Cântec lin

Citiţi o cronică la această carte.


Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră şi jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat, în Maroc şi la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în ştiinţe politice şi studiul mass-mediei la Sciences Po. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca journalist pentru revista Jeune Afrique.

În 2014 a publicat primul său roman, Dans le jardin de l'ogre (în curs de apariţie la Editura Pandora M), urmat de thrillerul psihologic Cântec lin, care a devenit rapid un bestseller cu peste 76.000 de exemplare vândute în primele trei luni de la apariţie.

În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Premiul Goncourt şi a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore şi Prix Interallié.

Când Myriam, mamă a doi copii mici, se hotărăşte, în ciuda reticenţei soţului ei, să-şi reia activitatea, cuplul începe să caute o bonă. După o serie de interviuri, o angajează pe Louise, care cucereşte rapid afecţiunea copiilor şi ajunge să ocupe un loc central în căminul familiei. Treptat însă, cercul dependenţei reciproce se închide, ducând la producerea unei tragedii.

Dincolo de descrierea minuţioasă a tânărului cuplu şi a personajului fascinant şi misterios al bonei, se întrevede tabloul epocii în care trăim, cu concepţiile sale despre dragoste şi educaţie, raportul dintre dominaţie şi bani, prejudecăţi de clasă ori culturale. Stilul frust şi tranşant al lui Leïla Slimani, întrepătruns de frânturi de poezie sumbră, învăluie povestea încă de la primele pagini într-un suspans captivant.

Cântec lin: o poveste despre nebunia obişnuită. (Le Figaro)

Cântec lin te prinde în paginile lui cu o forţă uimitoare, ce vine atât din măiestria cu care autoarea stăpâneşte povestea, cât şi din stilul precis, clinic, incisiv. (Le Monde)

Cântec lin este o carte necruţătoare despre raporturile de putere şi excluderea socială. (L'Express)

Scriitura rafinată, precisă şi tăioasă a Leïlei Slimani descrie, într-o atmosferă apăsătoare, sufocantă şi paralizantă, o relaţie de dependenţă în care manipularea şi nebunia se amestecă implacabil. (La Croix)

Aruncat într-un vârtej nebunesc, cititorul nu poate opri această cădere vertiginoasă şi fascinată. Tragedia despre care vorbeşte Leïla Slimani e cât se poate de convingătoare. Autoarea reuşeşte să creeze în detaliu un portret al închisorilor noastre intime şi sociale. (Livres Hebdo)

Cântec lin nu este un roman poliţist, ci mai degrabă o poveste tragică. (Télérama)

O carte care se citeşte cu sufletul la gură. O capodoperă. (Europe 1)


- Fără imigranţi care n-au acte, de acord? Dacă e vorba de femeia de serviciu sau de zugrav, nu mă deranjează. Trebuie să muncească şi oamenii ăştia, dar, când vine vorba de cei mici, e prea periculos. Nu vreau pe cineva căreia i-ar fi frică să cheme poliţia sau să meargă la spital dacă se iveşte vreo problemă. În rest, să nu fie foarte bătrână, să nu poarte văl şi să nu fie fumătoare. Important e să fie vioaie şi disponibilă. Să muncească, asta vrem, ca să putem şi noi să muncim.

Paul a pregătit totul. A făcut o listă şi a prevăzut trei minute pentru fiecare interviu. Şi-au rezervat după-amiaza de sâmbătă pentru găsirea unei bone pentru copiii lor.

Cu câteva zile înainte, atunci când Myriam discuta cu prietena ei Emma despre căutările sale, aceasta s-a plâns de femeia care avea grijă de băieţii ei.
- Bona are doi băieţi aici în oraş, aşa că din start nu poate să rămână până târziu sau să facă babysitting. Nu e deloc practic. Gândeşte-te la asta atunci când o să ai interviurile. Dacă are copii, ar fi mai bine ca ei să fie la ţară.

Myriam îi mulţumise pentru sfat. Dar, în realitate, vorbele Emmei o stânjeniseră. Dacă un angajator ar fi vorbit despre ea sau despre una dintre prietenele lor în felul ăsta, ar fi strigat amândouă în gura mare că e discriminare. I se părea îngrozitoare ideea de a exclude o femeie pentru că are copii. Preferă să nu deschidă subiectul în faţa lui Paul. Soţul ei era ca Emma. Un pragmatic, care-şi pune familia şi cariera pe primul plan.

În dimineaţa asta au făcut piaţa în familie, toţi patru. Cu Mila pe umerii lui Paul şi Adam adormit în căruciorul lui. Au cumpărat flori şi acum fac ordine în apartament. Îşi doresc să facă o impresie bună în faţa bonelor care se vor perinda pe-acolo. Adună cărţile şi revistele care zac în dezordine pe jos, sub pat şi până şi în baie. Paul îi cere Milei să-şi aranjeze jucăriile în tăvi mari din plastic. Fetiţa refuză smiorcăindu-se, iar el e cel care sfârşeşte prin a le strânge în grămezi la perete. Împăturesc hainele celor mici, schimbă aşternuturile paturilor. Curăţă, aruncă, încearcă disperaţi să aerisească acest apartament în care se sufocă. Ar vrea ca ele să vadă că sunt oameni cumsecade, oameni serioşi şi ordonaţi care încearcă să le ofere copiilor lor tot ce e mai bun. Ca ele să înţeleagă că ei sunt stăpânii.

Mila şi Adam îşi fac somnul de după-amiază. Myriam şi Paul sunt aşezaţi pe marginea patului. Agitaţi şi stingheri. Nu şi-au încredinţat niciodată copiii în grija altcuiva. Myriam îşi termina studiile de Drept atunci când a rămas însărcinată cu Mila. Şi-a luat diploma cu două săptămâni înainte să nască. Paul făcea stagiu după stagiu, plin de acel optimism care a sedus-o pe Myriam atunci când l-a cunoscut. Era sigur că poate să lucreze pentru doi. Sigur că va face carieră în producţia muzicală, în ciuda crizei şi a reducerilor de buget.

Mila a fost un bebeluş fragil, iritabil, care plângea întruna. Nu lua în greutate, refuza sânul mamei şi biberoanele pe care i le pregătea tatăl ei. Aplecată deasupra leagănului, Myriam uitase până şi de existenţa lumii exterioare. Ambiţiile sale se limitau la a o face pe această fetiţă firavă şi plângăcioasă să se îngraşe cu câteva grame. Lunile treceau fără ca ea să-şi dea seama. Paul şi ea nu se despărţeau niciodată de Mila. Se făceau că nu văd cum prietenii lor erau agasaţi şi spuneau pe la spatele lor că un bebeluş nu avea ce să caute într-un bar sau pe bancheta unui restaurant. Dar Myriam refuza categoric să audă de o babysitter. Doar ea era în stare să răspundă nevoilor fiicei ei.

Mila de-abia împlinise un an şi jumătate când Myriam a rămas din nou însărcinată. A susţinut tot timpul că a fost un accident. "Pilula nu e niciodată sută la sută sigură", le spunea ea, râzând, prietenelor sale. În realitate, premeditase sarcina asta. Adam fusese o scuză pentru a nu părăsi dulceaţa căminului. Paul n-a avut nicio obiecţie. Tocmai fusese angajat ca asistent de sunet într-un studio renumit, unde îşi petrecea zilele şi nopţile, ostatic al capriciilor artiştilor şi al orarelor lor de lucru. Soţia lui părea să înflorească în maternitatea asta animală. Viaţa aceasta în cocon, departe de lume şi de ceilalţi, îi proteja de toate.

Şi apoi, timpul a început să pară lung, mecanica familială perfectă s-a oprit. Părinţii lui Paul, care-şi făcuseră un obicei din a-i ajuta după naşterea micuţei, au început să petreacă din ce în ce mai mult timp la casa lor de la ţară, unde începuseră să facă reparaţii importante. Cu o lună înainte ca Myriam să nască, au plecat într-o călătorie de trei săptămâni în Asia şi nu l-au anunţat pe Paul decât în ultimul moment. El s-a supărat, plângându-i-se lui Myriam de egoismul părinţilor săi, de nepăsarea lor. Dar Myriam era uşurată. Nu suporta s-o aibă pe Sylvie tot timpul pe urmele ei. Asculta surâzătoare sfaturile soacrei ei, înghiţea în sec când o vedea scotocind prin frigider şi criticând alimentele pe care le găsea acolo. Sylvie cumpăra salate provenite din agricultura biologică. Pregătea mâncarea Milei, dar lăsa bucătăria într-o dezordine de nedescris. Ea şi Myriam nu se puneau niciodată de acord în privinţa vreunui lucru şi în apartament domnea un disconfort compact, clocotitor, care ameninţa clipă de clipă c-o să se transforme într-un meci de box. "Lasă-i pe părinţii tăi să-şi trăiască viaţa. Au dreptate să profite de ea, acum că sunt liberi", îi spusese Myriam în cele din urmă lui Paul.

Nu înţelegea amploarea a ceea ce avea să urmeze. Cu doi copii, totul a devenit mai complicat: cumpărăturile, baia copiilor, vizitele la medic, curăţenia. Facturile s-au acumulat. Myriam s-a întunecat. A început să deteste ieşirile în parc. Zilele de iarnă i s-au părut interminabile. Capriciile Milei i se păreau intolerabile, primele gângureli ale lui Adam îi erau indiferente. Cu fiecare zi care trecea, simţea din ce în ce mai mult dorinţa de a se plimba singură şi îi venea să urle ca o nebună pe stradă. "Mă devorează de vie", îşi spunea uneori.

Îşi invidia soţul. Seara, îl aştepta febrilă în spatele uşii. Petrecea o oră plângându-se de smiorcăielile copiilor, de dimensiunile apartamentului, de lipsa timpului ei liber. Când îl lăsa şi pe el să vorbească şi el povestea epopeea sesiunilor de înregistrări ale vreunei trupe de hip-hop, ea îi arunca în faţă: "Ce noroc ai!" El răspundea: "Nu, tu ai noroc. Aş vrea tare mult să-i văd crescând". La jocul ăsta, nimeni nu ieşea câştigător.

Noaptea, Paul dormea lângă ea somnul greu al celui care a muncit toată ziua şi care merită să se odihnească aşa cum trebuie. Ea se lăsa măcinată de acreală şi de regrete. Se gândea la eforturile pe care le făcuse ca să-şi termine studiile, în ciuda lipsei banilor şi a sprijinului părinţilor, la bucuria pe care o simţise atunci când fusese primită în barou, la prima dată când îmbrăcase roba de avocat şi când Paul îi făcuse o poză, în faţa uşii de la intrarea în imobilul lor, mândră şi zâmbitoare.

Luni în şir, s-a prefăcut că suportă situaţia. Nici măcar lui Paul nu a putut să-i spună cât îi era de ruşine. În ce hal simţea că moare pentru că nu are altceva de povestit decât năzbâtiile copiilor şi conversaţiile dintre necunoscuţii de la supermarket, la care trăgea cu urechea. A început să refuze toate invitaţiile la cină, să nu mai răspundă la apelurile prietenilor ei. Era circumspectă mai ales în privinţa femeilor, care puteau să fie atât de crude. Îi venea să le strângă de gât pe cele care se prefăceau c-o admiră sau, şi mai rău, c-o invidiază. Nu mai putea suporta să le asculte cum se plâng de serviciul lor, de faptul că nu petrec suficient timp cu copiii lor. Mai presus de orice, îi era teamă de necunoscuţi. De cei care o întrebau inocent cu ce se ocupa şi care îi întorceau spatele atunci când ea pomenea despre viaţa ei casnică.

Într-o zi, pe când făcea cumpărături la Monoprixul de pe bulevardul Saint-Denis, şi-a dat seama că subtilizase fără să vrea nişte şosete pentru copii, uitate în cărucior. Era la câţiva metri de casă şi s-ar fi putut întoarce la magazin ca să le înapoieze, dar a renunţat. Nu i-a povestit lui Paul. N-avea nicio însemnătate şi totuşi nu putea să nu să se mai gândească la asta. După acest episod, se ducea la Monoprix cu regularitate şi ascundea în căruciorul fiului ei un şampon, o cremă sau un ruj cu care n-avea să-şi dea niciodată. Ştia foarte bine că, dacă ar fi oprit-o cineva, era suficient să joace rolul mamei copleşite şi oricine ar fi avut încredere, fără urmă de îndoială, în buna sa credinţă. Furturile astea ridicole o băgau în transă. Râdea singură pe stradă, cu impresia că păcălea pe toată lumea.

Când s-a întâlnit cu Pascal din întâmplare, a văzut în asta un semn. Vechiul său coleg de la Facultatea de Drept nu a recunoscut-o imediat: purta nişte pantaloni prea largi, cizme ponosite şi avea părul murdar şi prins în coc. Stătea în picioare în faţa caruselului din care Mila refuza să se dea jos. "E ultima tură", repeta ea de fiecare dată când fiica ei, ţinându-se strâns de căluţ, trecea prin dreptul ei şi îi făcea cu mâna. A ridicat privirea: Pascal îi zâmbea, cu braţele desfăcute în semn de bucurie şi de surpriză. Ea i-a zâmbit la rândul ei, strângând cu putere în mâini mânerul căruciorului. Pascal nu avea mult timp la dispoziţie, dar din fericire se ducea la o întâlnire undeva foarte aproape de locuinţa lui Myriam.
- Oricum trebuia să mă întorc acasă. Facem câţiva paşi împreună? i-a propus ea.

Myriam s-a aruncat asupra Milei, care a scos nişte sunete stridente. Refuza să înainteze şi Myriam se încăpăţâna să zâmbească, să se prefacă întruna că avea situaţia sub control. Nu înceta să se gândească la puloverul vechi pe care-l purta pe sub haină, al cărui guler tocit Pascal probabil că-l observase. Cu frenezie, îşi tot trecea mâinile peste tâmple, ca şi cum asta ar fi fost de ajuns ca să-i aranjeze părul uscat şi încâlcit. Pascal părea să nu observe nimic din toate astea. I-a vorbit despre biroul de avocatură pe care-l înfiinţase împreună cu doi colegi de generaţie, despre dificultăţile şi satisfacţiile de a începe o afacere pe cont propriu. Ea îi sorbea cuvintele. Mila nu contenea s-o întrerupă şi Myriam ar fi dat orice ca s-o facă să tacă. Fără a-l pierde pe Pascal din ochi, s-a căutat prin buzunare, a cotrobăit prin geantă, ca să găsească o suzetă, o bomboană, ceva cu care să cumpere tăcerea fiicei sale.

Pascal abia dacă le-a aruncat o privire copiilor. Nu a întrebat-o cum îi cheamă. Nici măcar Adam, adormit în căruciorul lui, cu chipul liniştit şi adorabil, n-a părut să-l înduioşeze sau să-l emoţioneze.
- Am ajuns.

Pascal a pupat-o pe obraz.
- M-am bucurat mult să te revăd! i-a spus el şi apoi a intrat într-un imobil a cărui uşă albastră şi grea s-a trântit, făcând-o pe Myriam să tresară.

A început să se roage în tăcere. Acolo, în stradă, era atât de disperată, încât ar fi putut să se aşeze pe jos şi să plângă. Ar fi vrut să se agaţe de piciorul lui Pascal, să-l implore s-o ia cu el, să-i dea o şansă. Când s-a întors acasă, era complet deprimată. A privit-o pe Mila, care se juca liniştită. I-a făcut baie bebeluşului şi şi-a spus că acea fericire, acea fericire simplă, mută, carcerală, nu era de ajuns ca s-o consoleze. Fără îndoială că Pascal râsese de ea. Poate că îi şi sunase pe câţiva colegi de facultate ca să le povestească despre viaţa patetică a lui Myriam care "nu mai seamănă cu nimic" şi care "nu a făcut cariera la care ne aşteptam".

Toată noaptea, conversaţii imaginare i-au măcinat mintea. A doua zi de dimineaţă, tocmai ieşise de la duş când a auzit sunetul unui sms. "Nu ştiu dacă te gândeşti să te reapuci de Drept. Dacă te interesează, putem să discutăm despre asta." Myriam aproape că a urlat de fericire. A început să ţopăie prin apartament şi a sărutat-o pe Mila care a întrebat-o: "Ce e, mama? De ce râzi? " Mai târziu, Myriam s-a întrebat dacă Pascal îşi dăduse seama de cât era de disperată sau dacă nu considerase, pur şi simplu, că fusese mană cerească faptul de a fi dat peste Myriam Charfa, studenta cea mai serioasă pe care o cunoscuse el vreodată. Poate că s-a gândit că dintre toţi el era cel binecuvântat să poată să angajeze o femeie ca ea, s-o aducă înapoi în sălile tribunalelor.

Myriam i-a povestit lui Paul despre asta şi a fost dezamăgită de reacţia lui. El a ridicat din umeri. "Bine, dar nu ştiam că vrei să lucrezi." Asta a înfuriat-o îngrozitor, mai mult decât ar fi fost cazul. Discuţia a luat rapid o turnură înveninată. Ea l-a făcut egoist, el a calificat comportamentul ei drept inconsecvent. "Dacă vrei să lucrezi, eu nu mă opun, dar cum o să facem cu copiii?" O ironiza, făcând ca ambiţiile ei să pară dintr-odată ridicole, dându-i şi mai mult impresia că era cu adevărat închisă în acel apartament.

După ce s-au liniştit, au discutat cu calm opţiunile pe care le aveau. Era la sfârşitul lui ianuarie: nici măcar nu puteau să spere că aveau să găsească un loc liber într-o creşă sau o grădiniţă cu program prelungit. Nu cunoşteau pe nimeni la primărie. Şi dacă ea reîncepea să lucreze, s-ar fi încadrat în grupa de salariu cea mai problematică: prea bogaţi ca să aibă acces de urgenţă la un ajutor şi prea săraci ca angajarea unei bone să nu reprezinte un sacrificiu. În cele din urmă, au ales soluţia asta, după ce Paul a afirmat:
- Dacă punem la socoteală orele suplimentare, şi tu, şi bona veţi câştiga cam la fel. Dar, mă rog, dacă tu crezi că asta te poate ajuta să te dezvolţi...

Ea a rămas cu un gust amar în urma discuţiei lor. I-a purtat pică lui Paul.

A vrut să facă lucrurile cum trebuie. Ca să fie sigură, s-a dus la o agenţie din cartier, care tocmai se deschisese. Un birou mic, amenajat simplu, pe care-l gestionau două femei tinere, în jur de treizeci de ani. Vitrina, vopsită în albastru-landou, era decorată cu stele şi mici dromaderi aurii. Myriam a sunat la uşă. Prin geam, patroana a măsurat-o din cap până-n picioare. S-a ridicat încet şi a scos capul prin deschizătura uşii.
- Da?
- Bună ziua.
- Aţi venit să vă înscrieţi? Ne trebuie un dosar complet. Un CV şi referinţe din partea foştilor dumneavoastră angajatori.
- Nu, nici pomeneală! Am venit pentru copiii mei. Caut o bonă.

Chipul fetei s-a schimbat complet. S-a arătat mulţumită să primească vizita unei cliente şi cu-atât mai jenată de atitudinea ei dispreţuitoare. Dar cum ar fi putut ea să creadă că această femeie obosită, cu părul creţ şi ciufulit, era mama fetiţei drăguţe care se smiorcăia pe trotuar?

Doamna administrator a deschis un catalog asupra căreia s-a aplecat Myriam.
- Luaţi loc, i-a propus ea.

Zeci de fotografii ale unor femei, în majoritatea lor africane sau filipineze, defilau prin faţa ochilor lui Myriam. Pe Mila lucrul ăsta o amuza. Spunea: "Ce urâtă e aia, nu?" Mama ei o mustra să tacă şi revenea cu inima grea la aceste portrete neclare sau prost încadrate, în care niciuna dintre femei nu zâmbea.

Doamna administrator o dezgusta. Ipocrizia ei, faţa ei rotundă şi roşie, eşarfa tocită din jurul gâtului. Rasismul ei, evident cu puţin înainte. Totul o făcea să vrea să fugă. Myriam i-a strâns mâna. I-a promis că o să discute cu soţul ei şi nu s-a mai întors niciodată. În schimb, s-a dus să pună ea însăşi un mic anunţ prin magazinele din cartier. La sfatul unei prietene, a inundat site-urile de pe internet cu anunţuri puse sub semnul URGENT. După o săptămână, primiseră şase apeluri.

Aşteaptă bona asta ca pe Mântuitor, chiar dacă e terorizată la gândul că-şi lasă copiii. Ştie totul despre ei şi ar vrea să păstreze ştiinţa asta secretă. Le cunoaşte gusturile, maniile. Ghiceşte imediat când unul dintre ei e bolnav sau trist. Nu i-a scăpat o clipă din ochi, convinsă că nimeni nu ar putea să-i protejeze mai bine decât ea.

De când s-au născut, se teme de tot. Îndeosebi, îi e frică să nu moară. Nu vorbeşte niciodată despre asta, nici cu prietenele ei şi nici cu Paul, dar e convinsă că toţi au avut aceleaşi gânduri. E sigură că, la fel ca şi ei, li s-a întâmplat şi lor să se uite la copilul lor dormind şi să se întrebe ce ar simţi dacă acel corp ar fi un cadavru, dacă ochii aceia închişi ar rămâne aşa pentru totdeauna. Nu poate să se abţină. Scenarii atroce se construiesc în mintea ei, pe care ea le înlătură scuturând din cap, spunând rugăciuni, bătând în lemn şi atingând mâna Fatimei^[i] pe care a moştenit-o de la mama ei. Ţine la distanţă soarta potrivnică, boala, accidentele, poftele perverse ale prădătorilor. Visează, noaptea, dispariţia lor bruscă, în mijlocul unei mulţimi indiferente. Ţipă: "Unde sunt copiii mei?" şi oamenii râd, crezând despre ea că e nebună.

***

- Întârzie. Începe prost.

Paul se impacientează. Se îndreaptă către uşa de la intrare şi priveşte prin vizor. Este ora 14:15 şi prima candidată, o filipineză, nu a sosit încă.

La 14:20, Gigi bate încet la uşă. Myriam se duce să-i deschidă. Observă imediat că femeia are nişte picioare foarte mici. În ciuda frigului, e încălţată cu tenişi de pânză şi poartă şosete albe cu volănaşe. La aproape cincizeci de ani, are nişte picioare ca de copil. E îmbrăcată destul de elegant, are părul prins într-o coadă împletită care îi ajunge până la jumătatea spatelui. Paul îi semnalează sec că a întârziat şi Gigi îşi lasă capul în jos bâiguind scuze. Se exprimă foarte prost în franceză. Paul se lansează fără convingere într-un interviu în engleză. Gigi vorbeşte despre experienţa ei. Despre copiii ei, pe care i-a lăsat în ţara sa, despre cel mai mic dintre ei, pe care nu l-a văzut de zece ani. Nu o s-o angajeze. Îi pune câteva întrebări de formă şi la 14:30, o conduce la uşă. "Vă vom contacta noi. Thank you."

Urmează Grace, o ivoriană zâmbitoare şi fără acte. Caroline, o blondă obeză cu părul nespălat, care se plânge pe durata întregului interviu de durerea ei de spate şi de problemele de circulaţie pe care le are. Malika, o marocană care are o vârstă şi care a insistat asupra celor douăzeci de ani petrecuţi în meseria asta şi a dragostei ei pentru copii. Myriam a fost foarte clară. Nu vrea să angajeze o maghrebiană care să aibă grijă de copii. "Ar fi bine", încearcă Paul s-o convingă. "Le-ar vorbi ea în arabă, din moment ce tu nu vrei s-o faci." Dar Myriam refuză cu îndârjire. Se teme să nu se instaleze o complicitate tacită, o familiaritate, între ele două. Ca cealaltă să nu înceapă să-i spună lucruri în arabă. Să-i povestească viaţa ei şi, curând, să-i ceară mii de lucruri în numele limbii şi religiei lor comune. A fost mereu neîncrezătoare faţă de ceea ce ea numeşte solidaritatea imigranţilor.

Apoi soseşte Louise. Când povesteşte despre această primă întrevedere, lui Myriam îi place în mod deosebit să spună că a fost de domeniul evidentului. Ca o dragoste la prima vedere. Insistă mai ales asupra felului în care s-a comportat fiica ei. "Ea a ales-o", îi place ei să precizeze. Mila tocmai îşi făcuse siesta, fiind trezită din somn de ţipetele stridente ale fratelui ei. Paul s-a dus la bebeluş, urmat îndeaproape de micuţa care i se ascundea printre picioare. Louise s-a ridicat. Myriam descrie această scenă, fascinată încă de siguranţa bonei. Louise l-a luat pe Adam în braţe cu delicateţe şi s-a făcut că nu o vede pe Mila.
- Unde e prinţesa? Mi s-a părut că am zărit o prinţesă, dar a dispărut.

Mila a început să râdă în hohote şi Louise a continuat jocul, căutând-o prin colţuri, pe sub masă, prin spatele canapelei, pe misterioasa prinţesă dispărută.

Îi pun câteva întrebări. Louise le spune că soţul ei a murit, că fiica ei, Stéphanie, e deja mare - "are aproape douăzeci de ani, nici nu-mi vine să cred" -, că e foarte disponibilă. Îi întinde lui Paul o hârtie pe care sunt scrise numele foştilor ei angajatori. Vorbeşte despre familia Rouvier, care figurează în capul listei.
- Am rămas mult timp la ei. Aveau şi ei tot doi copii. Doi băieţi.

Paul şi Myriam sunt seduşi de Louise, de trăsăturile ei netede, de zâmbetul ei cinstit, de buzele ei care nu tremură. Pare imperturbabilă. Are privirea unei femei care poate să înţeleagă şi să ierte orice. Chipul ei e ca o mare calmă, ale cărei abisuri n-ar putea fi ghicite de nimeni.

În aceeaşi seară, ei telefonează cuplului al căror număr le-a fost lăsat de Louise. Răspunde o femeie, destul de rece. Când aude numele lui Louise, îşi schimbă imediat tonul.
- Louise? Ce noroc aveţi că aţi dat peste ea! A fost ca o a doua mamă pentru băieţii mei. A fost foarte dureros atunci când a trebuit să ne despărţim de ea. Ca să vă spun adevărul, la vremea aceea m-am gândit până şi la a mai face un al treilea copil ca s-o putem păstra la noi.

***

Louise deschide obloanele apartamentului în care locuieşte. E trecut puţin de ora cinci dimineaţa şi afară felinarele sunt încă aprinse. Un bărbat merge pe stradă, aproape de ziduri, ca să se ferească de ploaie. Aversa a durat toată noaptea. Vântul a suflat prin burlane şi i-a bântuit visele. S-ar spune că ploaia cade pe orizontală ca să biciuiască din plin faţada imobilului şi ferestrele. Lui Louise îi place să se uite afară. Pe partea cealaltă, chiar în faţa ei, între două clădiri sinistre, se află o casă mică, înconjurată de o grădină stufoasă. Un cuplu tânăr s-a instalat acolo la începutul verii, parizieni ai căror copii se dau în leagăn şi curăţă grădina de legume duminica. Louise se întreabă ce caută ei în cartierul ăsta.

Oboseala o face să se înfioare. Cu vârful unghiei, zgârie colţul ferestrei. Degeaba le curăţă nebuneşte, de două ori pe săptămână, geamurile îi par mereu tulburi, acoperite de praf şi de dâre negre. Uneori, ar vrea să le cureţe până să le spargă. Zgârie, din ce în ce mai tare, cu vârful degetului arătător şi unghia i se rupe. Îşi duce degetul la gură şi îl muşcă pentru a opri sângerarea.

Apartamentul nu are decât o singură cameră, care-i foloseşte lui Louise şi ca dormitor, şi ca sufragerie. Are grijă, în fiecare dimineaţă, să strângă la loc canapeaua extensibilă şi s-o acopere cu husa ei neagră. Mănâncă la masa joasă, cu televizorul mereu pornit. La perete, cutii de carton au rămas nedesfăcute. Ele conţin, poate, cele câteva obiecte care ar putea să dea viaţă acestei garsoniere fără suflet. La dreapta canapelei, se află fotografia unei adolescente cu părul roşu, pe un fundal sclipitor.

Şi-a întins cu grijă pe canapea fusta lungă şi bluza cu nasturi în faţă. Ridică balerinii pe care i-a aşezat pe jos, un model cumpărat acum mai bine de zece ani, dar de care a avut atâta grijă încât par încă noi. Sunt pantofi de lac, foarte simpli, cu tocul pătrat şi o fundiţă discretă. Se aşază şi începe să cureţe un pantof, înmuind o bucăţică de vată într-un borcănel cu cremă demachiantă. Gesturile ei sunt lente şi sigure. Curăţă cu o grijă feroce, absorbită pe de-a-ntregul de sarcină. Bucata de vată s-a umplut de murdărie. Louise apropie pantoful de lampa aşezată sub măsuţa cu un singur picior. Când lacul i se pare suficient de strălucitor, aşază pantoful la loc şi îl ridică pe celălalt.

E atât de devreme încât are timp să-şi refacă unghiile stricate de curăţenie. Îşi pune un leucoplast în jurul degetului arătător şi-şi întinde pe celelalte degete un lac de unghii de culoare roz, foarte discret. Pentru prima dată şi în ciuda preţului, şi-a vopsit părul la coafor. Şi-l strânge într-un coc deasupra cefei. Se machiază şi fardul de pleoape albastru o îmbătrâneşte, pe ea, a cărei siluetă e atât de plăpândă, de subţire, încât de departe cineva dacă i-ar da douăzeci de ani. Cu toate astea, de două ori mai mulţi.

Se învârte ca un leu în cuşcă în camera care nu i s-a părut niciodată atât de mică, de îngustă. Se aşază, după care se ridică aproape imediat. Ar putea să dea drumul la televizor. Să bea un ceai. Să citească un exemplar vechi dintr-o revistă pentru femei pe care o păstrează lângă pat. Dar îi e frică să se destindă, să lase timpul să treacă, să cedeze toropelii. Trezirea asta matinală a făcut-o fragilă, vulnerabilă. O nimica toată ar fi de-ajuns ca să închidă ochii un minut, să adoarmă şi să întârzie. Trebuie să-şi păstreze mintea trează, să reuşească să-şi concentreze toată atenţia asupra acestei prime zile de lucru.

Nu poate să aştepte acasă. Nu e nici măcar şase dimineaţa, mai are mult timp, dar merge repede către RER2. Face mai mult de un sfert de oră până la staţia Saint-Maur-des-Fossés. În vagon, se aşază în faţa unui chinez bătrân care doarme, chircit, cu fruntea sprijinită de geam. Se uită fix la chipul lui extenuat. La fiecare staţie, ezită să-l trezească. Îi e teamă ca bătrânul să nu se rătăcească, să nu meargă prea departe, teamă că va deschide ochii, singur, la capăt de linie şi că va trebui să se întoarcă. Dar nu spune nimic. E mai înţelept să nu vorbeşti cu oamenii. Odată, o fată tânără, brunetă, foarte frumoasă, era să-i dea o palmă. "Şi tu de ce te uiţi la mine? Hei, ce-ai de te uiţi aşa la mine?" a strigat ea.

Ajunsă la Auber, Louise sare pe peron. Începe să se aglomereze, o femeie dă peste ea în momentul în care urcă scările către peroanele metroului. Un iz dezgustător de croasant şi de ciocolată arsă o strânge de gât. Ia metroul de pe linia 7 de la Opéra şi iese la suprafaţă la staţia Poissonniere.

Louise a ajuns cu aproape o oră mai devreme şi se aşază la o masă la terasa Paradis, o cafenea fără farmec de unde poate să vadă intrarea în imobil. Se joacă cu linguriţa. Priveşte cu jind la bărbatul din dreapta ei, care trage dintr-o ţigară cu buzele mari şi vicioase. Ar vrea să i-o ia din mână şi să tragă un fum lung. Nu mai rezistă. Îşi plăteşte cafeaua şi intră în imobilul tăcut. Peste un sfert de oră va suna la uşă şi, în aşteptare, se aşază pe o treaptă, între etaje. Aude un zgomot, de-abia are timp să se ridice, e Paul care coboară scările sărindu-le. Ţine bicicleta sub braţ şi are o cască roz pe cap.
- Louise? Sunteţi de mult aici? De ce n-aţi intrat?
- Nu voiam să deranjez.
- Nu deranjaţi, dimpotrivă. Poftim, sunt cheile dumneavoastră, spune el scoţând un set de chei din buzunar. Haideţi, simţiţi-vă ca acasă!