Copilul în familie

Metoda Montessori a fost dintotdeauna şi rămâne un experiment deschis, conştient şi responsabil, care îl provoacă pe adult la studiu permanent şi la reflecţie şi care are ca rezultat organizarea unui mediu pregătit să răspundă nevoilor de dezvoltare a copilului ca întreg. Câtă vreme adultul rămâne permeabil la fragilitatea vieţii şi la misterul ei, pregătit să abordeze cu rigoare ştiinţifică, onestitate şi sensibilitate fiinţa umană la fiecare început al ei, există pentru noi toţi speranţa unei transformări pozitive în lumea în care trăim. Schimbarea în bine cea mai sigură şi de lungă durată începe, fără îndoială, cu valorizarea copilului şi a copilăriei.

Adultul în relaţia cu copilul - aceasta este tema cărţii pe care o avem în faţă. Maria Montessori aduce în discuţie în mod direct tendinţa adultului de a acţiona de pe poziţia celui mai puternic, de a se substitui voinţei şi activităţii copilului. Nu din rea voinţă, ci, de cele mai multe ori, dintr-o disponibilitate insuficient cugetată sau dintr-o grijă iubitoare, dar fără înţelegere, care ia copilului greutatea efortului, dar şi bucuria imensă de a-şi construi singur edificiul propriei vieţi. Eforturile copilului sunt o expresie instinctivă a vieţii care sacrifică de regulă confortul pentru a obţine creşterea interioară.



Copilul este extrem de sensibil la tot ceea ce aude de la adult şi ar dori foarte mult să-l asculte; nici nu avem idee cât de dispus este să ne asculte până în ultima fibră a trupşorului lui, într-un mod perfect şi întotdeauna. Mai mult chiar, asta este ceea ce îl caracterizează. Iată o mică anecdotă: un copil pune papucul pe pat şi mama îi spune: "Ăsta e un lucru murdar, pantoful nu se pune aici", şi curăţă cu mâna cuvertura. Atunci copilul, ori de cât ori vede papucul se gândeşte şi îşi spune. "E murdar!" şi şterge cu mânuţele cuvertura de pe pat. Ce vrem mai mult? Copilul este sensibil până la un punct extrem, este impresionabil în aşa măsură încât adultul ar trebui să-şi supravegheze fiecare act şi fiecare cuvânt, pentru că acestea îi rămân întipărite în minte. Copilul este tot numai ascultare, pentru că obedienţa este pentru el însăşi viaţa.

Adultul este o fiinţă respectabilă, iubită, din gura căreia iese înţelepciunea care îl călăuzeşte; şi rămâne impresionat de aceasta, ca şi când i-ar intra în inimă un proiectil spiritual. În faţa unui capriciu trebuie totuşi să ne gândim că acesta poate fi un act vital, o încercare de apărare din partea copilului, fiind convinşi că acesta este întotdeauna gata să ne iubească şi să ne asculte.

Copilul îl iubeşte pe adult: nu trebuie să pierdem din vedere nicio clipă acest lucru. Spunem: "Cum îl iubeşte adultul pe copil! Cum îl iubeşte mama pe copil!" Chiar şi despre educatoare se spune: "Cum îi iubeşte pe copii!" Se spune că trebuie să-i învăţăm pe copii să o iubească pe mama, pe tata, pe educatoare; trebuie să-i învăţăm să-i iubească pe toţi şi pe toate. Dar cine este acest profesor de iubire, care vrea să-i înveţe pe copii să iubească? Cel care consideră capricii toate manifestările lui şi se gândeşte la propria apărare împotriva lor? Adultul nu poate deveni profesor de iubire fără un exerciţiu special şi fără a-şi deschide ochii conştiinţei, pentru a vedea o lume mai vastă.

Copilul îl iubeşte foarte tare pe adult. Când se duce la culcare vrea să aibă întotdeauna alături o persoană iubită. Iar persoana iubită spune: "Trebuie să combatem acest capriciu: copilul nu trebuie să ia prostul obicei de a nu putea să adoarmă decât dacă stă cineva cu el." Sau: "Copilul vrea să vină la masă cu noi, plânge dacă nu-l lăsăm, ca şi când ar vrea ca noi să nu mâncăm!" Aceasta este vocea adultului fără iubire pentru copil.

Copilul doreşte să fie prezent atunci când cei dragi lui mănâncă; el nu mănâncă, este un copilaş mic de un an, care bea numai lapte. Dar care plânge atunci când noi mâncăm şi care nu ar plânge dacă l-am ţine la masă. Sau scânceşte atunci când cel care mănâncă uită de el: vrea să fie privit şi considerat părtaş la conversaţie. Cine va mai plânge vreodată din cauza dorinţei imense de a ne vedea în timp ce mâncăm? Şi cu câtă tristeţe vom spune într-o zi: "Nu mai este nimeni să plângă când se culcă pentru că nu sunt alături de el. Toţi se gândesc numai la ei, adorm plini de gânduri legate de ziua care s-a scurs, nimeni nu-şi aminteşte de mine!"

Numai copilul îşi aminteşte şi spune în fiecare seară: "Nu mă lăsa, stai aici, lângă mine!" Şi adultul: "Nu pot, am treabă şi apoi, ce moft mai e şi ăsta?" şi încearcă să-l corecteze, pentru că altfel ar deveni cu toţii sclavii iubirii lui.

Adesea, copilul se trezeşte dimineaţa şi se duce să-i trezească pe tata şi pe mama, care ar vrea să mai doarmă: acesta este capriciul de care se plâng în general toţi părinţii. Dar copilul care se dă jos din pat este un suflet curat, care face ceea ce ar trebui să facă toţi: când răsare soarele, toţi ar trebui să se scoale, dar părinţii lui încă mai dorm şi micuţa fiinţă se duce la ei, ca şi cum ar vrea să le spună: "Învăţaţi să trăiţi cu evlavie, dimineaţa omul se scoală!" Copilul nu este însă profesor, el se duce numai să-i vadă pentru că îi iubeşte; abia trezit din somn, prima lui dorinţă îl duce spre fiinţele iubite; poate că trebuie să treacă prin încăperi cufundate încă în întuneric, închise ca să nu lase să pătrundă lumina prea devreme: copilul merge, se poticneşte, nu se teme de întuneric, nu îi este frică de uşile închise, ajunge lângă mama şi tata şi îi atinge uşor. De câte ori nu i se spune: "Copile, nu mă mai trezi dimineaţa!" Iar copilul răspunde. "Nu te-am trezit, ţi-am dat numai un pupic!" Iar părinţii se gândesc cum să facă să-l dezobişnuiască. Dar când se va mai întâmpla în viaţa voastră ca cineva, abia trezit din somn, să vrea să alerge la voi, depăşind orice dificultate, fără intenţia de a vă trezi, numai cu dorinţa de a vă vedea şi de a vă da o sărutare? Cine va mai face aşa ceva pentru noi?

Spunem că micuţul trebuie dezobişnuit de aceste capricii, dar aceste gesturi de iubire nu sunt indiferente pentru noi. Copilul care iubeşte îşi trezeşte nu numai dimineaţa mama şi tatăl care dorm prea mult, ci adesea chiar şi în mijlocul vieţii! Cu toţii avem tendinţa să adormim la un moment dat în viaţă şi trebuie să vină o fiinţă nouă care să ne trezească şi să ne ţină treji într-un mod care nu este al nostru, o fiinţă care să acţioneze altfel decât noi şi care să vină să ne spună în fiecare dimineaţă: "Uite, asta este o altă viaţă, trăieşte mai bine!"

Să trăim mai bine, pentru că, altfel, omul ar degenera, iar copilul îl ajută să meargă înainte. Dacă adultul nu-i dă atenţie, se pierde; şi, încet, încet, se acoperă cu o crustă dură şi devine insensibil.


Auzim foarte des în ultima vreme că educaţia trebuie să înceapă chiar de la naştere. Dar cum să facem acest lucru, rămâne încă în stadiul de întrebare. Pare să fie ceva absolut teoretic şi irealizabil în practică, dacă nu ne gândim numai la îngrijirile legate de igiena copilului. Există medici care s-au gândit să-i pună pe părinţi să facă o gimnastică specială cu copiii în primul an de viaţă, mişcându-le braţele şi picioarele şi ajutându-i să execute acele mişcări pe care va trebui să le facă singuri într-o zi. Considerăm că aceasta este o greşeală, sărmanul nou-născut are atâtea lucruri de făcut şi este jignit de o astfel de educaţie. A concepe educaţia nou-născutului în acest fel este o eroare, deoarece ştim că adultul care mişcă membrele copilului substituie propria acţiune acţiunii copilului, punând în practică o eroare universală. Adultul nu trebuie să se substituie copilului, trebuie să se retragă întotdeauna în pasivitate şi să dea dovadă de cea mai profundă înţelegere faţă de copil.

Mişcările trebuie să vină din interior, să fie dictate de organizarea vieţii interioare; această organizare este ceea ce am numit noi încarnare. Muşchii nu se pot dezvolta corect dacă nu sunt în serviciul voinţei. Mişcările sunt expresia unei personalităţi care acţionează. Nu putem face nimic altceva decât să aşteptăm ca viaţa să se organizeze; dar trebuie să dezvoltăm în noi capacitatea de a o înţelege în timp ce se desfăşoară, atunci când este încă lipsită de posibilitatea exprimării şi mai ales a limbajului, singurul care poate reda în mod precis voinţa unui individ. Această înţelegere majoră se dobândeşte puţin câte puţin, dar este evident că este nevoie să avem mai întâi o credinţă, o certitudine: să existe ceva de observat.

În general, luăm copilul şi-i găsim un loc undeva, considerându-l un corp vegetativ sau un individ incomod, pentru că cere multă îngrijire şi îl deranjează pe adult cu plânsetele; îl lăsăm deoparte mult timp, până când are o realizare deosebită, timp de un an, fără a ne ocupa de viaţa lui psihică. E drept că religiile au luat în considerare personalitatea umană chiar şi la copilul foarte mic; creştinii îl botează pe copil deoarece în el există un suflet şi îi recunosc viaţa psihică. Cu toate acestea, nu iau în considerare individualitatea latentă care este în el, într-o perioadă de-o importanţă fundamentală pentru toată dezvoltarea personalităţii. Pentru că o eroare este cu atât mai nocivă cu cât consecinţele ei se reflectă asupra unui lucru care a ajuns deja la deplina sa dezvoltare: astfel, o eroare prin care a fost perturbată dezvoltarea copilului este de o deosebită gravitate, deoarece poate influenţa întregul ansamblu al personalităţii care trebuie să se formeze. Trebuie să înţelegem că această problemă are o importanţă fundamentală nu numai în educaţie, ci şi în istoria omenirii.

Trebuie să încercăm să observăm manifestările abia sesizabile care demonstrează cum se dezvoltă viaţa psihică a copilului chiar de la naştere, ajungând la o dezvoltare notabilă din primele luni de existenţă.

Copilul mic, chiar după ce a crescut puţin, este definit de educatori ca o ceară moale, care se poate modela după cum dorim. Ideea definirii ca ceară moale este corectă, dar eroarea constă în faptul că educatorul consideră că trebuie să profite de această stare pentru a modela copilul. Copilul trebuie să-şi modeleze singur ceara moale; aceasta este o condiţie sine qua non, principiul după care copilul trebuie să fie animat chiar şi în organele sale de exprimare. Individul adult, stăpân atotputernic al acestor fiinţe micuţe, poate anula schiţele de formă pe care copilul începe să le modeleze în propria ceară moale printr-o intervenţie orbească, barbară şi inoportună; dacă vom spune chiar infernală, diabolică, nu vom exagera prea mult.

O legendă japoneză spune despre copiii morţi că ajung pe tărâmul vieţii veşnice, iar acolo se străduiesc să construiască mici turnuleţe din nenumărate pietricele mici, dar demonii răuvoitori le dărâmă aceste turnuleţe mai repede decât reuşesc copiii să le construiască. Aceasta ar fi damnaţiunea copilului.

Ei bine, acţiunea adultului este exact acelaşi lucru. Chiar dacă nu este făcută cu rea voinţă, este diabolică prin efectele ei distructive şi prin dezagregarea a tot ceea ce construieşte copilul cu trudă şi migală în viaţa sa interioară. Adultul nu-şi dă seama, copilul reîncepe, adultul distruge din nou. Această luptă se duce atât timp cât copilul este complet neajutorat şi nu ştie încă să-şi organizeze propriile mişcări, nici să vorbească.

Vom înţelege acum de ce, într-o perioadă atât de delicată, educaţia este importantă (încă mai importantă decât după aceea) în sensul că adultul ar trebui să fie pasiv, să nu intervină orbeşte sau în mod inoportun ca să nu devină o forţă distrugătoare, care dezagregă.

Pentru a reveni la exemplul cu infernul şi cu diavolul, putem avea în vedere două idei: că bunătatea divină creează, iar răutatea diabolică distruge. Ne putem alege strategia de educatori, iar pentru a o alege trebuie să înţelegem cu propria sensibilitate acţiunea necesară pentru a ajuta la construcţia la care lucrează copilul, să înţelegem ce trebuie să inhibăm în noi înşine pentru a nu deveni demoni, adică distrugători. Cel care creează este, fără îndoială, copilul, nu noi. Această idee trebuie să fie clară, dar nu este uşor de acceptat de minţile obişnuite, pentru că trăim cu prejudecata că noi, adulţii, suntem cei care creăm noua viaţă. Aşadar, trebuie să facem o muncă de purificare, trebuie să ne eliberăm de prejudecata acestei iluzii diabolice şi inoportune a atotputerniciei noastre.

Iar după ce facem aceasta, trebuie să încercăm să înţelegem mai bine personalitatea copilului. Prima sarcină pentru educator este că trebuie să se ocupe de nou-născut sau de copil, să recunoască personalitatea umană a noii fiinţe şi s-o respecte. Când nu vrem să admitem copilul care ne deranjează acolo unde ne desfăşurăm activitatea, ci îl ducem în alt loc, aceasta este o lipsă de respect. Înainte de a însoţi o persoană respectabilă, o întrebăm dacă ne permite; la fel trebuie să ne comportăm cu copilul şi nu vom greşi. Dacă noi luăm masa şi copilul este în altă cameră şi plânge pentru că nu vrea să fie lăsat în afara familiei, îi arătăm lipsă de respect ţinându-l în afara mediului nostru; trebuie să ne gândim, exact aşa cum facem cu orice altă persoană, că şi copilul vrea să ne facă onoarea de a asista la prânzul nostru şi trebuie să fim fericiţi de aceasta şi să-l punem lângă noi. Se poate spune că aceasta îi dăunează copilului din punct de vedere igienic, dar nu trebuie să ne batem prea tare capul cu aceasta, pentru că sunt atâtea alte lucruri care îi fac rău şi pe care le ignorăm; să recunoaştem mai degrabă că ne deranjează acest oaspete, fără a încerca să ne scuzăm.

Vom fi încântaţi să constatăm că micuţul este un observator foarte profund, că a văzut lucruri despre care nu ne-am imaginat că ar fi putut să le remarce. De aceea am crezut că atunci când vrem să-i atragem atenţia, trebuie să-l punem în faţa unor culori vii sau să facem gesturi bruşte şi să vorbim cu voce tare. Nu ştim că micuţul are o mare capacitate de observare şi absoarbe cu sete nu numai imagini ale lucrurilor, ci şi acţiuni. În lumea sa psihică, copilul mic absoarbe imagini ale lucrurilor şi stabileşte corespondenţe între ele; dezvoltarea lui este deja foarte avansată atunci când nici măcar nu bănuim că există. De exemplu, un copil de patru săptămâni, care încă nu a ieşit din casa unde s-a născut, a văzut numai doi oameni, pe tatăl său şi pe unchiul său separat; într-o zi îi vede împreună. Copilul are o expresie de stupoare şi îl priveşte pe fiecare în parte îndelung: tatăl şi unchiul stau nemişcaţi în faţa copilului ca să-i dea timpul să-i observe. Dacă cei doi ar fi plecat sau ar fi spus ceva care i-ar fi distras atenţia, copilul nu ar fi putut să se concentreze în această activitate de discernământ care l-a impresionat profund. Cei doi s-au despărţit apoi încet, pentru ca micuţul să-i poată vedea pe fiecare în parte şi să se convingă că sunt două persoane distincte. Iată un exerciţiu al educatorului adult care îl ajută pe copil în construcţiile lui interioare primitive.

Voi mai da şi alte exemple de copii care încă nu merg şi nu vorbesc.

O persoană ducea în braţe un copil de câteva luni. Micuţul vede în sufragerie tablouri care reprezintă fructe, le priveşte şi face gestul de a mânca. Copilul încă suge lapte, dar văzuse gesturile adulţilor care mâncau. Atunci persoana care îl ţinea în braţe, dându-şi seama de interesul şi de bucuria copilului, s-a oprit cu el în faţa tabloului, până când acesta s-a saturat să-l privească. Această persoană a fost un educator care a permis copilului să facă un exerciţiu interior, manifestat prin actul de a reproduce ceea ce văzuse că fac adulţii.

Un alt exemplu. Într-o cameră erau statui reprezentând balerini; un copil mic, când le vedea, începea să danseze. Aşadar, văzuse pe cineva dansând, îşi amintea că cei care dansează au aceste poziţii şi recunoscuse statuile.

Copiii ştiu că într-o încăpere se găsesc întotdeauna aceleaşi obiecte. Dacă cineva pune acolo un lucru care nu era mai înainte, copilul observă tocmai acel lucru nou care nu era şi se întreabă ce este. O fetiţă foarte mică era dusă la plimbare şi a văzut o piatră funerară lângă un zid din vila ei. Lespedea a impresionat-o şi ori de câte ori ieşea dorea să se oprească s-o vadă, după care era mulţumită.

Fără îndoială, copilul iubeşte lumina, florile, îi place să vadă animalele în mişcare şi acest lucru este de înţeles, pentru că ştim că orice copil este un observator foarte fin, care ştie să pună ordine în imagini. Copilul se mişcă pentru a-şi satisface pasiunea de a observa. Observă gura adultului care vorbeşte. Noi credem că pentru a atrage atenţia copilului asupra noastră trebuie să-l strigăm pe nume; nu este adevărat; dacă, în loc să vorbim, mişcăm discret dar clar buzele, copilul îşi va concentra toată atenţia asupra lor. Există ceva care îl fascinează, pentru că trezeşte în el sensibilitatea pentru o muncă pe care trebuie s-o realizeze: începe astfel perioada sensibilă a limbajului. Dacă ţinem un copil de patru luni în apropierea unei persoane care face numai mişcări cu buzele, se va vedea interesul lui enorm. Fireşte, aceste mişcări îi plac mai mult decât lucrurile din natură pentru că stimulează în el capacitatea imitativă care coincide apoi cu nevoia lui de dezvoltare interioară.

Să trecem la copiii mai mari. Am văzut părinţi japonezi care dau dovadă de o înţelegere mai profundă pentru copii decât noi. Unul dintre aceştia îl însoţea la plimbare pe fiul lui de doi ani şi, când copilul s-a aşezat pe trotuar, părintele nu i-a spus: "Acolo e praf, ridică-te, hai să mergem!", ci a aşteptat cu răbdare până când copilul s-a ridicat ca să-şi continue drumul. Şi acesta este un exerciţiu pentru educator, pentru că acest tată îşi supunea personalitatea dominantă în faţa copilului, respectând activitatea acestuia. Am văzut chiar unul dintre aceşti părinţi stând cu picioarele îndepărtate unul de altul, deoarece copilul se amuza să se învârtă în jurul unui picior al tatălui. Sărmanul om rămăsese grav şi gânditor în poziţia sa. Am admirat mult această înţelepciune pe care multe popoare au dobândit-o deja sau poate că au ştiut s-o păstreze prin tradiţie; în schimb, noi suntem preocupaţi numai de ceea ce se va întâmpla cu adultul în viaţa socială.

Am văzut o mamă care urmase unul dintre cursurile noastre şi mergea cu copilul pe o stradă din Milano. În aer se răspândise un zgomot de clopote, iar copilul dorea să se oprească şi să asculte sunetul lui: dar mama i-a refuzat copilului acea bucurie şi l-a obligat să-şi continue drumul, dojenindu-l. După cum se vede, nu este uşor să induci adultului o atitudine de pasivitate constantă faţă de copil. Cu toate acestea, este necesar ca adultul să încerce să dobândească o inteligenţă specifică în privinţa nevoilor copilului şi să ştie să-şi înfrâneze propriul orgoliu de modelator. Este necesară o auto-educare a propriei vieţi interioare.

Dar astăzi avem grijă numai să-i asigurăm copilului aer curat şi soare, două lucruri excelente, dar utile numai trupului; însă dacă razele soarelui sunt suficiente pentru copil, în lumea sa psihică nu există, ca să spunem aşa, nicio rază de soare. Este vorba de construcţia interioară proprie copilului, lentă, delicată şi de o importanţă fundamentală, pe care adultul o distruge cu forţa şi cu orbirea lui.