Atelier LiterNet / Kevin Barry, traducere de Mihaela Buruiană: Vaporul de noapte spre Tanger

23.03.2022
Editura Pandora M

Kevin Barry
Vaporul de noapte spre Tanger
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba engleză de Mihaela Buruiană
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

***
Intro

Kevin Barry (n. 1969, Limerick, Irlanda) este autorul romanelor Beatlebone, City of Bohane, Night Boat to Tangier (Vaporul de noapte spre Tanger), și al volumelor de povestiri Dark Lies the Island, There are Little Kingdoms și That Old Country Music. Printre distincțiile primite se numără IMPAC Dublin Literary Award și Lannan Foundation Literary Award. Povestirile și eseurile sale au fost publicate în The New Yorker sau Granta. Este de asemenea dramaturg și scenarist și în prezent trăiește în comitatul Sligo, Irlanda. Vaporul de noapte spre Tanger a fost nominalizat în 2019 la Booker Prize.

Este târziu în noapte, iar în portul spaniol Algeciras doi gangsteri îmbătrâniți așteaptă vaporul spre Tanger. Lumea lor e pe cale să se destrame, iubirile au pierit, o fiică a dispărut, iar ceea ce-i mai ține în viață sunt amintirile. Vaporul de noapte spre Tanger este un roman plin de sex, moarte și droguri, dar, mai presus de toate, e un roman despre misterul iubirii. O capodoperă tragicomică a unuia dintre cei mai mari autori irlandezi în viață, a fost comparat cu Așteptându-l pe Godot sau cu dramaturgia lui Harold Pinter.

"Romanul pe care îl aștepta anul 2019 - o capodoperă oferită de un talent sclipitor aflat pe culmea puterilor sale creatoare." (Roddy Doyle)

"Dacă proza ar fi aur, acum am vedea mii de prospectori îndreptându-se spre dealurile bogate în minereu din romanul lui Kevin Barry." (Sebastian Barry)

"O călătorie tragicomică în abis... Splendid scris..." (The Guardian)

Fragment

Sunetul nopții în portul Algeciras:
Pârâitul aducător de vești al anunțurilor de la difuzor.
Bâzâitul puternic, ca de insecte, al bărcilor de poliție din port.
Zarva înfundată a mulțimii mereu în mișcare în clădirea terminalului.
Afară:
Un câine de luptă latră o mulțime de stele.
Un avion cu reacție al armatei despică cerul.
Înăuntru:
Un puști slab de minte, cu voce cântată, rostește o rugăciune în arabă.
Un espresso dă pe dinafară din ceașcă, în hohote de râs.
Și, întinzându‐și picioarele lungi, fusiforme, încrucișându‐le la glezne, apoi împletindu‐și degetele la ceafă, Charlie Redmond privește în sus la întinderile boltite ale clădirii terminalului și meditează la ciudățeniile vieții, în general.
Știi ce‐i tragic, Maurice?
Ce, Charlie?
Nu m‐am mai uitat cu plăcere într‐o oglindă din 1994.
Ai fost tare chipeș la vremea ta, Charles.
Am fost o mândrețe de bărbat! Și cu mintea brici.
Maurice întoarce capul la stânga, apoi la dreapta, ca să‐și relaxeze nodurile din ceafă. Prin minte i se perindă imagini ca niște lame. Pădurea de la Ummera, din zona de nord a Corkului, unde și‐a petrecut primii ani. Și Dilly copil, când o plimba în iarna alb‐cenușie din Londra, pe Stroud Green Road. Și Cynthia, în casa de lângă Berehaven, pe cearșaf, dimineața, când soarele pătrundea prin ferestre.
Cred că am fost un sex‐simbol neobișnuit, zice el. Adică, dacă desenezi mutra asta pe hârtie, n‐are nicio noimă. Dar cumva‐cumva?
Acolo e magia. Sau a fost, Moss. A fost.
Privesc în depărtare. Își trimit oftaturile în aer. Vorbele lor sunt un scut împotriva sentimentelor. Iau fluturașii și se ridică din nou. Îi oferă trecătorilor - doar câțiva îi acceptă și își exprimă compasiunea prin coborârea ușoară a privirilor. Persoanele dispărute alcătuiesc o armată tăcută aici.
O cheamă Dill, sau Dilly, spune Charlie.
A fost în Granada, poate? Nu de mult.
S‐ar putea să fie cu o gașcă, zic eu. Se cam deplasează în grup, așa?
Se deplasează în bancuri, crustaceele.
Dilly Hearne, douăzeci și trei de ani, o fată drăguță, cu dreaduri și câini și cu ochi verde‐deschis.
De la mamă a luat ochii. Maică‐sa era o protestantă din Kinsale.
Dumnezeu s‐o odihnească.
Ochi verzi și mică de statură. Dill, sau Dilly? Maurice?
Charlie a observat un tânăr sosind în terminal. Acum bagă de seamă și Maurice. Bărbatul are douăzeci și ceva de ani, părul făcut dreaduri, poartă pantaloni de camuflaj și bocanci militari și un rucsac comic de jerpelit. Duce un câine de o sfoară. Își aruncă rucsacul pe jos. E foarte bronzat. În piele i‐a intrat adânc și mizerie - praful roșu al munților. Scoate o cutie de un litru de vino tinto. Scoate o farfurioară din rucsac, toarnă puțin vin în ea și i‐o oferă câinelui. Când vorbește, i se aude accentul englezesc, de la țară, de undeva din sud‐vest.
Noroc, Lorca, zice el. În cinstea ta, prietene.
Maurice și Charlie îl urmăresc cu interes. Schimbă o privire inexpresivă. Câinele lipăie din vin. Tânărul mângâie câinele și râde. Maurice și Charlie se apropie de el. Stau în picioare, zâmbind tăcut în fața lui. Bărbatul își ridică brusc privirea cu o urmă de teamă și ia sfoara în mână, ca pentru a ține câinele pe loc. Maurice își întoarce zâmbetul către câine, își lipește limba de dinți și șuieră tare:
Câââââââââsss!

Dar Charlie Redmond? El are un talent înnăscut când vine vorba de câini. Întinde o mână lungă spre Lorca, îi apucă laba, i‐o strânge. Cu cealaltă mână, mângâie ușor câinele în jurul ochilor, ca pentru a‐l hipnotiza, doar câteva mișcări scurte din palmă, înainte‐înapoi, iar animalul este fermecat pe loc.
Maurice și Charlie stau pe bancă la vest față de ferestruica marcată información din terminalul de feriboturi al Algecirasului, într‐o noapte de octombrie, cu tânărul zdrențăros înghesuit bine între ei.
Toți trei privesc câinele înveselit, afectuos.
Ce băiețel drăguț, nu? zice Charlie.
Adorabil, zice Maurice.
Un bătrâior adorabil, spune Charlie. Cum ai zis că‐l cheamă?
Îl cheamă Lorca.
Și pe tine?
Eu sunt Benny.

Ești băiat de treabă, Ben.
Benny și Lorca. Minunat. I‐ai dat nume după fotbalistu' ăla mic, care juca în extremă? Era la Real Madrid? Cam în aceeași perioadă cu Zidane?
Un tip mic, spectaculos? zice Maurice. Genul sprin‐ ten?
Mereu mi‐a plăcut fotbalistu' ăla mic, zice Charlie. Un băiat slăbuț și iute.
Fâșneț mititelu' ăla, zice Maurice. Te dădeai peste cap încercând să‐l marchezi.
Ăsta era și stilul tău, nu, Moss?

O, eram tare iute de picior, asta‐i sigur, Charles. Erai foarte rapid primii cinci metri.
Dar nu atingeam balonul, Charlie.
Mereu ai fost dur cu tine.
Benny se ridică și se întinde să‐și ia câinele - vrea să scape de domnii ăștia ciudați.
Băieți, tre' s‐o pornesc la drum, zice el.
Dar Charlie întinde o mână prietenoasă și o lasă așa să plutească, pentru efectul comic, iar acum îl strânge de umăr și‐l apasă pe tânărul englez cu fermitate înapoi pe bancă.
Nu arde nicăieri, Ben. Știi ce zic?
Da' ascultă, zice Benny.
Maurice sare în picioare și își apropie fața mult de a lui Benny.
Dilly Hearne o cheamă pe fată, zice el. Dill, sau Dilly?
Ar avea douăzeci și trei de ani acum, cam așa? zice Charlie.
Nu știu nicio Dill sau Dilly! Nu știu nicio...
Fată irlandeză?
Cunosc câteva irlandeze.
Serios? zice Charlie.
Dar nu știu nicio Dill sau Dilly. Adică...
Unde le‐ai cunoscut pe irlandezele alea? Unde, Ben? În Granada, ai?
Nu știu! Adică, pula mea, am cunoscut o grămadă de...
Benjamin? zice Maurice. Noi nu zicem că voi vă știți cu toții între voi sau ceva de genu'. Sigur c‐ați putea fi vreo juma' de milion de copii așa drăguți în Spania. După cum merg lucrurile.
Charlie șoptește:
Pentru că ați avea vremea numa' bună pentru asta. Maurice șoptește:
Ați dormi afară, pe plajă.
Ca niște lorzi ai naturii, zice Charlie.
Sub cerul înstelat, zice Maurice.
Charlie se ridică în picioare, ușor uimit, și proclamă:
"Copacul ceresc al stelelor încărcat cu roade umede noptatec albăstrii." Cine a zis asta, Maurice?
Cred că Bardul, Charlie. Sau poate micuțul Stevie Wonder.
Un geniu, micuțul Stevie.
Charlie, cu zâmbetul inteligent al unui preot, șchio‐ pătează în spatele băncii. Își pune un braț prietenos pe după gâtul lui Benny. Se apleacă să‐i șoptească la ureche:
Fetele și câinii, toți la grămadă pe plaje, și cerul, care se întinde ca raiul deasupra voastră.
Stai întins acolo, Ben, zice Maurice, și te uiți în sus la el. Nu știi dacă plutești sau cazi, băiete. Crezi că aude marea, Charlie?
N‐am nicio îndoială, Maurice. Valurile se sparg de țărm. Încet. La marginea viselor lui.
Știi ce nu vrea el în visele lui, Charlie?
Ce, Moss?
Pe javrele de noi.
E o fată mică, Benny. O fată drăguță. Și‐nțelegi cum stă treaba? Ni s‐a zis că se duce în Tanger.
Sau poate se întoarce din Tanger.
Pe 23 luna asta. În care sens, știe pula. Da' totul se‐ntâmplă pe 23.
Așa ne‐a informat un tânăr din Málaga.
Din cauză că tânărul s‐a trezit într‐o dispoziție de in‐ formare.
Maurice se apropie iar de Benny și îl privește atent. Înfățișarea lui are ceva ce amintește de malul râului. Ceva de castor sau de nevăstuică. Analizează petele de un albastru palid din irișii băiatului. S‐ar putea să nu trăiască mult, se gândește el. E o senzație de hăituială acolo. E speriat, și pe bună dreptate. Acum Maurice mărturisește cu voce domoală:
Vezi tu, fata asta dispărută e fiica mea, băiete. Poți să‐ți închipui cum mă simt eu?
Charlie vorbește la fel de domol:
Tu ai odrasle, Ben?
Niciun plod, Ben? Nu? Nicio chestie mică și păroasă lăsată în urma ta?
În Bristol sau pe undeva? întreabă Charlie. Vreun Benjamin junior lăsat acasă? Atârnat de vreo sărmană păsăruică, vagaboandă și fără minte, pe care ți‐a picat pri‐ virea înamorată.
În care ți‐ai lăsat sămânța, zice Maurice.
Benny clatină din cap. Se uită în jur după ajutor, dar nu are cine să‐l salveze de necazul ăsta.
Tu ai milă, Benny, zice Maurice. Ești un băiat minu‐ nat. Îmi dau seama. Așa că încearcă să te pui în locul meu, da? Imaginează‐ți că, după trei ani, ai face orice să scapi de senzația asta. Pentru că inima mea? A ieșit dracu' din cutie și a luat‐o la sănătoasa prin lume. Și ni s‐a zis că se duce spre Tanger, Dilly, și umblă cu alții ca ea.
Nu știu, zice Charlie, așezându‐se la loc, dând leneș din mână. Poate se adună un convoi în Algeciras? Să petreceți iarna în Africa, să vă încălziți poponețele osoase și păgâne la soarele fierbinte de‐acolo. Minunat. Și, peste tot în jurul vostru, păsărele colorate care zboaaaaaaară. Văd unele mititele roz și verzi și galbene. Toate foarte prietenoase. Deci ăsta‐i planul, Benjamin? Ben? Ți s‐a cam scurs sângele din obraji, puștiule.
Acum te mai întreb o dată, Benny. Dilly Hearne? Dill, sau Dilly?
Nu știu nicio Dilly, băga‐mi‐aș pula să‐mi bag!
Acum Charlie își petrece un braț pe după gâtul băiatului.
Știi ce cred eu, Maurice?
Ce, Charlie?
Cred că flăcău' ăsta îi un labagiu dus pe pulă.
Cam nașpa, Charles.
Benny dă să se ridice, dar Charlie, cu un zâmbet și cu forță, îl împinge la loc pe bancă.
Vezi tu, Benny, zice el, faza cu tot abuzu' ăsta de sine, și asta e numai părerea mea, fiule, adică asta‐i doar teoria mea, știi? Felul meu de... speculație morbidă. Dar faza cu luatul la labă e că nu se irosește doar sămânța, în sine, nu se pierde doar esența. După teoria mea, ce se întâmplă, și m‐am gândit mult la chestia asta, de fapt...
Filosof, zice Maurice. Tipu' ăsta. Charles Redmond din Farranree.
Vezi tu, după părerea mea, ce se întâmplă, după atâta labă, e că creierul începe să fie afectat și memoria se face praf.
Memoria? întreabă Maurice. Și pocnește tare din degete. Caput, zice el.
Și nu mai are niciun rost să plângi acuma, fiule. Pentru că‐n terminalul de feriboturi din Algeciras?
S‐au auzit chestii mult mai rele.
Și nu vreau să iei personal speculația mea, Benny. Dar tre' să zic că arăți ca un labagiu dus pe pulă, știi?
Maurice strigă:
Are un braț mai lung decât celălalt din cauza asta!
Și se ridică și‐l trage pe Lorca de sfoară, de parcă ar vrea să plece cu câinele.
Ia vino‐ncoa', zice el. N‐ar fi ca pula de nasol ca bietul Lorca să se trezească fără cap în portul Algeciras? Ca într‐un coșmar, Ben.
E un loc groaznic, zice Charlie.
E un loc șocant, zice Maurice.
Genu' de loc în care lucrurile pot să ia o turnură greșită cu viteza fulgerului, Ben. Bagi la căpățână?
Dilly. Ai văzut‐o pe Dill, ai văzut‐o? E o fată micuță.
O fată drăguță.
Dill?
Sau Dilly?
Când tânărul răspunde, în cele din urmă, vocea lui este goală, slabă:
Se poate s‐o fi văzut‐o o dată, în Granada, zice el.

Arhiva rubricii

Castelul din orașul meu, Ioana Bâldea Constantinescu Tăcerea vine prima, Ioana Maria Stăncescu Întoarcere în librăria Morisaki, Satoshi Yagisawa, traducere de Iolanda Prodan Actul creativ: un mod de viață, Rick Rubin, traducere de Mihaela Apetrei Minciunile pe care le spun, Julie Clark, traducere de Luminița Gavrilă Toate articolele din această rubrică

0 comentarii

Adăugare comentariu

Arhiva rubricii

Rubricile categoriei

Fragmentarium Cronici de atelier Semnal editorial Generaţia Polirom Carte de Humanitas Fiction

Vaporul de noapte spre Tanger

Kevin Barry, traducere de Mihaela Buruiană

Arhiva rubricii

0 comentarii

Adăugare comentariu

Arhiva rubricii

Rubricile categoriei

Publicitate