Țara celorlalți

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și mass-media studiind la Sciences Po și ESCP Europe. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalist pentru revista Jeune Afrique. În 2014 a publicat primul său roman, În grădina căpcăunului, urmat de thrillerul psihologic Cântec lin, care a devenit rapid bestseller, cu peste 80.000 de exemplare tipărite în primele trei luni de la apariție. În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Prix Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié. Țara celorlalți (2021) constituie prima parte a unei saga de familie de inspirație autobiografică. Toate romanele autoarei au fost publicate în colecția Anansi. World Fiction.

În ultimii ani, Leïla Slimani este cunoscută și pentru cariera sa diplomatică: în 2017, Emmanuel Macron i-a propus scriitoarei funcția de ministru al culturii, însă autoarea a refuzat. A devenit, însă, reprezentantul personal al președintelui pentru promovarea culturii și limbii franceze. În 2018, revista Vanity Fair din Franța a inclus-o pe Leïla Slimani pe locul doi pe lista anuală a celor mai influenți oameni.

O nouă traducere în premieră din opera Leïlei Slimani, laureata Premiului Goncourt ediția 2016, îndrăgita autoare a romanelor Cântec lin și În grădina căpcăunului.

Este anul 1944, iar Mathilde se îndrăgostește de Amin, un marocan sosit să lupte în armata franceză. După război, tânărul cuplu se stabilește în Maroc, încercând să întemeieze o familie. Însă dezamăgirile încep să se adune precum norii de furtună: lipsa banilor, rasismul și umilințele erodează stabilitatea cuplului. Lăsată singură acasă, pentru a crește cei doi copii într-o lume ale cărei reguli nu le înțelege, Mathilde își încalcă propriul statut de soție de fermier și sfidează șovinismul și codurile sociale ale țării, oferind servicii medicale populației rurale.

Toate personajele romanului trăiesc într-o țară a celorlalți - în special femeile. Odată cu acest roman ce deschide o amplă saga de familie, Leïla Slimani abordează o tematică și un stil total diferite de cele care i-au adus consacrarea.

"O captivantă explorare a trecutului." (The Guardian)
"Țara celorlalți, primul tom al unei ample trilogii, al unei saga de familie ce se desfășoară pe fundalul tumultuosului secol XX, se dovedește a fi o reușită sclipitoare." (Le Monde)
"În acest nou roman, Leïla Slimani face dovada unui suflu narativ și a unei empatii pe care nu le arătase până acum." (Télérama)
"Țara celorlalți este romanul cel mai personal scris de Leïla Slimani până acum." (The New York Times)


Sărbătoarea Aid el-Kebir urma să cadă pe 30 iulie. Și la oraș, și la sat exista temerea ca petrecerea să nu prilejuiască excese, iar celebrarea jertfei lui Abraham să nu se transforme în masacru. Rezidența generală a transmis măsuri foarte stricte militarilor cantonați la Meknès și funcționarilor, care s-au înfuriat că nu pot merge în metropolă pe timpul verii. În vecinătatea fermei, numeroși coloniști și-au părăsit moșiile. Roger Mariani a plecat la Cabo Negro, unde avea o casă.

Cu o săptămână înainte de sărbătoare, Amin a cumpărat un berbec, pe care l-a priponit de salcie și pe care Murad îl hrănea cu paie. Aïcha și fratele ei priveau animalul de la fereastra cea mare a salonului, îi contemplau lâna gălbuie, ochii triști, coarnele amenințătoare. Puștiul a vrut să meargă să mângâie dobitocul, dar sora lui l-a împiedicat.
- Tata l-a cumpărat pentru noi, a zis el, și Aïcha, fără să-și poată stăpâni pornirea de cruzime, i-a descris cu noian de detalii ce avea să pățească animalul.

Copiilor li s-a interzis să se uite atunci când parlagiul s-a apucat să înjunghie berbecul, al cărui sânge a țâșnit, răspândindu-se apoi în șuvoaie puternice pe iarba din grădină. Tamo s-a dus după un lighean și a curățat iarba înroșită, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru bunătatea lui.

Femeile au început să chiuie, iar un argat a hăcuit dobitocul chiar acolo, pe pământ. Pielea i-a fost atârnată de arcada porții. Tamo și surorile ei au aprins în fundul curții niște focuri zdravene pe care urma să fie friptă carnea. Prin fereastra de la bucătărie se zăreau zburând scântei din jăratec și se auzeau mâinile cufundându-se în măruntaiele animalului, scoțând sunete de bureți îmbibați cu apă, un plescăit de mucoase și de sorb. Mathilde a pus laolaltă într-o căldare mare de fier inima, plămânii și ficatul. A chemat-o pe Aïcha și i-a apropiat fața de inima vineție.
- Privește, e exact ca în carte. Pe-aici trece sângele.

Mathilde și-a vârât degetul în aortă apoi a indicat ventriculele și auriculele, spunându-le pe nume, și a concluzionat:
- Ăsta nu mai știu cum se cheamă.

A înșfăcat apoi plămânii, sub privirile indignate ale servitoarelor, care socoteau că tot circul acela era rușinos și profanator.

Mathilde a pus cele două pungi cenușii și vâscoase sub robinet și le-a privit cum se pătrund de apă. Selim a bătut din palme, iar ea l-a sărutat pe frunte.
- Imaginează-ți că în loc de apă e aer. Uite, iubita mea, așa respirăm.

La trei zile după sărbătoare, în miez de noapte, au descins în duar membri ai armatei de eliberare, cu fețele acoperite cu cagule negre. Le-au poruncit lui Ido și lui Ba Miloud să le dea de mâncare și să facă rost de benzină. Au plecat în zori, promițând că victoria e aproape și că vremea jefuitorilor străini trecuse.

La vremea aceea, Mathilde socotea că odraslele ei erau prea mici ca să înțeleagă ce se întâmplă, așa că, dacă nu le-a

explicat nimic, nu a fost din nepăsare și nici din exces de autoritate. Era convinsă că, orice s-ar fi întâmplat, copiii ei trăiau într-o bulă a inocenței pe care adulții n-o puteau străpunge. Mathilde credea că-și înțelege fiica mai bine decât oricine, că e în stare să-i citească sufletul cu ușurința cu care privești un peisaj frumos printr-o fereastră. O trata pe Aïcha ca pe o prietenă, ca pe o complice, destăinuindu-i lucruri peste puterea de înțelegere a vârstei ei, și se îmbărbăta spunându-și: "Chiar dacă nu înțelege, măcar nu-i face rău".

Și într-adevăr, Aïcha nu înțelegea. În ochii ei, lumea adulților era cețoasă, nelămurită, așa cum erau șesurile în zori sau la lăsatul serii, în orele acelea când conturul lucrurilor dispare. Părinții vorbeau în fața ei și prindea niște frânturi din aceste conversații în care se rosteau în șoaptă cuvinte precum "crimă" sau "dispariție". Uneori Aïcha își punea întrebări în tăcere. Se întreba, de pildă, de ce Selma nu mai dormea cu ea. De ce lucrătoarele se lăsau duse acolo unde era iarba mai înaltă de către muncitorii cu mâinile crăpate și cefele înroșite de soare. Bănuia că există ceva care se cheamă năpastă și că bărbații erau capabili de gesturi de cruzime. Și căuta explicații în natura înconjurătoare.

În vara aceea s-a reîntors la viața ei sălbatică, viața ei fără ore fixe și fără constrângeri. A explorat lumea de pe colină, care, pentru ea, era ca un fel de insulă în mijlocul șesului. Mai apăreau uneori și alți copii, băieți de vârsta ei care țineau în brațe mieluți speriați și murdari. Străbăteau câmpurile cu bustul gol, pielea lor devenise arămie sub razele soarelui și perii de pe ceafă și de pe brațe li se albiseră. Pe piepturile lor pline de praf se formau dâre de transpirație, brazde un pic mai deschise la culoare. Când micuții păstori au venit la ea și i-au propus să mângâie animalele, Aïcha s-a emoționat. Nu-și putea lua ochii de la umerii lor vânjoși, de la călcâiele lor bătătorite, și vedea în ei bărbații care aveau să devină. Deocamdată erau copii, ca și ea, pluteau într-un soi de stare de grație, dar Aïcha înțelegea, fără să fie pe deplin conștientă, că maturitatea îi prindea din urmă. Că munca și sărăcia îmbătrânea acele trupuri mai repede decât creștea propriul ei trup.

Zi de zi, urmărea de sub arbori procesiunea lucrătorilor, cărora le imita gesturile, străduindu-se să nu le tulbure munca. I-a ajutat să construiască o sperietoare, din niște haine vechi ale lui Amin și din paie proaspete. A agățat prin pomi oglinjoare sparte care alungau păsăretul. Putea sta ore în șir să privească cuibul bufniței din arborele de avocado sau mușuroiul cârtiței din fundul grădinii. Era răbdătoare și tăcută, și a învățat să prindă cameleoni și șopârle, pe care îi dosea într-o cutie, căreia îi ridica iute capacul ca să-și contemple prada. Într-o dimineață, a găsit pe drum un embrion minuscul de pasăre, nu mai lung decât degetul ei mic. Animalul, care nici măcar nu era animal pe de-a-ntregul, avea cioc, gheare și un schelet atât de mărunt, încât părea aproape ireal. Aïcha s-a culcat, cu obrazul lipit de țărână, și a urmărit munca furnicilor care mișunau pe cadavru. S-a gândit: "Nu sunt deloc crude, și asta nu pentru că sunt mici". Ar fi vrut să întrebe pământul, să-i ceară să povestească despre ce-a văzut de-a lungul timpului, despre ceilalți oameni care trăiseră aici înaintea ei, despre cei care se prăpădiseră și pe care ea nu-i cunoscuse niciodată.

Tocmai pentru că se simțea liberă, Aïcha a vrut să descopere hotarele moșiei. Nu știuse niciodată cu adevărat până unde avea voie să meargă, până unde se află acasă și unde începe lumea celorlalți. Puterile ei o duceau zilnic mai departe și se aștepta să dea peste un zid, peste un gard, peste o faleză, peste ceva care s-o facă să spună: "Aici se termină totul. Mai departe de-atât nu se poate". Într-o după-amiază a trecut de hangarul unde era adăpostit tractorul. A străbătut plantațiile de gutui și de măslini, și-a croit drum printre tulpinile înalte de floarea-soarelui, arse de căldură. S-a trezit pe un teren năpădit de urzici care-i veneau până la brâu și, acolo, a zărit un zid scund de vreun metru. Era dat cu var și alcătuia un mic țarc plin de buruieni. Mai fusese pe-aici. Cu multă vreme în urmă, când era mititică și o ținea de mână pe Mathilde, care culesese flori acoperite de musculițe, mama ei i-a arătat zidul și i-a spus: "Aici o să fim înmormântați, tatăl tău și cu mine". Aïcha s-a apropiat de îngrăditură. Cactușii plini de fructe răspândeau mireasmă de miere. S-a culcat pe pământ, în locul unde își închipuia că va fi îngropat într-o zi trupul mamei sale. Era oare posibil ca Mathilde să ajungă cândva foarte bătrână, la fel de bătrână și de smochinită ca Mouilala? Și-a acoperit ochii cu cotul ca să se ferească de soare și a început să viseze la planșele de anatomie oferite de Dragan. Știa pe dinafară numele anumitor oase în ungurește: combcsont pentru femur, gerinc pentru coloana vertebrală și kulcscsont pentru claviculă.

Într-o seară, în timpul mesei, Amin le-a anunțat că vor petrece două zile la mare, pe plaja din Mehdia. Destinația n-avea nimic surprinzător: era cea mai apropiată plajă de Meknès și se ajungea acolo în mai puțin de trei ore cu mașina. Amin luase mereu în râs felul în care Mathilde tânjea să-și petreacă timpul liber: picnicuri, plimbări prin pădure, excursii la munte. Spunea despre cei cărora le plăcea distracția că sunt niște trândavi, niște neisprăviți, niște pierde-vară. Probabil că pusese la cale acest sejur datorită insistențelor lui Dragan care avea o căsuță acolo și, care, veșnic complice al Mathildei, văzuse în ochii ei fulgere de invidie, atunci când el își evoca vacanțele. O invidie care nu era nici răuvoitoare, nici acidă, ci doar tristă, precum un copil care-l vede pe altul dezmierdând o păpușă pe care el deja nu mai trage nădejde s-o aibă vreodată. Ori poate că Amin fusese călăuzit de sentimente mai profunde, de dorința de a fi iertat sau de a face fericită o femeie care se ofilea puțin câte puțin acolo pe colină, într-un univers în care conta munca și numai munca.

S-au urcat în mașină în zori. Cerul devenise trandafiriu și era ceasul când florile semănate de Mathilde la intrarea pe moșie începeau să îmbălsămeze aerul. Amin și-a zorit copiii, vrând să profite de răcoarea dimineții. Selma a rămas la fermă. Nu s-a sculat ca să-și ia rămas-bun și Mathilde și-a zis că era mai bine așa. Nu ar fi putut să țină piept privirii ei. Selim și Aïcha s-au așezat pe bancheta din spate. Mathilde purta pălăria de rafie și pusese într-un coș două lopățele și o găleată veche, pe care o folosea la diverse treburi gospodărești.

La câțiva kilometri de mare au prins aglomerație pe șosea. Lui Selim îi fusese rău, iar în mașină plutea miros de vomă. Miros de lapte acru amestecat cu Coca-Cola. S-au afundat pe străduțele pe care se deplasau familii aflate în vacanță și le-a luat ceva vreme ca să descopere căsuța familiei Palosi. Corinne stătea la soare pe terasă, iar Dragan, cu fața îmbujorată și plină sudoare, băuse cam multă bere. Era vesel și a luat-o pe Aïcha în brațe. A făcut-o să zboare ca un planor, iar această amintire, amintirea acestei stări de plutire în mâinile acelea uriașe și păroase avea să fie, mai târziu, aproape la fel de puternică precum amintirea mării.
- Poftim? a spus doctorul. N-ai văzut niciodată oceanul? Trebuie să rezolvăm problema asta.

S-a dus cu fetița pe plajă, însă ea ar fi vrut ca totul să se întâmple cu mai puțină grabă. Ar fi vrut să mai stea câteva clipe, cu ochii închiși, pe această terasă însorită, și să asculte zgomotul tulburător, năucitor al oceanului. Asta i-a plăcut cel mai mult. Asta i s-a părut nespus de frumos. Acest foșnet, ca atunci când sufli într-un ziar făcut pâlnie și-l lipești de urechea cuiva. Zgomotul acesta precum respirația cuiva care doarme, fericit și cu somnul încărcat de vise. Tumultul valurilor, acea furie duioasă în care se topeau, vătuite, râsetele copiilor care se jucau, dojenile mămicilor - "Nu așa de aproape, poți să te îneci!" -, melopeea vânzătorilor de bomboane și de gogoși, cărora le luau foc tălpile în nisip. Dragan, cu ea în brațe, a înaintat spre apă. A pus-o jos, și fetița, care încă nu se descălțase, s-a așezat să-și dea jos sandalele de piele bej. Apa a atins-o ușor și nu i-a fost teamă o clipă. A încercat să prindă între vârfurile degetelor clăbucii care se formau la spargerea valurilor. "Spuma" i-a spus Dragan, cu accentul lui puternic. Părea mândru că știe acest cuvânt.

Adulții au luat masa pe terasă.
- A venit azi-dimineață un pescar să ne arate ce-a prins. N-o să mâncați în veci un pește atât de proaspăt.

Slujnica, pe care Corinne o adusese din Meknès, pregătise o salată de roșii și de morcovi marinați; au mâncat direct cu mâinile sardelele fripte și un soi de pește alb, lung ca un țipar, cu carnea tare și fadă. Mathilde își băga fără încetare degetele în farfuria copiilor. Le zdrumica peștele, spunând:
- Asta ne-ar mai lipsi, să se înece cu vreun os. Ne-ar strica tot cheful.

În copilărie, Mathilde fusese o înotătoare fără pereche. Colegii ei spuneau că are corpul făcut pentru așa ceva. Umeri lați, șolduri pietroase și piele netedă. Plonjase în Rin chiar și toamna, chiar și atunci când primăvara se lăsa așteptată, și ieșea din apă cu buzele vinete și buricele degetelor pergamentoase. Putea să-și țină respirația vreme îndelungată și-i plăcea la nebunie să stea cu capul sub apă, să se îmbete de tăcerea aceea care nu era tăcere, ci un șuierat al adâncurilor, o absență a forfotei umane. Odată, pe când avea paisprezece sau cincisprezece ani, s-a lăsat să plutească, cu fața pe jumătate cufundată sub apă, ca o ramură bătrână, atât de mult timp încât un coleg s-a aruncat până la urmă după ea s-o salveze. Crezuse că e moartă, îi veniseră în minte povești romantice cu tinere înecate în fluviu din pricina unei decepții în dragoste. Dar Mathilde și-a ridicat capul și a izbucnit în râs:
- Te-am păcălit! Băiatului i-a sărit țandăra:
- Uită-te la pantalonii mei nou-nouți! O să mă certe maică-mea.

Corinne și-a pus costum de baie și Mathilde a mers pe urmele ei la plajă. Undeva mai departe, câteva familii își instalaseră niște corturi mari pe nisip și stăteau acolo în camping vreo lună, gătind în mici braserouri din lut ars și spălându-se la dușurile publice. Mathilde a înaintat și, când apa i-a ajuns la piept, s-a simțit atât de fericită, încât i-a venit să se repeadă la Corinne și s-o strângă în brațe. A înotat cât de departe a putut, s-a cufundat cât au ținut-o plămânii. Din când în când întorcea capul și vedea căsuța micșorându-se și din ce în ce mai greu de deosebit în înșiruirea de case, asemănătoare arhitectural în toate amănuntele. Fără să știe de ce, a început dintr-odată să-și agite brațele, poate ca să-și salute copiii, să le spună "Ia uitați până unde am ajuns!".

Selim, căruia îi puseseră pe cap o pălărie de pai prea mare, a săpat în nisip o groapă care a stârnit interesul altor copii.
- O să facem un castel, a zis o fetiță.
- Să nu uităm de șanțurile cu apă, a exclamat un puști căruia îi lipseau trei dinți și era peltic.

Aïcha s-a așezat lângă ei. Cât de ușor se împrietenea lumea în preajma mării și a nisipului! Pe jumătate goi, cu pielea bronzată de soare, se distrau împreună și se gândeau doar cum să sape cât mai adânc cu putință, ca să dea de apă și să vadă cum se formează un iaz la poalele castelului lor. Datorită apei de mare și vântului, părul Aïchei, de obicei încurcat și aspru, se cârlionțase frumos. Și-a trecut mâinile prin el. Și-a spus că, acasă, va trebui s-o roage pe Mathilde să-i pună mulți săculeți de sare în apa de scaldă.

La sfârșitul după-amiezii, Corinne a ajutat-o pe Mathilde să-i spele pe copii. În pijama, istoviți de joacă și de băi în mare, micuții s-au lungit pe terasă. Aïcha a simțit plumb pe gene, dar splendoarea priveliștii a ținut-o trează. Cerul s-a înroșit, apoi a trecut spre roz și, în cele din urmă, zarea s-a îmbrăcat într-un halou violet, în timp ce soarele, mai incandescent ca niciodată, a coborât spre ape și s-a lăsat înghițit. Pe plajă a trecut un vânzător de porumb copt și Aïcha a acceptat știuletele pe care i-l întinsese Dragan. Nu-i era foame, dar voia să nu refuze nimic, să profite de tot ce-i putea oferi ziua aceea. A ronțăit din porumb, câteva boabe i-au rămas între dinți, era cam neplăcut și s-a pus pe tușit. Înainte să o cuprindă somnul, a auzit râsul tatălui ei, un râs pe care nu-l mai auzise niciodată, eliberat de griji, de gânduri ascunse.