Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tradiţia brâncovenească (I)


Augustin Ioan

05.08.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arta şi arhitectura zise brâncoveneşti sunt un corpus de opere noi şi de intervenţii pe opere pre-existente, ctitorii laice (curtea domnească de la Bucureşti, palatele de la Potlogi, Doiceşti şi Mogoşoaia) sau sacre (mănăstiri, biserici, precum şi artele de escortă aferente acestora: pictură, sculptură decorativă în lemn şi piatră, podoabe), realizate în a doua parte a secolului al XVII-lea şi prima parte a secolului al XVIII-lea în Ţara Românească (Valahia) şi, punctual, pe proprietăţile deţinute de voievozii valahi în Transilvania, precum şi din semnificaţia acestora, explicată în nenumărate straturi hermeneutice, până astăzi. Această perioadă precede, dar se şi continuă dincolo de domnia voievodului Constantin Brâncoveanu, care reprezintă punctul de maximum al acestei epoci.

Ce se petrece, de fapt, în această perioadă? Arhitectura este infuzată cu o nouă ordine geometrică, uneori de factură sacră, care se aplică şi ansamblului şi obiectului arhitectural (cazul ansamblurilor de la Potlogi, Mogoşoaia şi Hurezi, invocate de Grigore Ionescu în a sa faimoasă istorie - Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, Ed.Academiei, 1982, 408 - şi de Radu Drăgan - Au cunoscut meşterii lui Constantin Brâncoveanu secţiunea de aur?). Primul vorbeşte despre "compoziţia clară, regulată", iar al doilea găseşte sensuri simbolice în diviziunea interioară masculin-feminin a spaţiului, care s-ar întâlni pe un loc tainic, al tezaurului domnesc. În al doilea rând, este vorba despre o aducere la zi a prispei prezente în arhitectura tradiţională locală, prin inserarea unei loggia (pridvor) la cele două palate către perspectiva naturală privilegiată, sau prin referinţa la exemple italiene de colonade renascentiste şi arcaturi, ca la Hurezi. Materialele de construcţie sunt înnobilate prin folosirea mai frecventă a pietrei, în zidărie sau în ancadramente rafinate; uneori, pentru detalii, chiar a marmurei. Clădiri existente sunt reconstruite, sau li se adaugă elemente noi, de felul prispei la biserici, ca formă contrasă a curţii templului din Ierusalim, a câte unei turle, schimbând aspectul lăcaşului de cult din grecesc în valah (ca la Polovragi) sau chiar a unui chiostro împodobit cu coloane delicat sculptate în piatră şi cu frescă la intradosul cupoletei. Adeseori, lăcaşuri de cult astfel augmentate sunt şi repictate, după regulile cele noi, promovate de Şcoala de la Hurezi.

Credem că acestea toate, cu nuanţele ulterioare, se constituie într-o tradiţie validă şi continuă în arhitectura din România, până astăzi.


Tradiţia brâncovenească nu este una originară, ci un punct de inflexiune, când se produce o augmentare a tradiţiei locale, vernaculare, prin altoirea pe acest trunchi a unor influenţe italiene, (în primul rând toscane şi venete) şi post-bizantine (venite pe filiera sârbo-dalmată). Este greu de distins care dintre aceste influenţe predomină în formula care a ajuns până la noi după adăugiri şi reinterpretări succesive. Grigore Ionescu pare să privilegieze sursa autohtonă (407-8), deşi recunoaşte prezenţa, fără îndoială decisivă, a curtenilor şi ameşterilor, dacă nu chiar a unor artişti italieni la curte. Boierii locali se aflau "în contact cu lumea culturală şi artistică a ţărilor occidentale, a Italiei în special (şi) îşi modificase simţitor gusturile şi ambiţiile, însuşindu-şi viaţa de fast şi rafinament a nobilimii occidentale" (408). Restaurarea de la Mogoşoaia, cea de la începutul secolului al XX-lea, a părut să privilegieze influenţa veneţiană, ceea ce a făcut ca, acum cele două palate, Potlogi şi Mogoşoaia, să pară ca fiind mai diferite unul de celălalt decât erau la vremea construcţiei lor.

Atribute ale tradiţiei

Arché. Tradiţia este (stră)veche şi tocmai în aceasta constă autoritatea ei. Originea, vechimea şi întemeierea ei sînt adeseori securizate de o întemeiere nepămînteană, sacră. Or, la scara istoriei europene, tradiţia brâncovenească este mai degrabă recentă, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori, precum Radu Drăgan, să vadă în meşterii vremii lui Brâncoveanu nişte continuatori ai unor tradiţii ancestrale, emergente, cel puţin de la edificarea piramidelor. Prezenţa meşterilor cu trestia, semn distinctiv al breslelor de constructori ai vremii, pictaţi în frescă pe faţada vestică de la Hurezi, pare a-i susţine, măcar iconografic, ipoteza. Altfel, chiar plimbate la Veneţia, referinţele constantinopolitane se conjugă elegant cu cele (post-)renascentiste şi cu tradiţia locală, într-o nouă sinteză.

Valor. Din vechimea şi din transmiterea ei (presupus) neschimbată, sau cel puţin nealterată în esenţă, decurge pe cale de consecinţă şi valoarea tradiţiei. Cu alte cuvinte, vechimea şi conformitatea la tradiţie, co-prezente, garantează calitatea - pentru grupul ataşat respectivei tradiţii - ritualului, textului sau artefactului respectiv. În acest sens, participarea la forma veche, tradiţională este o formă de flatare a precedentelor, iar inovaţia însemnează o cît mai bună adecvare a circumstanţelor noi la sensul tradiţional. Valoarea nu decurge (doar) din diferire, de regulă radicală, aşa cum credem, încă, deşi modernitatea ne-a părăsit, ci din împărtăşire de la ceea ce a fost deja verificat ca fiind bun. Tradiţia are, însă, geometrie variabilă. Din norul de naraţiuni semnificative care agregă o tradiţie, unele capătă, în timp, valenţe noi, în vreme ce alte valenţe se pierd în timp. Tradiţia este, astfel, într-un perpetuu proces de (re)configurare şi, într-o oarecare măsură, din acest proces de re(con)figurare face parte şi o doză de invenţie, de noutate, care poate fi adăugată à rebours ca simulacru al principiului sau al istoriei înseşi de devenire.

Mulţumită faptului că a reinjectat valoare, prin rigoare geometrică (ba chiar proporţii privilegiate, sacre), în ansambluri şi în edificii, augmentând tradiţia locală, arhitectura brâncovenească şi-a menţinut autoritatea şi valoarea până astăzi. Materiale superioare celor din arhitectura vernaculară, precum piatra şi, ca o formă apoteotică, marmura, apar la casele domneşti ale lui Brâncoveanu din Bucureşti şi sunt remarcate pentru eleganţa lor de Antonio del Chiaro, secretarul italian al pricipelui Brâncoveanu. Scara este monumentală, reşedinţele voievodului sporind în dimensiune faţă de cele ale boierilor şi chiar faţă de cele ale predecesorilor săi princiari. Mănăstirile şi lăcaşurile de cult sunt ctitorite în aceeaşi manieră aulică, iar bisericilor vechi le sunt adăugate pridvoare şi turle, precum şi pictură nouă.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer