Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tradiţia brâncovenească (II)


Augustin Ioan

12.08.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
 Citiţi articolul anterior aici.

Procedee

 Post-factum
Tradiţia este observată în existenţa şi devenirea ei. Ea nu poate fi anticipată şi nu poate fi predicată / proiectată. Evident, arhitectura brâncovenească a fost un proces, nu doar un summum de obiecte date. Loggia lui Dionisie se adaugă ansamblului de la Hurezi în 1753 şi déjà aminteşte de barocul italian, fără ca să facă, prin aceasta, notă discordantă cu ansamblul căruia i se rataşează. Ea şi-a căpătat retrospectiv autoritatea, de fiecare dată reînnoită, în funcţie de circumstanţe istorice noi.
 Id / Alter
Tradiţia conferă identitate grupului, asigură adeziunea, coeziunea şi conformitatea la/în grup prin ataşamentul la o tradiţie. Arta şi arhitectura brâncoveneşti sunt învestite cu aura de tradiţie şi pentru că, reluate în felurite ipostaze ulterioare, au părut că se constituie într-o alegorie a românităţii înseşi.
 (Re)itero
Repetiţia cu regulă de iteraţie este regula centrală a oricărei tradiţii, care este, astfel, un proces ciclic, dar asemănător mai degrabă atractorilor stranii decît cercului. Există un miez central vestigial, cel constituit din opere edificate, pictate, şi din texte de escortă, împrejurul căruia gravitează, pe traiectorii diferite, toate celelalte componente, noi sau vechi, care se adaugă în timp prin interaţiile succesive; acestea aduc în prezent trecutul (sau, mai exact, reprezentări contemporane ale acestuia). Nu altfel se petrec lucrurile cu tradiţia brâncovenească, în întreita ipostază: arhitectură vernaculară, arhitectură neoromânească şi arhitectură contemporană.
 Pars pro toto
Fiecare dintre părţile şi articulaţiile unei tradiţii dau seama în chip fractalic despre imaginea întregului, i.e. a lumii comunităţii imerse în respectiva tradiţie, pe care o împărtăşesc membrii respectivei comunităţi. Tradiţia construieşte comunităţi, întărindu-le pe cele existente, dar poate şi inventa un sentiment de apartenenţă. Trebuie amintită distincţia făcută de Peter Collins între a fi imers într-o tradiţie (ca peştele în apă: tradiţia nu se obiectivează dinaintea utilizatorului, ci îi este dată prin naştere, sau prin intrarea într-o profesie) şi a opta pentru o tradiţie, prin diferite procedee (migraţie, convertire, asumare deliberată şi conştientă). Ieşiţi forţat, prin modernitatea care ne-a fost dată, din propria tradiţie, încercăm să o recuperăm, să o emulăm şi, încă o dată, să o augmentăm din interior.


Arhitectura brâncovenească şi vernacularul

Unul dintre cele câteva atribute distinctive ale moştenirii brâncoveneşti este asumarea imediată şi durabilă - până astăzi! - în arhitectura şi arta zise vernaculare, rurale, aflate în afara circuitului de iradiere al artelor aulice. De ce a fost atât de ataşantă tradiţia vernaculară, încât să fie spontan adoptată şi, apoi, să devină genă recesivă a arhitecturii şi artelor sacre din Ţara Românească, iar, mai apoi, din România de după unirile succesive?
Sunt mai multe motive:
 O parte dintre componentele acestei arhitecturi se revendicau oricum, direct sau prin mediat, de la origini ale arhitecturilor vernaculare locale, pe care le optimizau. Loggia este o versiune superioară a prispei, care nu mai precede neapărat intrarea (acolo, funcţia prispei e preluată de pridvor), ci se orientează, la piano nobile, către priveliştea cea mai frumoasă (Lacul, la Mogoşoaia, respectiv râul, la Potlogi). Prin urmare, arhitectura şi arta brâncoveneşti reaminteau, ca un ecou, atribute originare, de natură să re-împrospăteze gestul iterativ al tradiţiei. Tradiţia nu mai este, după operele perioadei Brâncoveanu, repetiţie mecanică, ci devenire înnobilată de amintirea începuturilor. Astfel, elementele de renaştere (ulterior, de baroc) din Italia, ajunse, uneori prin succesive anamorfoze, într-un spaţiu liminal post-bizantin, nu făceau decât să îl cureţe pe acesta de zguri şi să îl repună în lumina propriei deveniri; căci şi cele ale Veneţiei tot de la a doua Romă se revendicau, după San Marco. O pluralitate de voci invocau acum (în loc de una singură, cea datorată strict proximităţii geografice), aceleaşi origini, împărtăşite. Altfel spus, tangenţa cu influenţele străine, asemănătoare în sens superior arhitecturii locului, a produs o emulaţie în sursele vernacularului, deja prezente în Valahia acelor vremi. Acest proces poate fi asemănat celui contemporan, în care cântăreţi de jazz reintroduc elemente de muzică africană tradiţională, tocmai pentru a-i redeştepta identitatea, estompată, de muzică originată în SUA, dar de africani.


 Arta aulică a fost întotdeauna o sursă de inspiraţie pentru vernacular, în ciuda quasi-izolării acestuia. Puterea fascinează, iar artele puterii sunt, prin efectul de seducţie şi de emulaţie pe care îl induc împrejur, irezistibile. A participa, aşadar, la, fastuoase, efectele estetice ale curţii şi ale ctitoriilor acesteia a constituit un proces dinainte şi de după arta şi arhitectura brâncoveneşti, cu efecte identitare semnificative. Contaminarea cu arta aulică la modă, mai ales dinaintea cantităţii semnificative de prezenţă a acesteia, în epoca brâncovenească, a devenit fenomen în sine, până într-acolo încât lemnul începe să fie chertat, de pildă, în moduri proprii bolţilor de cărămidă şi, mai ales, (semi)calotelor. Astfel de îmbinări regăsim peste altarele unor biserici de lemn, de la ţară, arătând influenţa bisericii de zid. Şi bisericile de lemn primesc acum pridvoare dinainte-le, ca şi bisericile de zid augmentate de Brâncoveanu. La fel, şcoala de pictură de la Hurezi a transmis, împrejur, iradierea sa şi modestelor lăcaşuri de lemn, din sate, care, astfel, se împodobeau, în sens apotropaic, cu prestigiul ctitoriilor lui Vodă Brâncoveanu.
 În fine, este impresionant faptul că, şi astăzi, în forme, poate, uşor inabile, tradiţia vernaculară păstrează moştenirea brâncovenească în locuinţele din zonele Vâlcii şi Argeşului. Pridvoare, foişoare şi colonete prefabricate, din beton, dar mai ales stilul de zidire (în care asizele de cărămidă alternează cu acelea de... BCA, căci piatră nu se mai foloseşte) amintesc, încă şi încă, de geniul locului.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer