea lui sau alte anexe. Erau mai mulţi străini, probabil transportaţi în limuzine la fel de bine mascate ca a lui Greg. Adevărul e că, oricât de prost arăta furgoneta, nu-i atacase nimeni pe traseu, nu-i aşa? Camuflajul se părea că dădea rezultate. Greg nu credea că, la hotel, s-ar fi deplâns mult moartea vreunui turist din cauza unui glonţ pierdut, dar mai ştia şi că, atâta timp cât câştigau şi din procentajul patului ocupat, menţinerea în viaţă pe un timp cât mai lung posibil a sursei de venit era o măsură înţeleaptă a administraţiei. Cel puţin, ei nu s-ar strădui să piardă un client - dacă el ar vrea să se piardă singur, treaba lui. Sau a ei.
 
Un bărbat cu înfăţişare respingătoare, poate un cerşetor, s-a apropiat. Dădea să scoată ceva de sub zdrenţe, când doi soldaţi s-au repezit asupra lui, lovindu-l cu paturile puştilor. Din mână, i-a alunecat un cuţit brut de lemn, cu mânerul din adeziv. Au continuat să-l lovească pe om chiar şi după ce Greg şi ceilalţi se îndepărtaseră. Un punct în favoarea celor două femei: nu s-au prefăcut speriate, nici ipocrit de revoltate de violenţa poliţiştilor.
 
Greg a coborât spre incinta pieţei. Altădată, o fi fost acoperită de arbori, acum era un teren gol. Se ghicea o anume armonie în dezordine. Brunul solului se potrivea cu tenul feţelor întunecate, cu murdăria crem a faţadelor, cu albul-murdar al plasticelor transformate în meduze ale aerului, cu verdele cenuşiu al uniformelor soldaţilor, cu bronzul prăjelilor oferite spre vânzare pe o măsuţă ameninţătoare şi scârboasă, cu luciul metalelor lustruite cu scuipat: alamă, bronz, aluminiu, oţel inoxidabil, fier. Multe tarabe expuneau resturi de armament militar la care chiar şi un client prea puţin informat ar fi putut recunoaşte originile diferite - germană, americană, japoneză, rusă, israeliană etc. -, precum şi diversitatea epocilor. Greg s-a interesat de un instrument arhaic, aproape artizanal: un soi de legătură de patru inele unite între ele, amintind puţin de simbolul jocurilor olimpice, numai că inelele nu erau suprapuse, doar juxtapuse. Vânzătorul l-a încurajat pe Greg să încerce, iar Greg ajunsese acolo prin pură intuiţie. Şi-a introdus în ele degetele mâinii stângi şi a rămas să-şi admire noile noduri, acestea dintr-un material mult mai dur decât osul - fier. Vânzătorul a scos un zâmbet de lup şi a făcut un gest cu propriul său pumn, ca un boxer. Explica evidenţa.
- Quanto? a întrebat Greg.
 
Vânzătorul şi-a desfăcut ambele mâini de patru ori.
- Foarte scump, a spus Greg, deşi nu ştia dacă era chiar aşa.
 
Vânzătorul şi-a desfăcut mâinile de trei ori.
- Tot foarte scump.
 
Vânzătorul a făcut o mutră dezolată, dar Greg l-a suspectat de pantomimă. Citise undeva că a nu te tocmi era o ofensă. Sau poate că "ofensă" era exagerat spus. Probabil mai curând sustragere de la un amuzament. Foarte bine, atunci, haide să ne jucăm. Şi a întins trei degete, la care vânzătorul a emis ceea ce s-ar putea numi un hohot de râs scandalizat, doar că fără sunet. Alţi vânzători, curioşi, s-au apropiat. (...)
 
Greg a plătit două mâini desfăcute şi a mai primit, drept bonus, nişte capsule de semiutomate de fabricaţie sovietică, care puteau să alcătuiască "un frumos colier de oferit unei fete". (Limbajul gestual putea atinge niveluri inimaginabile de elocvenţă.) Greg le-a luat, din delicateţe, apoi le-a aruncat discret în prima cutie de gunoi pe care a întâlnit-o.
 
Nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că tarabele aveau tendinţa să se imite sau, cel puţin, să se repete. Material militar, pietre de zidărie, produse cu ridicata, diferite articole de fierărie, instrumente muzicale sau, în lipsa lor, unele care aminteau de nişte instrumente muzicale. O aparentă varietate, care se pastişa ritmic. Greg n-a observat absenţa cărţilor sau a discurilor la mâna a doua, pentru că nici el nu era interesat de aşa ceva. Totuşi, a perceput esenţialul, iar esenţialul era: piaţa nu avea de oferit decât puţin mai mult decât nişte relicve de război. Cât despre capturi - tablouri, sculpturi, piese de o valoare reală -, acestea nu acolo se găseau. Cel interesat în traficul de artă ar trebui să se ducă la un anticar sau alt tip de agent; aici, cât îi era dat să observe, existau doar obiecte very typical. Secetă mare.
 
Greg a văzut o posibilă ieşire (spre libertate) într-o străduţă îngustă - o fantă - între doi pereţi acoperiţi de graffiti, care nici un metru lăţime nu putea să aibă. S-a îndreptat într-acolo, fără să se preocupe unde va ajunge. Dacă va fi o fundătură, se va întoarce, nici o problemă; dacă va fi o uliţă unde să ardă focul în vechi bidoane de benzină şi nişte feţe refractare l-ar privi cu îndârjire asasină, cu atât mai bine.
- Stai! Stai!
 
Patru soldaţi au alergat spre el, cizmele lor făcând un zgomot înăbuşit pe solul bătătorit.
- Foarte periculos. Nu acolo, vă rog.
 
Greg a mârâit: porca miseria. Soldaţii s-au postat în faţa lui, între el şi străduţă. Nici măcar nu-l ţinteau cu arma. Porca miseria.
 
Ce putea să facă? S-a îndepărtat. Dacă se aşteptau la mulţumiri, puteau să aştepte mult şi bine.
 
Greg a verificat dacă avea semnal. Avea. Şi-a sunat soţia. A răspuns robotul. De astă dată, a spus doar două cuvinte: sunt şi plictisit.
- Sunt plictisit.
 
Şi a închis telefonul. În loc de Sunt plictisit, era în stare să spună Sesam deschide-te sau Alakazam, pentru că prin piaţă s-a răspândit un murmur, o agitaţie colectivă, în crescendo, ca un tsunami înaintând spre o plajă imprudentă plină de vilegiaturişti. Acea parte a pieţei cobora, drept care, în spatele mulţimii, deasupra mulţimii, Greg a văzut doar o grindă de lemn. S-a apropiat, dând din coate, riscând să încaseze pe ascuns o lovitură de cuţit (iar el preocupat), până ce a început să distingă nişte siluete omeneşti, trei, dacă nu greşea, da, trei, cu nişte aureole prinse de capete, ca la sfinţi.
 
Probabil nu erau sfinţi. Pentru că aureolele erau formate din frânghii. Altă pistă era că ele le erau acum aşezate în jurul gâtului.
 
Sau poate că erau sfinţi. Poate. Într-un loc ca acesta, a fi sfânt (cinstit, drept, bun, orice or vrea să însemne aceste cuvinte) ar fi versiunea locală a ceea ce în mod curent se desemnează prin "comportament penal". Posibil. Oricum, nu trebuie să fi fost foarte iubiţi, pentru că mulţimea era agresivă, surescitată, euofircă. Un tată îşi aşezase fiul pe umeri, iar Greg a murmurat, ca un automatism, că trebuie să fie cineva foarte sălbatic ca să aducă un copil să vadă un asemenea spectacol. Apoi, a observat că tatăl & fiul erau turişti. În cele din urmă. A reformulat comentariul: trebuie să fie cineva foarte nesăbuit să aducă un copil într-un asemenea loc. Sau foarte civilizat. În fine, există taţi şi, pe urmă, există şi donatori de spermă. Nu că primii ar da întotdeauna rezultate mai bune. Asta o ştia Greg din proprie experienţă.
 
Doi soldaţi au tras un sac peste capul fiecăruia dintre condamnaţi. Un al treilea, mai în vârstă, cu aer de sergent, a urcat pe eşafod, a ridicat un megafon fără baterii, doar un soi de pâlnie de mari dimensiuni întoarsă invers, şi a ţinut un scurt discurs, de neînţeles, energic, care trebuie să fi fost pe placul mulţimii, deoarece aceasta a aplaudat. Ambianţa era sărbătorească: hohote de râs, electricitate, tensiune aproape erotică. Părea un concert.
 
Sergentul le-a făcut un semn camarazilor săi şi a coborât de pe eşafod.
Zeci de braţe s-au ridicat în văzduh, parcă la unison.

Greg n-a înţeles.
Pe urmă, a înţeles. Şi a făcut precum ceilalţi - a filmat momentul. Telefonul mobil în mână, transformat în cărticica roşie a preşedintelui Mao (o imagine anacronică ce i s-a năzărit cine ştie de unde şi care de mult îşi pierduse semnificaţia) a emis şi executat, într-o elegantă sincronie cu mulţimea, un mandat de captură pe moment. (...)
 
*
 
Greg a telefonat ca să i se confirme că Amadu va fi la dispoziţia sa în ziua următoare. I-a răspuns o voce de femeie - nu părea să fie foarte tânără, dar a spus că-i va transmite mesajul fiului ei. Întâmplător, Greg nu şi-l imagina pe şofer cu o mamă. La urma urmei, sigur că oamenii ăştia au şi ei vieţile lor - pur şi simplu, îi era greu să-şi imagineze. Pentru asta existau documentarele.
 
Documentarele erau bune. Singura problemă cu documentarele era că păreau să fie aproape întotdeauna înscenări. Chiar când aparatul se limita să înregistreze practicile cotidiene, iar vocea era în off (pentru mai multă obiectivitate), aveau mereu ceva fals. După părerea lui, cel puţin.
 
Greg a luat cheia şi aproape că se aştepta ca recepţionerul să-i spună: Regret, dar a trebuit să vă mutăm din cameră pentru că o rachetă sol-aer a atins din greşeală aripa estică.
 
Dar nu asta a fost ce i-a spus recepţionerul. I-a dat cheia lui Greg şi a întrebat cordial:
- V-a plăcut piaţa?
- Da... Nu mi-a displăcut.
- Şi spânzurătoarea? Prima-ntâi, nu-i aşa?
- Dddaa...
- Şi e foarte curios cum corpurilor le trebuie mult mai mul timp ca să scoată ultimul horcăit decât s-ar crede.
 
Greg a admis şi el că da şi s-a întrebat dacă or exista asemenea spânzurători în fiecare zi.
- Sunt foarte dese aceste spectacole?
- O, ştiţi şi dumneavoastră cum sunt oamenii ăştia. Nu există decât un singur mijloc de a-i menţine pe linie.
- Păi, nu e poporul dumitale?
- Ba da, şi o spun cu multă părere de rău. Să nu ne înşelăm, îmi iubesc patria. Dar uneori simt că oamenii noştri nu sunt pregătiţi să-şi asume sarcini importante în administraţie.
- Dumneata pari să te descurci bine.
 
Recepţionerul şi-a şters acum deja clasicele broboane de sudoare de pe frunte.
- Vă sunt foarte îndatorat. E o plăcere să auzi că o persoană de calibrul dumneavoastră spune asta.
 
Greg a rămas să se întrebe care o fi calibrul lui. Era un străin, dar nu un străin oarecare: un străin în vizită, un străin cu devize. Şi-a amintit o veche istorioară pe care bunicul, care fusese emigrant în America, i-o povestise, cea cu Ahmed, un om nici bun, nici rău, care a murit şi căruia, cum nu era nici bun, nici rău, i s-a oferit în mod excepţional să aleagă între cer şi infern. Ahmed a ezitat, şi atunci, ca să se rezolve dilema, i s-a făcut sugestia: de ce să nu petreacă o săptămână în infern, şi pe urmă alta în paradis, ca să experimenteze şi să decidă unde se va duce să-şi doarmă somnul de veci? Lui Ahmed i-a plăcut ideea şi aşa a făcut. Imediat l-au trimis în infern, unde a fost primit cu braţele deschise de Lucifer în persoană. Timp de o săptămână, Ahmed a trăit într-o continuă petrecere: ţigări de foi, alcool din cel mai fin, discotecă all night long, drăcoaice fantastice şi dispuse la orice. Pe urmă, a plecat să experimenteze cerul. Acolo, a petrecut o săptămână liniştită, asistând la conferinţe, citind poezii, ascultând muzică de cameră. La capătul celor două perioade de tranziţie, l-au întrebat pe Ahmed ce va alege el pentru totdeauna. Iar Ahmed, şovăitor, a spus că deşi nu-i displăcuse cerul, alegea infernul. Imediat a căzut într-un cazan în clocote şi doi drăcuşori au venit fuga cu tridenţii ca să-i smulgă pielea de pe el şi să-i săreze carnea vie. Ahmed gemea, fără să înţeleagă. Până când Lucifer s-a apropiat, zâmbind cinic, clătinându-şi aproape cu tristeţe capul, dacă nu ar fi fost surâsul cinic pe buzele subţiri: "Ahmed, bunul meu Ahmed... Niciodată, dar niciodată nu trebuie să se confunde turismul cu imigraţia."

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer