Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Confesiuni


Corneliu Coposu, dialoguri cu Doina Alexandru

18.06.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Corneliu Coposu, dialoguri cu Doina Alexandru
Confesiuni
Editura Vremea, 2014



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Momentul oportun. Filmul zilei de 23 august

În legătură cu acţiunea de ieşire a României din război şi cu lovitura de la 23 august, denaturările au început încă din primele momente. Mai întâi că Partidul Comunist, care pusese mâna pe putere în prezenţa tancurilor ruseşti, nu avea istorie şi şi-a însuşit lovitura de stat de la 23 august ca începutul propriei istorii. Sigur că n-avea nicio contingenţă reuşita loviturii de stat cu prezenţa PCR-ului. Nu se poate contesta că în această acţiune n-au fost implicaţi şi câţiva comunişti, dar implicarea lor a fost de natură minoră. Acţiunea care se desfăşurase vreme de doi ani se făcuse în absenţa PCR-ului. Cum au intervenit comuniştii în acţiune? La un moment dat, Novicov a cerut Opoziţiei unite să integreze şi secţia din România a PC în acţiunea pentru ieşirea României din război.

- Cum s-a derulat filmul zilei de 23 august?
- Mareşalul Antonescu a fost invitat la Palat în dimineaţa zilei de 23 august. În aceeaşi zi, mareşalul a primit la Snagov, unde funcţiona guvernul pe care-l conducea, pe delegatul Opoziţiei unite, profesorul Gheorghe Brătianu, care l-a solicitat cu insistenţă, pentru a nu ştiu câta oară, ca să accepte ideea unui armistiţiu neîntârziat cu puterile aliate. Gheorghe Brătianu l-a găsit pe Antonescu într-o dispoziţie bună, i-a confirmat că a ajuns la concluzia că Germania a pierdut războiul, dar că el crede că ieşirea din război a României trebuie speculată pentru a câştiga cât mai mult din această ieşire şi că s-a gândit la ieşirea din război, dar trebuie să aleagă el momentul oportun, sperând că dificultăţile pe care le vor întâmpina ruşii în înaintarea lor vor asigura României condiţii mai avantajoase.

- Care era în opinia lui Antonescu momentul oportun?
- Momentul oportun nu era delimitat, ci el pretindea să fie lăsat la totala sa discreţie, să hotărască el care va fi momentul cel mai potrivit, să nu intervină cu presiuni politice şi morale din afară nici regele, nici politicienii. Sigur că acest răspuns era pozitiv; întrucât îşi manifestase îndoiala că oamenii politici vor acoperi o viitoare acţiune pentru încetarea războiului făcută de el, Gheorghe Brătianu s-a angajat că îi va aduce o scrisoare semnată de Maniu, de Brătianu şi de Titel Petrescu, prin care ei îşi asumă răspunderea politică a ieşirii României din război. Întors la Snagov, Brătianu, care nu putuse realiza într-un timp atât de scurt hârtia solicitată de Antonescu, l-a asigurat că nu este o problemă de hârtie, ci doar o chestiune de timp, căci atât Brătianu, Maniu, cât şi Titel Petrescu sunt de acord să semneze o garanţie prin care îl absolvă de toată răspunderea politică a unei asemenea acţiuni. Dar l-a găsit pe Antonescu enervat. Avusese loc între timp o şedinţă a Consiliului de Miniştri care, din cauza unor inadvertenţe minore şi a activităţii condamnabile a guvernului, reuşise să-l enerveze pe Antonescu. De data asta, Antonescu a fost furios, chiar l-a repezit pe Brătianu, spunând că va discuta el cu Regele, deoarece merge la Palat. Între timp, s-a răzgândit şi a trebuit să intervină Sănătescu, prin telefon, cu insistenţe ca el totuşi să meargă la Palat unde era anunţat, chiar cu argumentul la care am asistat: "Bine, măi Ionică, nu poţi să-l ofensezi pe Rege! Te-ai anunţat în audienţă şi acum, tam-nesam, nu te mai duci!". Până la urmă l-a convins să meargă, însă în prealabil l-a trimis pe Ică Antonescu la Palat. Pentru ipoteza în care Antonescu s-ar fi menţinut pe refuzul de a încheia fără întârziere armistiţiul, urma ca răsturnarea plănuită să se facă la 26 august. S-a aflat însă că Antonescu pleacă pe front a doua zi, adică în 24 august, ca să vadă care e situaţia, căci se rupsese frontul la Târgu Frumos. Atunci, în ultimul moment, s-a hotărât că, dacă Antonescu refuză să execute ordinul Regelui de a face imediat armistiţiul, să fie imediat arestat. Pentru opinia publică, trebuie precizat că până în ultimul moment, adică până la arestarea lui Antonescu, erau valabile două formule pe care le elaborase opoziţia, şi anume: încetarea războiului din Răsărit şi ruperea noastră de puterile Axei fără Antonescu, în cazul refuzului lui, şi cu arestarea lui Antonescu, sau tot sprijinul pe care Regele şi partidele politice îl vor da mareşalului, dacă acesta se angaja imediat să facă el armistiţiul. Deci această alternativă a fost valabilă până în ultimul moment, până la refuzul lui Antonescu. Dacă Antonescu, în audienţa de la Palat, ar fi acceptat sugestia Regelui de a face imediat armistiţiul, fără să-i mai consulte pe nemţi, atunci toată lumea, inclusiv Partidul Comunist, i-ar fi dat sprijin să realizeze ieşirea noastră din război. Din păcate, Antonescu, fiind un tip foarte coleric şi foarte veleitar, s-a considerat ofensat de nota ultimativă verbală pe care i-o dăduse Regele şi a răspuns foarte ţâfnos, oarecum reproşându-i Regelui că se amestecă acolo unde nu-i fierbe oala şi că să stea liniştit şi să-l lase pe el, care ştie să judece momentul cel mai potrivit. Şi dacă e cazul să facă armistiţiu, va face el, dar atunci când va socoti că e oportun. La care Regele a insistat ca armistiţiul să se facă imediat, fără nicio tergiversare. Antonescu a replicat că onoarea lui militară îl împiedică de a-şi părăsi un aliat, pe Hitler, fără să-l avertizeze. În momentul acesta s-a ivit un pericol acut: dacă Antonescu anunţa intenţia de a se retrage din război, s-ar fi repetat pentru România întâmplarea petrecută în Ungaria, adică ocuparea militară a Ungariei şi răsturnarea guvernului, înlocuirea lui cu o expozitură (Reprezentanţă. - n. ed.) germană, pentru că Hitler nu putea concepe ca unul dintre aliaţii de bază, cum era România, să părăsească alianţa de maniera asta. Atunci, dat fiind pericolul acut pe care-l reprezenta intenţia lui Antonescu de a cere dezlegare de la Hitler pentru retragerea din alianţă şi pentru încetarea războiului, s-a hotărât pe loc arestarea lui. În momentul în care s-a dispus arestarea lui Ion Antonescu, Regele a plecat din cameră şi a intrat generalul Aldea, care a dat ordinul efectiv de arestare. S-a inventat un fel de dialog între Rege şi Antonescu, care nu e verosimil deloc. Ceea ce este absolut autentic - a fost înregistrat pe bandă - este că Regele a spus: "Domnule Mareşal, suntem la marginea dezastrului, este ultimul moment în care trebuie să luăm hotărârea de a înceta războiul din Răsărit şi de a ne alia cu aliaţii noştri naturali". La care Antonescu a răspuns destul de înţepat: "Nu Majestatea voastră, ci eu hotărăsc momentul şi nu pot să las soarta ţării pe mâinile unui copil". Regele a insistat, mareşalul a răspuns obraznic, a fost şi o escarmouche (Manevră prin care se testează forţele părţii adverse - n. red.): Antonescu i s-a adresat cu "dumneavoastră", iar Regele i-a răspuns: "Poate vreţi să ziceţi "Majestatea voastră". Mareşalul s-a corectat, apoi Regele spunându-i "domnule Antonescu", el a răspuns: "Poate vreţi să spuneţi domnule Mareşal". În fine, acestea sunt nişte lucruri minore, în orice caz s-a hotărât să fie arestaţi pe loc el şi cu Mihai Antonescu, dar n-aveau unde să-i ţină. Exista în Palat un aşa-zis cabinet filatelic, care nu era aerisit, în care Regele Carol al II-lea îşi ţinea impresionanta lui colecţie de mărci poştale, care, se pare, era cea mai prestigioasă din toată lumea şi pe care a moştenit-o Lupeasca. Acolo era o cameră mică, blindată, fără aerisire. Între timp, după arestarea Antoneştilor, trebuiau neutralizaţi toţi şefii de instituţii care dispuneau de putere de foc, şi anume: şeful Jandarmeriei, şeful Armatei, al Statului Major etc. Primul care a fost invitat şi care a răspuns invitaţiei a fost Piki Vasiliu, căruia i s-a raportat care este situaţia şi a spus "Sunt la ordinul Majestăţii sale şi, dacă vreţi, îi convoc eu pe ceilalţi, care probabil, dacă sunt chemaţi de alte persoane din Palat, vor avea reticenţe". El a fost cel care i-a convocat pe Pantazi, pe I. R. Topor, adjunct la Jandarmerie, ca să fie arestaţi. Pe aceştia i-a ţinut în corpul de gardă. Ce să facă acum cu cei doi Antoneşti, care erau în seif şi se sufocau acolo, că n-aveau aer? A intervenit o chestie care nu era pusă la punct dinainte, şi anume, judecând situaţia, Pătrăşcanu...

- Era şi el prezent?
- Nu. El a vorbit cu Bodnăraş, care se prezentase sub numele Ceauşu, iar Bodnăraş a trimis un grup de chelneri comunişti ca să îi preia pe cei doi Antoneşti de la Palat şi să-i ducă în siguranţă sub pază. S-a făcut o mare greşeală, pentru că s-a permis imixtiunea comuniştilor în treaba asta, dar Regele plecase şi Sănătescu s-a bucurat că poate scăpa de ei. Poate se temea şi de eventualitatea ca oamenii - ostaşi sau ofiţeri devotaţi lui Antonescu - să nu încerce o lovitură ca să-i scoată din arest, de aceea a fost încântat de soluţia dată. La ora 16, când prin Iorgu Ghica, administrator la Palat, s-a trimis şefilor de partide din opoziţie, lui Maniu, lui Brătianu, lui Titel Petrescu şi lui Pătrăşcanu, vestea că au fost arestaţi Antoneştii şi Piki Vasiliu şi că urmează să fie arestaţi ceilalţi şefi de instituţii, s-a transmis următorul consemn: nu se ştie cum vor reacţiona nemţii, de aceea în noaptea asta toţi oamenii susceptibili de a fi urmăriţi de nemţi să-şi schimbe locuinţele şi să se adăpostească într-un loc necunoscut, în care nu au avut obiceiul să meargă niciodată. Maniu a spus că el rămâne în apartamentul lui Nerva Andrei Celekeş, care era în blocul CEC-ului, pe Splaiul Unirii nr. 4, la et. 3, a cărui familie era dispersată în Ardeal şi el era singur. Acolo am stat cu Maniu şi cu încă două persoane. Am avut un moment de panică pentru că la un moment dat s-a oprit în dreptul blocului un tanc german care trăgea cu mitraliera şi gloanţele intrau pe geam la noi. Bineînţeles că prima concluzie a fost că au descoperit locul unde stă Maniu şi ne atacă; am baricadat uşile cum am putut. Ne-am dat seama cu întârziere că, de fapt, tancul avusese o pană şi până au reparat-o, soldaţii trăgeau cu armele ca să nu fie atacaţi - se ştia deja că România întorsese armele. Nu s-a întâmplat nimic, dar noi intrasem în panică. Maniu a spus: "Voi vă descurcaţi cum puteţi, că eu tot nu mai contez. Dacă vin mai mulţi, tot nu ne putem apăra". Şi s-a culcat şi a dormit liniştit, în timp ce nouă ne bâţâiau izmenele - asta în noaptea de 23 august! Consemnul era ca a doua zi, la ora patru dimineaţa, toţi să se întâlnească la Palat. Când ne-am dus la Palat, am aflat că Regele plecase în noaptea aceea la ora 2 să se adăpostească în judeţul Gorj, iar după plecarea Regelui, Sănătescu i-a predat pe Antoneşti unui grup de comunişti. Maniu s-a înfuriat - la asta am asistat. I-a spus: "Bine, domnule general, cum ai putut face prostia asta? Dumneata nu ştii că Antonescu, ca şef de Stat, a fost arestat sub înalta custodie a Majestăţii sale? Deci Majestatea sa răspunde moraliceşte pentru arestarea lui! Arestarea a fost necesară din punct de vedere politic, a fost un act politic regal, şi dumneata l-ai degradat, dându-l pe şeful statului pe mâna unor derbedei!". Sănătescu dădea din colţ în colţ: "Păi, ce era să fac, domnule Maniu? Mi-a fost frică că ne atacă, aici n-aveam apărare, nu-i puteam ţine în seif că se sufocau, mi-a părut bine când au venit ăştia şi s-au angajat că-i iau ei sub pază". Într-adevăr, ei i-au dus în Vatra Luminoasă la nr. 47, într-un apartament tip, în care locuia amanta lui Bodnăraş. Apartamentele acestea aveau parter şi demisol şi acolo i-au ţinut sub pază comunistă până a doua zi dimineaţa. A doua zi dimineaţa, la insistenţele lui Maniu, Aldea - ministrul de Interne - a trimis o companie de soldaţi care a înconjurat casa şi care păzea din exterior. În poziţia asta au rămas Antoneştii până în 29 august, când un general rus, investit cu mandat din partea guvernului sovietic, a venit să-i ridice şi să-i ducă în Rusia. Aldea s-a opus, dar acela i-a spus că, dacă se opune, vin cu un regiment de tancuri şi tot îi ia, cu forţa. Deci, aşa au pus mâna ruşii pe Antoneşti. I-au dus la Lefortovo, puşcăria de lângă Moscova, şi i-au ţinut acolo vreo şapte luni, până când a avut loc procesul. Ceea ce trebuie reţinut este următorul lucru: până în ultimul moment al arestării lui Antonescu, opoziţia pregătise două variante: armistiţiul lui Antonescu, susţinut de Rege şi de partidele politice, inclusiv Partidul Comunist, sau, în cazul în care până în ultimul moment Antonescu refuza să-şi asume răspunderea, armistiţiul făcut contra voinţei lui, prin arestarea lui şi a principalilor răspunzători de instituţii represive din ţară, cu riscurile aferente, declarând imediat ieşirea noastră din alianţa fascistă. Până la ora 16 au fost valabile aceste două alternative. Deoarece Antonescu a refuzat categoric să facă el armistiţiul şi a avut chiar un limbaj insolent faţă de Rege, s-a hotărât să fie arestat. [...]

Pe Regele Mihai l-am cunoscut când avea cinci ani

- Care au fost, în decursul carierei dumneavoastră politice, raporturile cu Casa Regală a României?
- În timpul Regelui Carol al II-lea, ţinând seama de raporturile ostile dintre Rege şi Maniu, manifestările mele au fost antimonarhice, prin articolele în care încercam să atac poziţia Regelui, legăturile lui cu Elena Lupescu şi amestecul acesteia în politica românească până la abdicarea Regelui. Sigur că atitudinea s-a schimbat odată cu proclamarea Regelui Mihai. Pe Regele Mihai l-am cunoscut de altfel la prima lui proclamare, când, la moartea lui Ferdinand, a fost proclamat rege al României sub regenţa instituită de Regele Ferdinand. La ora aceea, Mihai avea 5 ani. L-am urmărit tot timpul pubertăţii şi adolescenţei lui. În 1930, când a venit tatăl lui din exil, l-a detronat, făcându-l Mare Voievod de Alba-Iulia, şi a rămas în calitate de principe moştenitor până la abdicarea Regelui Carol al II-lea, care s-a întâmplat în septembrie 1940. Atunci Mihai a fost proclamat pentru a doua oară rege. Raporturile mele cu Regele Mihai au fost excelente de la început, datorită unei afecţiuni speciale pe care o nutream faţă de el şi datorită faptului că era într-o situaţie de inferioritate faţă de Mareşalul Antonescu, care voia cu orice preţ să-l domine şi nu-i rezervase nicio atribuţie. De aceea, ataşamentul Regelui Mihai la obiectivele opoziţiei pentru ieşirea din Axă şi pentru încetarea războiului din Răsărit mi s-a părut a fi natural, iar devotamentul Regelui pentru cauză a fost absolut indiscutabil. După 23 august 1944, am avut contacte mai strânse cu monarhul, pentru că Regele Mihai, la orice fel de măsură importantă, îl consulta pe Maniu şi eu îl însoţeam ori de câte ori era invitat sau cerea o audienţă la Rege. În toată perioada aceasta, din august 1944 şi până la arestarea noastră din iulie 1947, contactele cu Regele au fost mulţumitoare, Regele asculta întotdeauna de recomandările pe care le făcea Maniu şi îl consulta totdeauna în momentele-cheie, când trebuia să ia o anumită hotărâre. Din păcate, colaborarea dintre Rege şi Maniu a fost stânjenită de faptul că reprezentanţii aliaţilor, adică reprezentanţii anglo-americani, nu şi-au făcut datoria, fiind forţaţi la ora aceea să accepte istoria impusă de Uniunea Sovietică, iar Regele Mihai a fost victima acestei atitudini a aliaţilor anglo-americani.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer