Zona de interes

Considerat de mulți critici drept una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii '80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes.

Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 apare Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra.

Este autorul a 15 romane, 4 volume de povestiri și 8 volume de non-ficțiune. În seria Anansi. Contemporan va apărea cel mai recent titlu al său, Inside Story, iar în Anansi. Mentor, Koba cel Cumplit, eseul său dedicat lui I.V. Stalin.

A fost odată ca niciodată un rege. Regele i-a comandat vrăjitorului său o oglindă specială, care să nu reflecte imaginea celui care se privește în ea, ci chiar sufletul aceluia. Vrăjitorul nu s-a putut privi în oglindă, regele nu s-a putut privi în oglindă, nimeni n-a putut suporta imaginea revelată. Romanul lui Martin Amis este o asemenea oglindă, ce pare a realiza imposibilul: să pună în scenă o poveste autentică de dragoste ce se desfășoară într-un lagăr nazist de concentrare, un triunghi amoros care-și trăiește micile drame pe fundalul unei "banalități a răului" cutremurătoare.

"Elegant și subtil. Un efort sofisticat de a înțelege cultura cotidiană a genocidului." (Los Angeles Times)

"Un tur de forță al virtuozității verbale desăvârșite. Uluitor." (Richard Ford)

"Elegant și subtil. Un sofisticat efort de a înțelege cultura de zi cu zi a genocidului." (Los Angeles Times)

"La fel de bun ca tot ce a scris Amis după London Fields. Un roman pe care autorul britanic s-a simțit obligat să-l scrie și a cărui realizare face cinste subiectului." (The Spectator)


În camion, în timp ce ne îndreptam spre nord-est, mă gândeam cu silă la Obersturmführerul Thomsen. În ciuda purtării lui efeminate, nu încape vorbă că le sucește mințile femeilor în stânga și în dreapta. I s-a dus buhul, din câte se pare. Și nu e câtuși de puțin respectuos cu oamenii, nici pe departe. Umblă vorba că a lăsat-o borțoasă pe una din fiicele lui von Fritsch (asta după scandalul cu ganimedul); și am auzit din 2 surse distincte că a dat-o cu cracii-n sus până și pe Oda Muller! Cristina Lange reprezintă și ea o altă floare la butonieră. Umblă vorba că ar codoși pentru unchiu-său Martin - înlesnindu-i Reichsleiterului legătura cu actrița, M. Ba chiar se zvonește că a înfăptuit lucrările întunericului cu mătușă-sa Gerda (sau cu ce a mai rămas din ea după atâția copii - câți sunt, 8, 9...?). Aici, în KL, e de notorietate faptul că Thomsen a dat gata un adevărat pluton de Helferinnen, printre care și Ilse Grese (a cărei moralitate este în cel mai bun caz îndoielnică). Din câte se pare, nici amicul lui, pușlamaua de Boris Eltz, nu e mai breaz. Da, dar Eltz e un războinic extraordinar, și bărbații ca el trebuie să poată iubi la fel de neîngrădit cum luptă. Thomsen ce scuză are?

Când eram în Palestina, filiforma Waltraut mi-a oferit un exemplu pe care l-am urmat toată viața de atunci: în lipsa sentimentelor, acuplarea este (de ce să n-o recunoaștem) o treabă sordidă de la un capăt la altul. În privința asta, îmi dau seama că nu sunt un soldat tipic; n-aș vorbi niciodată necuviincios despre o femeie; și detest vulgaritatea. Drept urmare, am fost scutit de lumea lupanarului, cu mizeria și dezmățul ei de neînchipuit, și la fel de lubricitatea "rafinată" - pantoful fără toc îndesat între cizmele de piele pe sub masă, mâna vârâtă pe sub fustă în bucătărie, bălăbănitul din popou al stricatei orașului, orbitele boite, subsuorii rași, chiloții transparenți, dresurile negre și jartiera neagră încadrând albeața coapselor... S-avem pardon, asemenea lucruri nu-l preocupă câtuși de puțin pe al dumneavoastră umil servitor, Paul Doll.

Nu m-ar mira dacă Thomsen o să încerce să se dea la Alisz Seisser. Un gând cu adevărat frapant - slăbănogul cu păr spălăcit delectându-se cu prăjiturica aia voluptoasă. Arăta minunat la cină zilele trecute. Mă rog, ar face bine să se grăbească - într-o săptămână sau 2 se întoarce la Hamburg. E în perioada de grație, cât își revine după moartea sergentului-major - a lui Orbart, care s-a jertfit pentru a zădărnici o evadare din Lagărul Femeilor. Lucrul ăsta i-a conferit noblețe înfățișării văduvei lui. În plus, negrul o prinde foarte bine. Și, în timp ce chefuiam la vila mea, veșmintele de doliu ale lui Alisz (cu corsetul ăla strâmt) păreau argintate de razele sacrificiului german. Vedeți, asta vă spuneam. Romantism: e musai să existe romantism.

Cât își închipuie Hannah că poate s-o mai țină așa?

Credeți-mă: deșeurile de combustibil n-o să fie de ajuns și o să trebuiască să mă duc iarăși la Katowitz.
*
- Oprește aici, Unterscharführer. Aici.
- 'Nțeles, mein Kommandant.

Între noi fie vorba, nu mai pusesem piciorul în Sectorul 4IIIb(i) din iulie, când îl însoțisem pe Reichsführerul-SS în inspecția lui de o zi. Coborând din camion (timp în care Szmul a sărit din remorcă) m-am simțit tulburat să constat că efectiv auzeam Lunca Primăvăratică. Porțiunea cu pricina începea la vreo 10 metri dincolo de dâmbul unde Prufer, Stroop și Erkel se opriseră acoperindu-și fața cu palmele - dar se auzea. Se simțea mirosul, firește; dar se și auzea. Trosnete, plescăituri, șuierat. M-am dus lângă colegii mei și am privit în zare la câmpia imensă.

Mă uitam la câmpia imensă fără cea mai mică urmă de sentimentalism prefăcut. Merită repetat că sunt un bărbat normal, cu trăiri firești. Totuși, când simt că mă încearcă vreo slăbiciune omenească, pur și simplu mă gândesc la Germania și la încrederea pe care și-a pus-o în mine Salvatorul ei - a cărui viziune, ale cărui idealuri și aspirații le împărtășesc în mod inebranlabil. Să te arăți mărinimos față de evreu înseamnă să fii nemilos cu germanul. "Corect" și "greșit", "bine" și "rău": aceste concepte și-au trăit traiul; sunt depășite. În noua ordine, sunt fapte care au urmări pozitive și altele care au urmări negative. Și cu asta, basta.
- Mein Kommandant, la Culenhof, mi-a spus Prufer, cu 1 dintre încruntăturile lui competente, Blobel a încercat să le dinamiteze.

M-am întors și m-am uitat lung la el. Prin batistă (toți ne țineam batista la nas) i-am spus:
- A încercat să le dinamiteze sperând să obțină ce cu asta?
- Știți dumneavoastră, să scape de ele în felul ăsta. N-a avut efectul scontat, mein Kommandant.
- Mă rog, aș fi putut să-i spun și eu treaba asta înainte să se apuce. De când aruncatul lucrurilor în aer le face să dispară?
- La fel mi-am zis și eu după ce au încercat. S-au împrăștiat peste tot. Au rămas bucăți agățate prin copaci.
- Și ce-ați făcut? s-a interesat Erkel.
- Le-am cules pe alea la care am putut ajunge, care atârnau de crengile mai joase.
- Și pe alea de sus? s-a băgat în vorbă Stroop.
- Le-am lăsat acolo, a făcut Prufer.

Priveam în zare la întinderea imensă care se vălurea precum o lagună la schimbarea mareei, o întindere presărată cu gheizere care bolboroseau și împroșcau în stânga și-n dreapta; când și când, smocuri de iarbă erau proiectate și se învârteau prin aer. Am strigat după Szmul.
*
În seara aceea, când eram la mine în birou, m-am trezit pe cap cu Paulette. Ședeam pe un balansoar, relaxându-mă cu un pahar de coniac și cu un trabuc.
- Unde e Bohdan? m-a întrebat.
- Nu începe și tu cu din astea! Și rochia aia de pe tine e oribilă.

A înghițit cu zgomot și-a spus:
- Torquil unde e?

Torquil era țestoasa (și când zic "era", așa e). Fetele erau înnebunite după țestoasa lor: spre deosebire de nevăstuică, de șopârlă și de iepure, țestoasa nu avea cum să fugă.

...Ceva mai târziu, m-am apropiat în vârfurile picioarelor pe la spatele lui Sybil în timp ce-și făcea temele pe masa din bucătărie - și i-am tras o sperietură zdravănă! În secunda următoare, când am strâns-o în brațe râzând și-am pupat-o, a schițat un gest ca și cum s-ar fi ferit de mine.
- Te-ai tras înapoi, Sybil.
- Ba nu e-adevărat, a făcut ea. Doar că peste foarte puțin timp împlinesc 13 ani, tăticule. Și e un moment important în viața mea. Și tu nu...
- Eu nu ce? Nu. Du-ți ideea până la capăt.
- Nu miroși bine, mi-a spus și a făcut o grimasă.

Auzind-o, am simțit că turbez.
- Cunoști însemnătatea cuvântului patriotism, Sybil?

Ea și-a întors capul cu o smucitură și-a spus:
- Îmi place să te strâng în brațe și să te sărut, tăticule, dar nu-mi stă gândul la asta acum.

Am așteptat câteva secunde înainte să-i răspund:
- În cazul ăsta, ești o fetiță foarte crudă.

*
Și care-i treaba cu Szmul, cu Sonderii? Ach, mi se face silă până și să aștern pe hârtie lucrurile astea. Știți, abisul abjecției morale în care anumiți indivizi sunt dispuși să se scufunde nu contenește să mă uluiască...

Sonderii își văd de corvezile lor înfiorătoare completamente abrutizați. Folosindu-se de chingi groase de piele, târăsc unitățile de la dușuri până în Leichenkeller (morgă, în germ. în orig.); extrag dinții placați cu aur cu clești și trepane, iar pe femei le tund cu foarfecile de grădină; smulg cerceii și verighetele; pe urmă încarcă troliul (6 sau 7 la un transport), care mai apoi e săltat până deasupra incineratoarelor deschise; în (n.r.). fine, macină cenușa, iar pudra rezultată este cărată cu camioanele și împrăștiată în Vistula. Toate aceste operațiuni, cum am mai spus, le execută cu o indiferență de dobitoace. Nu pare să conteze nici cât negru sub unghie că oamenii pe care îi procesează sunt de aceeași rasă cu ei, că sunt frații lor de sânge.

Și vă închipuiți că hienele de la crematoriu se însuflețesc măcar o secundă? Ach yech: când îi întâmpină pe evacuați pe rampă și îi conduc în vestiarul unde se dezbracă. Cu alte cuvinte, se animă numai întru perfidie și înșelăciune. Spune-mi ce meserie ai, le zic ei. Inginer, zici? Excelent. Nu ne prisosesc niciodată inginerii. Sau ceva de genul, Ernst Kahn... din Utrecht, zici? Da, el și cu... A, da, Kahn și soția lui împreună cu copiii au fost aici 1 lună sau 2 și pe urmă s-au hotărât să se mute la stațiunea de cercetări agricole. Cea de la Stanislavov. Când e câte o problemă, Sonderii nu ezită o secundă să recurgă la violență; îl imobilizează pe recalcitrant și-l duc pe sus până la cel mai apropiat subofițer, care tranșează problema de manieră corespunzătoare.

Vedeți dumneavoastră, în ceea ce-i privește pe Szmul și pe restul, e în interesul lor ca lucrurile să se deruleze repede și fără incidente, fiindcă de abia așteaptă să scormonească printre hainele abandonate și să adulmece ceva de băut sau de fumat. Sau ceva de mâncare. Mănâncă încontinuu - tot timpul înfulecă Sonderii ăștia, resturile șterpelite din vestiar (în ciuda rațiilor relativ generoase de care au parte). Îi vezi cum își leorpăie supa așezați pe o stivă de Stucke; înaintează de-a lungul pajiștii pestilențiale afundându-se până la genunchi și în timpul ăsta molfăie dintr-o bucată de șuncă...

Mă siderează faptul că sunt hotărâți să dăinuie, să supraviețuiască, în felul ăsta. Căci e ceva deliberat: unii (e drept, nu mulți) refuză categoric, în ciuda repercusiunilor evidente - căci, în clipa asta, au devenit la rândul lor Geheimnistrager, purtători de secrete. Nu că vreunul dintre ei ar putea spera să-și prelungească existența jalnică mai mult de 2 sau 3 luni. În privința asta suntem cât se poate de clari și de sinceri: la urma urmei, prima sarcină ce le revine Sonderilor este să-și incinereze predecesorii; și lucrurile vor continua în felul ăsta. Szmul se deosebește de restul prin meritul îndoielnic de a fi groparul cel mai longeviv din KL - ba nu m-ar mira să fie cel mai longeviv din întreg sistemul concentraționar. E practic un Membru-Cheie (până și gardienii îi acordă o brumă de respect). Szmul dăinuie. Dar știe foarte bine ce soartă îi așteaptă - ce pățesc purtătorii de secrete.

În ceea ce mă privește, onoarea nu e o chestiune de viață și de moarte: e mult mai importantă de-atât. Sonderii, e cât se poate de limpede, sunt de altă părere. Și-au pierdut orice fărâmă de onoare; regnul animal și chiar și cel mineral își dorește să dăinuie. Ființarea e un obicei, unul de care nu se pot dezbăra. Ach, dacă ar fi fost niște bărbați adevărați - în locul lor, eu... Dar ce tot spun eu? Nu suntem niciodată în locul altuia. Și e adevărat ce se zice, aici, în KL: nimeni nu se cunoaște cu adevărat. Cine ești? Nu știi. Pe urmă ajungi în Zona de Interes, și-ți arată ea cine ești.