Inside Story

Citiți preludiul acestei cărți aici.


 Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii '80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 publică romanul Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 15 romane, 4 volume de povestiri și 8 volume de nonficțiune. A murit în 2023. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Zona de interes, iar în Anansi. Mentor, eseul Koba cel cumplit.
Inside Story reprezintă povestea vieții extraordinare a unuia dintre cei mai influenți scriitori britanici de după al Doilea Război Mondial. Romanul are ca punct de plecare moartea celui mai bun prieten al lui Martin Amis, Christopher Hitchens, dar și pe cea a mentorului său, Saul Bellow. În timp ce își amintește viețile și morțile lor, Amis analizează evenimentele din 11 septembrie 2001, al doilea război din Irak, Brexitul și acțiunile președintelui Donald Trump, precum și criza europeană a migranților. Reia, de asemenea, reflecțiile sale confesive de lungă durată asupra cauzelor și efectelor antisemitismului.

Universul lui este populat de personaje care i-au modelat viața naratorului, de la tatăl său, scriitorul Kingsley Amis, la eroul literar, Saul Bellow, de la Philip Larkin la Iris Murdoch și Elizabeth Jane Howard și până la enigmatica, atrăgătoarea și amorala iubită a tinereții lui, Phoebe Phelps. Ceea ce debutează ca o captivantă poveste despre dragoste, familie și prietenie se va transforma într-o explorare inteligentă și tandră a unor întrebări fundamentale: cum trebuie să trăiești, cum să suferi și cum să mori?

În căutarea răspunsurilor, Amis survolează ororile secolului XX, precum și pe cele ale începutului de secol XXI, încercând să înțeleagă cum l-au învățat să devină scriitor. Rezultatul este una dintre cele mai frumoase realizări literare ale lui Amis: o scrisoare de dragoste pentru viață, totodată exuberantă, meditativă și sfâșietoare.

Este și una dintre mărturiile din finalul acestui roman autobiografic care a cucerit cititorii din întreaga lume: "Acesta este micul secret înviorător al literaturii. Energia ei este energia iubirii. Toate evocările de persoane, locuri, animale, obiecte, trăiri, concepte, peisaje terestre, peisaje marine și formațiuni noroase: toate aceste evocări sunt, în esență, îndrăgostite și exultante. Iubirea este deversată în scris, și iubirea este extrasă...".

Romanul autobiografic Inside Story include și o serie de observații legate de tehnica scrisului.
"După ce am publicat atâtea cărți, romane și cărți de nonficțiune, cred că am învățat câteva reguli de bază legate de tehnica scrisului. Întotdeauna am fost fascinat de modul în care trebuie să modulez și să folosesc anumite tehnici. Obișnuiam să spun că există o separare utilă care poate fi făcută între talentul unui scriitor și geniul unui scriitor. Orice scriitor care a fost publicat mai mult de o dată sau de două ori are un pic de geniu. Nu am nici o îndoială că este adevărat. Talentul, însă, ține mai mult de tehnică. Desigur, nu poți învăța geniul, dar poți învăța talentul până la un punct. Apoi, aș putea spune că viața mi-a oferit o poziție de observator extrem de privilegiat al vieții literare, care a început înainte de a împlini zece ani. Având acest privilegiu, am considerat că este de datoria mea să îl transmit mai departe într-o formă sau alta. Mi se pare în continuare o profesie fascinantă, misterioasă, cu acest element magic al creației.. Am vrut să transmit acest lucru", mărturisea în 2020 Martin Amis într-un dialog cu scriitorul și eseistul Salman Rushdie.

"Cea mai frumoasă carte a lui Martin Amis." (The New York Times)

"Alături de Banii și de London Fields, Inside Story este cea mai bună carte a lui Martin Amis." (The Observer)

"O altă capodoperă care ne reamintește că Amis e cel mai bun." (The Spectator)

"Pentru generația mea de scriitori, Martin Amis a devenit un fel de promontoriu de granit, un reper de navigație pentru aventura noastră colectivă." (Rose Tremain)

"Deși acum Inside Story se dezvăluie a fi o scrisoare de adio, ea rămâne una în care inteligența maleabilă a lui Amis desfide gravitatea și solemnitatea." (The Guardian)


Ați putea să-mi faceți legătura cu Saul Bellow?

Acțiunea se petrecea în vara lui 1983, în vestul Londrei.
- Durrants, m-a informat recepționera hotelului, pe un ton întrebător.

Mi-am dres vocea - lucru care a durat câteva clipe bune - și am spus:
- Scuze. Ăă, bună ziua. Ați putea să-mi faceți legătura cu Saul Bellow, vă rog?
- Desigur. Cine să-i spun că-l caută?
- Martin Amis, am răspuns. Se scrie A-M-I-S.

O tăcere prelungă, o revenire scurtă în centrală și apoi inconfundabilul "Alo?".
- Saul, bună ziua, sunt eu, Martin. Aveți un minut la dispoziție?
- O, bună, Marr-tin.

Dintr-un motiv sau altul, Martin, aflat la debutul vârstei mijlocii, era chitit să scrie o lucrare polemică intitulată Generația de Rahat^[i]. Avea să fie o operă de nonficțiune, compusă din subcapitole scurte, printre care "Muzica de rahat", "Argoul de rahat", "Televiziunea de rahat", "Ideologia de rahat", "Critici de rahat", "Istorici de rahat", "Sociologi de rahat", "Modă de rahat", "Scarificări de rahat" - inclusiv piercinguri de rahat și tatuaje de rahat - și "Nume de rahat". Ei bine, Martin considera că "Martin" e cel mai de rahat prenume din câte există. Nu fusese nici măcar în stare să traverseze Atlanticul într-o bucată. Ce e drept, la momentul acela, majoritatea americanilor îi spuneau cât se poate de firesc și degajat Marrtn. Dar cei de vârsta lui Saul, poate dintr-o nevoie de a-i recunoaște anglicitatea, produseseră un spondeu șovăitor: Marr-tin. În Uruguay (unde "Martin" era MarrrTIIN, un iamb sonor și viril), Martin avea un prieten chipeș pe nume Cecil (suav pronunțat SeeiSIIL). Și, la fel, "Cecil" nu reușise să traverseze Rio Grande intact, devenind un troheu ridicol. "În America, omule", îmi spunea Cecil, "îmi zic SIIsel. Să mă fut!" La telefon, Martin n-avea să-i răspundă lui Saul Bellow cu "Marr-tin? Să mă fut". Ar trebui consemnat aici și faptul că "Martin", în engleza veche, nu era cu nimic mai breaz. Era doar un prenume de rahat.

I-am spus lui Saul:
- Îhm, vă mai amintiți ziarul de duminică pentru care am scris un articol despre dumneavoastră anul trecut?
Era The Observer.
- Cu generozitate mi-au spus că pot să vă invit la masă oriunde doresc. Ați avea cum să vă faceți timp pentru așa ceva?
- O, cred că da.

Vocea lui Bellow: i-a împrumutat-o naratorului splendidei lui proze scurte de cincizeci de pagini Veri, un visător prosper, dar întrucâtva reprimat și închis în sine. [V]ocea mi se îngroșase odată cu trecerea anilor. Da. În fond vocea mea de bas profund nu servea nici unui alt scop în afară de acela că dădea mai multă profunzime micilor mele replici galante. La petreceri, când îi ofer un scaun unei doamne, o învălui în câte o silabă timbrată grav.^[ii] Astfel învăluit, am spus:
- Bun, întâmplarea face să știu că nu spuneți nu la un pește bun.
- Așa este. N-ar avea niciun rost să tăgăduiesc. Am o slăbiciune pentru peștele bun.
- Ei bine, localul la care mă gândesc e specializat în pește. S-ar putea chiar să servească exclusiv pește. Și e aproape de dumneavoastră. Aveți cu ce să notați? Strada Devonshire. Odin's... ca zeul nordic.
- Odin's.
- Vă supărați dacă vin cu iubita mea serioasă?
- Aș fi încântat. Când spui "iubita ta serioasă" vrei să spui că ea e serioasă sau că tu ești serios în ce o privește?
- Și una și alta, presupun.

Asta era ideea: amândoi eram serioși.
- E americancă - din Boston - deși nu-ți dai seama când o auzi.
- Anglicizată, deci.
- Mai degrabă europenizată. Din părinți americani, dar născută la Paris și crescută în Italia. La maturitate s-a mutat în Anglia. Are accent britanic. Petrece atât de puțin timp în State, încât refuză să-i emită pașaport american.
- Serios?
- Da. Asta dacă nu se duce să-și petreacă șase luni într-o tabără militară de prin... știu eu...? Germania. Refuză să-i emită unul, susține ea, până când nu se va fi futut cu destui G.I.^[iii]
- Ei bine, dacă mă întrebi pe mine, nu pare exagerat de serioasă.
- Nu e. E fix cât trebuie. O cheamă Julia. Dumneavoastră ați vrea să veniți cu cineva?
- Scumpa mea soție Alexandra a rămas la Chicago, așa că nu, o să vin neînsoțit.

Acvila americană

Spre Chicago zburase Martin, în decembrie 1982, ca să-l intervieveze pe cel pe care până și John Updike - un critic neobișnuit de generos, dar și de parcimonios, de "pe lângă subiect" atunci când se ocupa de confrații aflați în viață cu un ascendent evident asupra lui - îl omagia drept "romancierul nostru postbelic cel mai exuberant și mai melodios"^[iv]. Această întâlnire avea să se dovedească de o importanță capitală.

M-am cazat: un hotel mare și ieftin și, după standardele Vestului Mijlociu, neverosimil de vechi (între timp devenise un Quality Inn, dar bătrânii locului încă îi mai ziceau Oxford House), situat în centru, între clădirea IBM și metroul suspendat, denumit "El", în Chicago, "inima disprețului" american, cum îl numea Bellow. Eram euforic, pradă unei stări de însuflețire progresivă - fiindcă viața mea era pe punctul să ia o nouă întorsătură, pe cât de dramatică poate fi cea luată de viața unui tânăr^[v]... A doua zi am luat micul-dejun devreme, am făcut duș și m-am ferchezuit pentru prânzul pe care aveam să-l luăm împreună, și apoi am pășit cu curaj în Orașul Vânturilor. Ridicol supranumit așa, apropo, datorită reputației sale pentru promovare agresivă și pentru aerele pe care și le dădea - și nu din pricină că orașul era și este în continuare nemaipomenit de vântos, măturat fiind de un suflu înghețat (cunoscut sub numele de "Șoimul") care se abate dinspre Lacul Michigan.

Bellow avea șaizeci și opt de ani, iar eu treizeci și patru, fix jumătate din vârsta lui (o legătură care, firește, nu avea să se mai repete). Dar eu eram deja trecut prin ciur și dârmon când venea vorba de luat la puricat scriitori americani, după ce îi intervievasem pe Gore Vidal, Kurt Vonnegut, Truman Capote, Joseph Heller și Norman Mailer. Chiar și așa, de data asta era altceva: când citisem primul meu Bellow, Victima (1949), în 1975, mi-am zis: Scriitorul ăsta scrie anume pentru mine. Așa că am citit tot ce-a scris.

Celălalt scriitor care s-a vădit că făcea acest lucru - să alcătuiască fiecare frază cu gândul la mine - a fost Nabokov. (El și Bellow mai aveau ceva în comun: amândoi erau originari din Sankt Petersburg.) În cercul meu intim nu existau nabokovieni împătimiți împreună cu care să mă pot umfla în pene și jubila. Dar aveam un bellovian împătimit în apropiere; la momentul acela era doar un simplu jurnalist și un "troțkist meteoric" și mai avea până când să devină îndrăgitul eseist, memorialist și polemist hulitor de mai târziu. Mă refer la Christopher Hitchens. Christopher părăsise Anglia în 1981, iar acum locuia în ceea ce cu mândrie și duioșie numea "cartierele sociale" din Washington D.C.

Revenind, la 12.30 am ieșit din Oxford House și m-am îndreptat spre Chicago Arts Club. În gând schițam deja câteva paragrafe introductive pentru articolul pe care aveam să-l scriu curând, dintre care unul suna în felul următor (sunt conștient că nu se face să te autocitezi și promit că n-o să se mai întâmple^[vi]):

Trei dorințe, așadar. Prima mi s-a îndeplinit. Și la fel și a treia - dar răbdare, răbdare. Asta avea să se întâmple abia în 1987, în Israel, și mulțumită intermedierii celei de-a cincea și ultime soții a lui Bellow, Rosamund. Până la urmă, ea a fost cea care mi-a făcut legătura cu Saul Bellow.^[vii]

La telefon, mă prevenise vesel că "avea să poată fi recunoscut după anumite semne de decrepitudine". În realitate, însă, părea scandalos de în formă - semăna cu acvila americană. Când a început să vorbească, pradă unei senzații de vertij, mi-a venit în minte descrierea lui Caligula, acvila din Aventurile lui Augie March (1953):

Citiți preludiul acestei cărți aici.