Koba cel cumplit

 Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii '80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 publică romanul Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 15 romane, 4 volume de povestiri și 8 volume de nonficțiune. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Zona de interes, iar cel mai recent titlu al autorului britanic, Inside Story, se află în pregătire.

Koba cel cumplit este succesoarea celebrului volum de memorii al lui Amis, Experience. În ea, Amis atacă lacuna centrală a gândirii secolului XX: îngăduința intelectualilor occidentali în fața comunismului sovietic. Între începutul foarte personal și sfârșitul în același registru, Amis ne oferă probabil cele mai bune o sută de pagini scrise vreodată despre Stalin: Koba cel cumplit. Tatăl autorului, Kingsley Amis, a fost un "tovarăș de drum" între 1941 și 1956. Cel mai bun prieten al său a fost Robert Conquest, a cărui carte, Marea teroare, a fost depășită doar de Arhipelagul Gulag în violența documentată față de mitul URSS. Admirabila carte a lui Martin Amis explorează aceste două extreme.

"O explorare impunătoare a Răului." (GQ)

"Cartea lui Martin Amis va rămâne actuală... Este inteligentă, plină de ironie și saturată de seva indignării, unica reacție adecvată în fața tiraniei." (The Literary Review)

"Amis folosește toate instrumentele meșteșugului său pentru a face să devină tolerabil în lectură ceea ce este profund intolerabil. O carte răscolitoare..." (Financial Times)

"Cartea lui Amis e o lovitură executată cu măiestrie." (The New York Times Book Review)

Mutarea pe cealaltă planetă

Fotoliul nu e niciodată mai moale, biroul niciodată mai încălzit, perspectiva mesei de seară niciodată mai sigură decât când citești despre gulag: agonia epopeică a gulagului. Iar iubirea ta cititorească pentru Aleksandr Soljenițîn (în asemenea clipe ești tentat să întinzi mâna după Aleksandr Isaievici), niciodată mai intensă. "Cât cântărește Uniunea Sovietică?" a întrebat cândva retoric Stalin o echipă de anchetatori care nu reușeau să facă să cedeze un suspect (Kamenev). Sensul întrebării era că niciun individ nu rezista sub presiunea concertată a statului. În februarie 1974, Ceka de la Moscova i-a remis o citație lui Soljenițîn. În loc să semneze recipisa, el a returnat plicul cu o declarație care începea astfel:

Și, preț de o clipă, Uniunea Sovietică și Aleksandr Soljenițîn au cântărit cam la fel de mult.

E nevoie acum de un efort de imaginație. La penultimul Crăciun, când a venit la mine, mama a manifestat interes pentru literatura "mărturiilor" din Rusia. I-am pasat un volum broșat, cu titlul Omul e lup pentru oameni: supraviețuirea în gulag. L-a primit cu gratitudine, dar responsabil. "Au trecut prin vremuri cumplite", m-a întrebat (fără semnul întrebării). "Da", am răspuns. "Așa este." "Vremuri cumplite", a spus ea. Experiența gulagului a fost ca un coșmar care s-a înrăutățit încontinuu. A fost un chin pe atât de inventiv pe cât putea să-l născocească orice divinitate; și suntem abia la pagina 94 din Destin în bătaia vântului de Evghenia Semionovna Ghinzburg, când auzim cuvintele lui Iov (aceste cuvinte îi sunt șoptite repetat la ureche): "De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă și de ceea ce mi-e frică tocmai de aceea am parte."...

Au avut parte de vremuri cumplite: vremuri incredibil de cumplite. Iar lagărele din gulag erau doar ultima și cea mai lungă oprire de pe un drum incredibil de cumplit. La început, arestarea (aproape întotdeauna noaptea).^[i]

Soljenițîn scrie despre chimia corporală a celor arestați amintind de căldura bruscă - te trezești că arzi, fierbi. "Arestarea, într-o clipă și în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta (...) Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare și o lovitură care transferă dintr-odată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline."^[ii] În această situație, a scris un poet, "te vlăguiești cât pentru o viață". În felul ăsta, erai luat din lumea ta și intrai... Intrai unde? Trebuie să nu uităm avertismentul cu caracter mai degrabă general al lui Martin Malia: ai nevoie de mult timp ca să "[percepi] extraordinara combinație de dinamism și oroare care a caracterizat experimentul sovietic".

Apoi, întemnițarea și interogatoriile: această perioadă dura de obicei cam trei luni. În capitolul intitulat "Ancheta", Soljenițîn cataloghează treizeci și una de forme de tortură psihologică și fizică (folosirea acesteia din urmă a devenit politică oficială în 1937). Tortura Terorii Roșii era concurențială, isterică și barocă. Tortura din epoca lui Stalin putea să fie și ea la fel, dar acolo, în închisorile din orașe, avea un cadru birocratic și eficient. Anchetatorii aveau nevoie de mărturisiri. E important să înțelegem că oamenii acuzați de delicte politice erau aproape invariabil nevinovați. Anchetatorii aveau nevoie de confesiuni fiindcă le fuseseră cerute de mai sus sub formă de cote - cheia de boltă a metodologiei bolșevice. Aparatul era acum cuplat iremediabil la psihodrama lui Stalin și reacționa în consecință la spasmele lui de frică și de furie, precum și la nevoia lui mai simplă de exercitare a puterii prin pură intensificare.

Torturile descrise de Soljenițîn sunt insuportabile. Cititorul care sunt nu a suportat-o pe niciuna; și o să procedez cu precauție și stinghereală. Pare un lucru necesar fiindcă, printre celelalte funcții ale sale, tortura a făcut parte din războiul lui Stalin împotriva adevărului. Stalin nu tortura ca să te silească să dezvălui un fapt, ci ca să te silească să uneltești într-o ficțiune. Iată cum descrie Soljenițîn "zăbala (rândunica)":

O altă metodă era să-l închizi pe deținut într-un dulap întunecos de lemn, unde


Însă chiar și aici, în reprezentările înfrângerii nimicitoare, Soljenițîn ne mai spune discret câteva lucruri despre ce înseamnă să fii om. Și o face de mai multe ori:

 Și toate acestea au venit peste un regim de supraaglomerare inimaginabilă ("înghesuiți în celule GPU în numere la care nimeni nu se gândise că ar fi cu putință până atunci")^[vi] și de privare de somn cronică, menită să depersonalizeze: "În niciuna dintre închisorile de anchetă nu se putea dormi nicio clipă de la deșteptare până la stingere". Stingerea înseamnă sunetul goarnei care semnala închiderea luminilor; însă aici becurile stăteau aprinse toată noaptea atât în celulele sufocante, cât și în camerele de anchetă. Întregul proces era cunoscut drept "banda rulantă", fiindcă dușmanul, care la rândul lui nu dormea deloc, venea și se ocupa de tine în schimburi, oricât era nevoie. Foarte rar citeam despre oameni (dar oare chiar erau umani?) care rezistau uzurii și refuzau să mărturisească, ceea ce era aproape întotdeauna fatal. Mărturisirea făcea în orice caz parte dintr-un proces mai mult sau mai puțin inevitabil. Când le venea rândul să fie epurați, foștii anchetatori (și toți ceilalți cekiști) cereau imediat hârtie și toc, ca să semneze.

Trei luni în felul ăsta, după care pe deținuți îi aștepta călătoria spre insulele din arhipelag. Descrierile acestor drumuri cu trenul sunt la fel de impresionante ca orice din literatura Șoahului. Mi-am spus o clipă că s-ar putea să existe o diferență de calitate: absența copiilor sau cel puțin absența ubicuității lor. Însă familii întregi de "culaci", țăranii vizați de regim, au fost deportate și trimise în lagăre cu milioanele doar la începutul anilor 1930; și națiuni întregi au fost deportate și trimise în lagăr în timpul războiului și după sfârșitul lui.^[vii] Nu, copiii erau și ei acolo, ca victime, și nu doar pe durata transporturilor. Aproximativ un milion de copii au murit în timpul Holocaustului. Aproximativ trei milioane de copii au murit în timpul Terorii prin Foamete din 1933.

Este călătoria despre care am citit cu toții la Primo Levi și în alte locuri, însă au existat și câteva rafinamente rusești. Călătoria era de obicei mult mai lungă (și mult mai friguroasă: Stalin, după cum vom vedea, avea lucruri pe care Hitler nu le avea) - o lună, șase săptămâni. Regimul alimentar al deținuților - uneori o combinație de hamsii sărate din Marea Azov, fără rații de apă - purta amprenta rușilor. Și pe urmă există chestiunea de neocolit a stoicismului și a umorului rusesc, precum și a spiritului rusesc de turmă.

Evghenia Ghinzburg era deja închisă de doi ani când a fost transportată la Vladivostok, împărțind "vagonul de marfă 7" cu alte șaptezeci și șase de deținute. La o oprire din apropiere de Irkuțk, la bord a fost îngrămădit încă un întreg contingent de deținute. Toate femeile din vagonul 7 erau pe jumătate moarte de foame și de boli, dar înfățișarea nou-venitelor avea ceva care a produs o groază generală: toate fuseseră rase în cap. E greu, la început, pentru cititorul de sex bărbătesc să sesizeze această "insultă supremă la adresa feminității" (Soljenițîn a scris că rasul în cap nu deranja pe nimeni din rândul bărbaților): "[Nou-venitele], aruncă priviri pline de invidie spre cozile, buclele, bretoanele noastre ciufulite, prăfuite, încărunțite (...). Și nouă ne pot face așa ceva... Îmi ating părul. Nu, mă rog, nu știu cum aș putea îndura asta..."^[viii]

Urmează o scenă de compătimire aprinsă. Apoi:

Și Ghinzburg însăși, în epilogul cărții ei stoice, ironice și devastatoare în toate privințele, conchide uimitor, după optsprezece ani de chinuri înfiorătoare: "Ce bine că... marele adevăr leninist a izbândit la noi în țară și în partid... Iată-le așadar - memoriile unei comuniste obișnuite, o cronică a timpurilor marcate de cultul personalității."^[x] Citind asta, probabil că Soljenițîn, cu înțelegerea lui național-istorică, a scos un fluierat prelung și încet.

Și a mai existat o inovație: vasele cu sclavi. Dar mai întâi, la punctul terminus de la Vladivostok, lagărele de tranzit - și dimensiunea tolstoiană a operațiunii, cu pei - saje întinse, străbătute, se părea, de populații întregi. "Cât vedeai cu ochii erau coloane de deținuți, cu toții mărșăluind într-o direcție sau alta, exact ca armatele pe un câmp de bătaie", scrie martorul român Mihail Solomon. "Puteai vedea coloane nesfârșite de femei, ologi de toate felurile, bătrâni și chiar și adolescenți, toți în formații militare, în șiruri de câte cinci, mișcându-se pe această câmpie uriașă, dirijați cu semnale de steaguri și fluierături"^[xi] La Vanino, în drum spre Kolîma, deținuții au pătruns în ceea ce era de fapt un târg de sclavi, unde au fost verificați, evaluați și repartizați. Deținuții politic, spre deosebire de delapidatorii și de speculanții cinstiți, erau trimiși la cele mai grele munci, iar pentru asta aveau nevoie de o adeverință de sănătate clasa întâi. Oarbă și scheletică din cauza scorbutului, Tania Stankovskaia ("Fetelor!") a primit o adeverință de sănătate clasa întâi. A murit după patru ore. Pe planeta Pământ, ni se spune, există câte un milion de insecte pentru fiecare ființă omenească. Se pare că deținuții aflați în tranzit la Vanino au trăit nemijlocit experiența acestei realități. "Gândacii erau atât de mari, chiar și la standardele unui lagăr, încât sunt semnalați în aproape toate relatările deținuților ca provocând în fiecare noapte câte o luptă care dura până în zori" (Conquest, Kolyma: The Arctic Death Camps). Însă de Tania Stankovskaia nici măcar insectele n-au vrut să se apropie.

Pentru atmosfera sordidă și fantastică a vaselor cu sclavi, ne bazăm din nou pe Mihail Solomon:

Cel mai mare vas al flotei (cu o greutate de 9.180 de tone) se numea Nikolai Ejov, după conducătorul cekist care a supervizat Marea Teroare; când Ejov a fost la rândul lui epurat, Nikolai Ejov a devenit Felix Dzerjinski, spre a-l cinsti pe ferocele fondator al Ceka. Nava Evgheniei Ghinzburg, Djurma, "trăsnea insuportabil" în urma unui incendiu în care mulți deținuți, stropiți cu apă de santină rece sloi în timpul unei revolte, au fost apoi fierți de vii. În 1933, Djurma a rămas în larg după venirea iernii și a fost prinsă în ghețurile de lângă insula Vranghel - toată iarna. Avea la bord 12.000 de deținuți. Au murit cu toții.

Tocmai la bordul acestor nave făceau de obicei cunoștință "politicii", sau "58-iștii" (după Articolul 58 din Codul penal), "contriștii" (contrarevoluționarii) și "fasciștii" cu o altă trăsătură de bază a arhipelagului: urka. Ca atâtea alte elemente din istoria gulagului, urka reprezentau o tortură înăuntrul alteia. Doamna Ghinzburg stă în temnița plutitoare a Djurmei: "Ni se părea că în cala în care ne aflam nu mai era loc nici măcar pentru un pui de mâță, dar în ea au mai adus încă vreo câteva sute de femei (...) amestecul ăsta de trupuri aproape goale, tatuate, mutre care făceau tot felul de grimase, ca niște maimuțe..." Iar acolo erau doar femei. Urka: această clasă sau castă, o cultură subterană foarte extinsă, "care de pe vremea tulburărilor", scrie Conquest, "s-a dezvoltat într-un mediu special cu propriul lui dialect și legi proprii, primise forțe noi și își modificase mult natura în tumultul războiului civil și foametea de la începutul anilor 1920. Încă de pe atunci, bezprizornîie, copiii orfani și fără adăpost, care se adunau în bande și trăiau de capul lor, deveniseră o problemă. Colectivizarea și alte experimente sociale au destrămat alte milioane de familii și au adus întăriri acestor infractori în creștere".^[xiv] Grotești dacă-i luai pe fiecare în parte și alcătuind o forță colectivă absolut letală, urka erau cuțitari dedicați jocurilor de noroc, jafului, mutilării și violului.

În gulag, ca politică internă, acestor urka li se acorda statutul unor oameni de încredere, care aveau toată puterea în fața politicilor și a fasciștilor - întotdeauna segmentul cel mai disprețuit și mai lipsit de apărare din sistemul de lagăre. "58-iștii" erau din principiu expuși în permanență la urka, doar ca să aibă parte de și mai multe chinuri. Și se mai poate observa că politica părea bună din punct de vedere ideologic. Era foarte leninist să pui o clasă să extermine o alta, superioară. Cât de mult tânjise Lenin să-i vadă pe țăranii mai săraci începând să-i linșeze pe toți culacii... Hoții închiși au fost amnistiați sub Lenin, ca parte a campaniei lui de tip "pradă-i pe prădători" din perioada comunismului de război. Așa cum spune Soljenițîn, furtul proprietății de stat a devenit și a rămas o infracțiune capitală, pe când furtul comis de urka de la burghezi a devenit și a rămas o simplă abatere. Cu excepția noilor privilegiați și a câtorva "proletari ereditari", urka au fost singura clasă care a profitat de pe urma politicii bolșevice. Urka, inși care își mizau propriii ochi la cărți, care își tatuau scene cu maimuțe masturbându-se, care își sileau femeile să-i asiste la violarea călugărițelor și a politicilor. În Viață și destin, Vasili Grossman scrie aproape detașat cum un urka "înjunghiase cândva o familie compusă din șase membri". Gulagul i-a desemnat oficial pe urka drept Elemente Prietenoase Social.

În cazul Kolîmei, topografia a furnizat o altă cruzime stranie. Nu mi-e clar cum s-a creat această impresie (paznicii păreau că dispar, iar deținuții erau scoși foarte rar din vânzoleala din cală), dar exista un sentiment cvasiuniversal că nava se făcea nevăzută după umărul lumii. "Și așa, în cele din urmă", scrie Conquest,