Despre identitate, dorinţe, entuziasm şi o mare ambiţie, în rândurile de mai jos.
Oltea Zambori: Când ai ştiut că vrei să faci actorie?
Kira Hagi: Când aveam 12 ani, tata m-a aşezat cu el la masa şi m-a întrebat ce vreau să fac în viaţă. Despre fratele meu, Ianis, ştia deja că vrea să meargă mai departe cu fotbalul, dar eu nu eram hotărâtă încă în ceea ce priveşte viitorul meu.
De fapt, eu vreau să fac regie. De când eram mică scriam scenarii după poveştile lui Hans Christian Andersen, apoi făceam scenete din ele. Actori erau părinţii mei, verişorii, bunicii, oricine voia să participe la spectacolul pe care-l făceam de Crăciun. Eu eram fericită, făceam regia unui musical pentru familie şi acolo am rămas cu gândul: să fac regie.
Mai târziu am început să joc în spectacole de teatru; a început să-mi placă şi actoria, însă n-am renunţat la gândul de a fi regizor. Mi-am şi dat un termen cu actoria, încă 5-6 ani, după care aş vrea să trec la studierea regiei.
O.Z.: Ai obţinut o bursă la o facultate din Statele Unite şi pleci să studiezi actoria. De ce pleci atât de departe?
K.H.: M-am documentat şi despre facultăţile din România, mi-am dorit mult să pot studia aici, însă nu se poate pentru că eu vreau un anume nivel de performanţă.
O.Z.: Dar poţi să faci performanţă acolo unde toată lumea vrea să facă performanţă? Cred că în State sunt mai mulţi actori pe metru pătrat decât în România.
K.H.: Mă motivează competiţia, poate că asta e o trăsătură moştenită de la tata. Am crescut cu nişte principii şi cu ceea ce m-au învăţat părinţii despre cum îmi pot atinge visele. Tata spune tot timpul că n-a ajuns la un nivel ridicat de performanţă fără multă muncă, iar bunicul are o vorbă pe care mi-o amintesc destul de des: "Să n-ai nasul pe sus, că o să vină cineva să îţi taie capul dacă n-o să-ţi ajungă la nas."
O.Z.: Te-ai gândit ce-o să faci în America după ce termini facultatea? O să rămâi acolo?
K.H.: Deocamdată nu m-am gândit. Dacă o să pot rămâne, o să rămân. Am ales o universitate care lucrează cu un studio de filme, ca să am o continuitate. Dar sunt pregătită să fac orice să învăţ, pe lângă programa obligatorie de la şcoală. Vreau să fac voluntariat, să mă implic în orice fel de muncă se cere.
O.Z.: Cum a fost experienţa de pe platourile de filmare de la Bucureşti, te iubesc!?
K.H.: Mi-a plăcut la nebunie! Am lucrat ca o echipă şi mi-a plăcut asta foarte mult; era o bucurie constantă, o veselie care m-a marcat - în bine. Contează mult atmosfera din locul în care lucrez şi am fost fericită să mă aflu în acea echipă. Am acumulat o experienţă care mi-a fost foarte folositoare. Am învăţat mult de la Rareş (Andrici, partenerul Kirei din film), am învăţat şi puţină regie, a fost extraordinar. Am fost uluită şi impresionată de magia pe care o răspândeşte în jurul său Dan Condurache şi de profesionalismul Crinei Semciuc, al lui Bogdan Albulescu şi Laurenţiu Bănescu.
O.Z.: Şi, după experienţa filmului şi a teatrului, ai putea alege? Actorie de teatru sau film?
K.H.: Sunt două experienţe foarte diferite. La teatru totul se întâmplă atunci, sunt emoţii pe moment. La film lucrezi foarte mult, tragi multe duble şi astfel ai ocazia să repari greşelile.
Sinceră să fiu, prefer teatrul. Am contact direct cu publicul, iar emoţia transmisă de el nu se compară cu nimic. Sunt acolo, în personaj, cu totul, şi ştiu că dau mai departe ceea ce simt, dar şi primesc înapoi.
O.Z.: Ai venit la TIFF 2014 să simţi atmosfera de festival de film. Ce ţi-a plăcut cel mai mult?
K.H.: Oamenii mi-au plăcut la nebunie. Nu doar cei de pe stradă, ci şi cei din public. La filme obişnuiesc să mă uit în public să văd reacţiile celor din jurul meu; la ce cadre reacţionează, la ce replici, la ce fel de personaje. Am văzut unele filme care m-au ţinut prea mult în realitate, altele care au fost ficţiune de la un cap la altul. Filmul Byeon-ho-in / Avocatul (care vorbeşte despre atrocităţile comise în Coreea de Sud în numele democraţiei) mi-a adus aminte de discuţiile avute cu colegii din alte ţări de la şcoala internaţională la care studiez în Bucureşti; ce-am văzut pe ecran semăna foarte mult cu ceea ce-mi povesteau ei că au trăit şi văzut acasă.
O.Z.: Revenind la drumul pe care l-ai ales, eşti sigură că faci bine să pleci peste mări şi ţări, departe de tot ceea ce cunoşti şi îţi e drag?
K.H.: În fiecare zi mi-e greu şi mă gândesc dacă e bun drumul pe care l-am ales. Cred că e important să nu mă blochez şi să nu mă panichez. Să iau lucrurile aşa cum vin şi să ţin minte că drumul meu de acum înainte înseamnă un amalgam de talent, multă munca şi puţin noroc.
Şi în România mi-ar fi la fel de greu, aş munci la fel de mult. Numele pe care îl port mă obligă de două ori: trebuie să dovedesc că am o identitate, pe de o parte, şi trebuie să mă ridic la înălţimea lui pe de altă parte.
Sigur însă că o să mă întorc la un moment dat. Aici, în România, sunt acasă.
(foto: Vlad Cioplea, Dan Liutic, Edi Enache)
PS: Kira Hagi e pasionată şi de desen. Iată câteva din lucrările ei:
