16.12.2020
Editura Pandora M
Martin Amis
Zona de interes
Editura Pandora M, 2020

traducere din limba engleză de Mihaela Ghiţă
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu


***
Intro

Considerat de mulţi critici drept una dintre cele mai influente şi mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generaţia romancierilor britanici care s-au afirmat în anii '80 şi care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan şi Julian Barnes.

Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacţie la Times Literary Supplement şi distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuţi morţi, iar în 1984 apare Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acţiune se desfăşoară la Londra.

Este autorul a 15 romane, 7 volume de povestiri şi 8 volume de non-ficţiune. În seria Anansi. Contemporan va apărea cel mai recent titlu al său, Poveste din interior, iar în Anansi. Mentor, Koba cel Cumplit, eseul său dedicat lui I.V. Stalin.

*
A fost odată ca niciodată un rege. Regele i-a comandat vrăjitorului său o oglindă specială, care să nu reflecte imaginea celui care se priveşte în ea, ci chiar sufletul aceluia. Vrăjitorul nu s-a putut privi în oglindă, regele nu s-a putut privi în oglindă, nimeni n-a putut suporta imaginea revelată. Romanul lui Martin Amis este o asemenea oglindă, ce pare a realiza imposibilul: să pună în scenă o poveste autentică de dragoste ce se desfăşoară într-un lagăr nazist de concentrare, un triunghi amoros care-şi trăieşte micile drame pe fundalul unei "banalităţi a răului" cutremurătoare.

"Elegant şi subtil. Un efort sofisticat de a înţelege cultura cotidiană a genocidului." (Los Angeles Times)

"Un tur de forţă al virtuozităţii verbale desăvârşite. Uluitor." (Richard Ford)

"Elegant şi subtil. Un sofisticat efort de a înţelege cultura de zi cu zi a genocidului." (Los Angeles Times)

"La fel de bun ca tot ce a scris Amis după London Fields. Un roman pe care autorul britanic s-a simţit obligat să-l scrie şi a cărui realizare face cinste subiectului." (The Spectator)

Fragment

În camion, în timp ce ne îndreptam spre nord-est, mă gândeam cu silă la Obersturmführerul Thomsen. În ciuda purtării lui efeminate, nu încape vorbă că le suceşte minţile femeilor în stânga şi în dreapta. I s-a dus buhul, din câte se pare. Şi nu e câtuşi de puţin respectuos cu oamenii, nici pe departe. Umblă vorba că a lăsat-o borţoasă pe una din fiicele lui von Fritsch (asta după scandalul cu ganimedul); şi am auzit din 2 surse distincte că a dat-o cu cracii-n sus până şi pe Oda Muller! Cristina Lange reprezintă şi ea o altă floare la butonieră. Umblă vorba că ar codoşi pentru unchiu-său Martin - înlesnindu-i Reichsleiterului legătura cu actriţa, M. Ba chiar se zvoneşte că a înfăptuit lucrările întunericului cu mătuşă-sa Gerda (sau cu ce a mai rămas din ea după atâţia copii - câţi sunt, 8, 9...?). Aici, în KL, e de notorietate faptul că Thomsen a dat gata un adevărat pluton de Helferinnen, printre care şi Ilse Grese (a cărei moralitate este în cel mai bun caz îndoielnică). Din câte se pare, nici amicul lui, puşlamaua de Boris Eltz, nu e mai breaz. Da, dar Eltz e un războinic extraordinar, şi bărbaţii ca el trebuie să poată iubi la fel de neîngrădit cum luptă. Thomsen ce scuză are?

Când eram în Palestina, filiforma Waltraut mi-a oferit un exemplu pe care l-am urmat toată viaţa de atunci: în lipsa sentimentelor, acuplarea este (de ce să n-o recunoaştem) o treabă sordidă de la un capăt la altul. În privinţa asta, îmi dau seama că nu sunt un soldat tipic; n-aş vorbi niciodată necuviincios despre o femeie; şi detest vulgaritatea. Drept urmare, am fost scutit de lumea lupanarului, cu mizeria şi dezmăţul ei de neînchipuit, şi la fel de lubricitatea "rafinată" - pantoful fără toc îndesat între cizmele de piele pe sub masă, mâna vârâtă pe sub fustă în bucătărie, bălăbănitul din popou al stricatei oraşului, orbitele boite, subsuorii raşi, chiloţii transparenţi, dresurile negre şi jartiera neagră încadrând albeaţa coapselor... S-avem pardon, asemenea lucruri nu-l preocupă câtuşi de puţin pe al dumneavoastră umil servitor, Paul Doll.

Nu m-ar mira dacă Thomsen o să încerce să se dea la Alisz Seisser. Un gând cu adevărat frapant - slăbănogul cu păr spălăcit delectându-se cu prăjiturica aia voluptoasă. Arăta minunat la cină zilele trecute. Mă rog, ar face bine să se grăbească - într-o săptămână sau 2 se întoarce la Hamburg. E în perioada de graţie, cât îşi revine după moartea sergentului-major - a lui Orbart, care s-a jertfit pentru a zădărnici o evadare din Lagărul Femeilor. Lucrul ăsta i-a conferit nobleţe înfăţişării văduvei lui. În plus, negrul o prinde foarte bine. Şi, în timp ce chefuiam la vila mea, veşmintele de doliu ale lui Alisz (cu corsetul ăla strâmt) păreau argintate de razele sacrificiului german. Vedeţi, asta vă spuneam. Romantism: e musai să existe romantism.

Cât îşi închipuie Hannah că poate s-o mai ţină aşa?

Credeţi-mă: deşeurile de combustibil n-o să fie de ajuns şi o să trebuiască să mă duc iarăşi la Katowitz.
*
- Opreşte aici, Unterscharführer. Aici.
- 'Nţeles, mein Kommandant.

Între noi fie vorba, nu mai pusesem piciorul în Sectorul 4IIIb(i) din iulie, când îl însoţisem pe Reichsführerul-SS în inspecţia lui de o zi. Coborând din camion (timp în care Szmul a sărit din remorcă) m-am simţit tulburat să constat că efectiv auzeam Lunca Primăvăratică. Porţiunea cu pricina începea la vreo 10 metri dincolo de dâmbul unde Prufer, Stroop şi Erkel se opriseră acoperindu-şi faţa cu palmele - dar se auzea. Se simţea mirosul, fireşte; dar se şi auzea. Trosnete, plescăituri, şuierat. M-am dus lângă colegii mei şi am privit în zare la câmpia imensă.

Mă uitam la câmpia imensă fără cea mai mică urmă de sentimentalism prefăcut. Merită repetat că sunt un bărbat normal, cu trăiri fireşti. Totuşi, când simt că mă încearcă vreo slăbiciune omenească, pur şi simplu mă gândesc la Germania şi la încrederea pe care şi-a pus-o în mine Salvatorul ei - a cărui viziune, ale cărui idealuri şi aspiraţii le împărtăşesc în mod inebranlabil. Să te arăţi mărinimos faţă de evreu înseamnă să fii nemilos cu germanul. "Corect" şi "greşit", "bine" şi "rău": aceste concepte şi-au trăit traiul; sunt depăşite. În noua ordine, sunt fapte care au urmări pozitive şi altele care au urmări negative. Şi cu asta, basta.
- Mein Kommandant, la Culenhof, mi-a spus Prufer, cu 1 dintre încruntăturile lui competente, Blobel a încercat să le dinamiteze.

M-am întors şi m-am uitat lung la el. Prin batistă (toţi ne ţineam batista la nas) i-am spus:
- A încercat să le dinamiteze sperând să obţină ce cu asta?
- Ştiţi dumneavoastră, să scape de ele în felul ăsta. N-a avut efectul scontat, mein Kommandant.
- Mă rog, aş fi putut să-i spun şi eu treaba asta înainte să se apuce. De când aruncatul lucrurilor în aer le face să dispară?
- La fel mi-am zis şi eu după ce au încercat. S-au împrăştiat peste tot. Au rămas bucăţi agăţate prin copaci.
- Şi ce-aţi făcut? s-a interesat Erkel.
- Le-am cules pe alea la care am putut ajunge, care atârnau de crengile mai joase.
- Şi pe alea de sus? s-a băgat în vorbă Stroop.
- Le-am lăsat acolo, a făcut Prufer.

Priveam în zare la întinderea imensă care se vălurea precum o lagună la schimbarea mareei, o întindere presărată cu gheizere care bolboroseau şi împroşcau în stânga şi-n dreapta; când şi când, smocuri de iarbă erau proiectate şi se învârteau prin aer. Am strigat după Szmul.
*
În seara aceea, când eram la mine în birou, m-am trezit pe cap cu Paulette. Şedeam pe un balansoar, relaxându-mă cu un pahar de coniac şi cu un trabuc.
- Unde e Bohdan? m-a întrebat.
- Nu începe şi tu cu din astea! Şi rochia aia de pe tine e oribilă.

A înghiţit cu zgomot şi-a spus:
- Torquil unde e?

Torquil era ţestoasa (şi când zic "era", aşa e). Fetele erau înnebunite după ţestoasa lor: spre deosebire de nevăstuică, de şopârlă şi de iepure, ţestoasa nu avea cum să fugă.

...Ceva mai târziu, m-am apropiat în vârfurile picioarelor pe la spatele lui Sybil în timp ce-şi făcea temele pe masa din bucătărie - şi i-am tras o sperietură zdravănă! În secunda următoare, când am strâns-o în braţe râzând şi-am pupat-o, a schiţat un gest ca şi cum s-ar fi ferit de mine.
- Te-ai tras înapoi, Sybil.
- Ba nu e-adevărat, a făcut ea. Doar că peste foarte puţin timp împlinesc 13 ani, tăticule. Şi e un moment important în viaţa mea. Şi tu nu...
- Eu nu ce? Nu. Du-ţi ideea până la capăt.
- Nu miroşi bine, mi-a spus şi a făcut o grimasă.

Auzind-o, am simţit că turbez.
- Cunoşti însemnătatea cuvântului patriotism, Sybil?

Ea şi-a întors capul cu o smucitură şi-a spus:
- Îmi place să te strâng în braţe şi să te sărut, tăticule, dar nu-mi stă gândul la asta acum.

Am aşteptat câteva secunde înainte să-i răspund:
- În cazul ăsta, eşti o fetiţă foarte crudă.

*
Şi care-i treaba cu Szmul, cu Sonderii? Ach, mi se face silă până şi să aştern pe hârtie lucrurile astea. Ştiţi, abisul abjecţiei morale în care anumiţi indivizi sunt dispuşi să se scufunde nu conteneşte să mă uluiască...

Sonderii îşi văd de corvezile lor înfiorătoare completamente abrutizaţi. Folosindu-se de chingi groase de piele, târăsc unităţile de la duşuri până în Leichenkeller (morgă, în germ. în orig.); extrag dinţii placaţi cu aur cu cleşti şi trepane, iar pe femei le tund cu foarfecile de grădină; smulg cerceii şi verighetele; pe urmă încarcă troliul (6 sau 7 la un transport), care mai apoi e săltat până deasupra incineratoarelor deschise; în (n.r.). fine, macină cenuşa, iar pudra rezultată este cărată cu camioanele şi împrăştiată în Vistula. Toate aceste operaţiuni, cum am mai spus, le execută cu o indiferenţă de dobitoace. Nu pare să conteze nici cât negru sub unghie că oamenii pe care îi procesează sunt de aceeaşi rasă cu ei, că sunt fraţii lor de sânge.

Şi vă închipuiţi că hienele de la crematoriu se însufleţesc măcar o secundă? Ach yech: când îi întâmpină pe evacuaţi pe rampă şi îi conduc în vestiarul unde se dezbracă. Cu alte cuvinte, se animă numai întru perfidie şi înşelăciune. Spune-mi ce meserie ai, le zic ei. Inginer, zici? Excelent. Nu ne prisosesc niciodată inginerii. Sau ceva de genul, Ernst Kahn... din Utrecht, zici? Da, el şi cu... A, da, Kahn şi soţia lui împreună cu copiii au fost aici 1 lună sau 2 şi pe urmă s-au hotărât să se mute la staţiunea de cercetări agricole. Cea de la Stanislavov. Când e câte o problemă, Sonderii nu ezită o secundă să recurgă la violenţă; îl imobilizează pe recalcitrant şi-l duc pe sus până la cel mai apropiat subofiţer, care tranşează problema de manieră corespunzătoare.

Vedeţi dumneavoastră, în ceea ce-i priveşte pe Szmul şi pe restul, e în interesul lor ca lucrurile să se deruleze repede şi fără incidente, fiindcă de abia aşteaptă să scormonească printre hainele abandonate şi să adulmece ceva de băut sau de fumat. Sau ceva de mâncare. Mănâncă încontinuu - tot timpul înfulecă Sonderii ăştia, resturile şterpelite din vestiar (în ciuda raţiilor relativ generoase de care au parte). Îi vezi cum îşi leorpăie supa aşezaţi pe o stivă de Stucke; înaintează de-a lungul pajiştii pestilenţiale afundându-se până la genunchi şi în timpul ăsta molfăie dintr-o bucată de şuncă...

Mă siderează faptul că sunt hotărâţi să dăinuie, să supravieţuiască, în felul ăsta. Căci e ceva deliberat: unii (e drept, nu mulţi) refuză categoric, în ciuda repercusiunilor evidente - căci, în clipa asta, au devenit la rândul lor Geheimnistrager, purtători de secrete. Nu că vreunul dintre ei ar putea spera să-şi prelungească existenţa jalnică mai mult de 2 sau 3 luni. În privinţa asta suntem cât se poate de clari şi de sinceri: la urma urmei, prima sarcină ce le revine Sonderilor este să-şi incinereze predecesorii; şi lucrurile vor continua în felul ăsta. Szmul se deosebeşte de restul prin meritul îndoielnic de a fi groparul cel mai longeviv din KL - ba nu m-ar mira să fie cel mai longeviv din întreg sistemul concentraţionar. E practic un Membru-Cheie (până şi gardienii îi acordă o brumă de respect). Szmul dăinuie. Dar ştie foarte bine ce soartă îi aşteaptă - ce păţesc purtătorii de secrete.

În ceea ce mă priveşte, onoarea nu e o chestiune de viaţă şi de moarte: e mult mai importantă de-atât. Sonderii, e cât se poate de limpede, sunt de altă părere. Şi-au pierdut orice fărâmă de onoare; regnul animal şi chiar şi cel mineral îşi doreşte să dăinuie. Fiinţarea e un obicei, unul de care nu se pot dezbăra. Ach, dacă ar fi fost nişte bărbaţi adevăraţi - în locul lor, eu... Dar ce tot spun eu? Nu suntem niciodată în locul altuia. Şi e adevărat ce se zice, aici, în KL: nimeni nu se cunoaşte cu adevărat. Cine eşti? Nu ştii. Pe urmă ajungi în Zona de Interes, şi-ţi arată ea cine eşti.

0 comentarii

Publicitate

Sus