Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Licuriciul. Sau de ce îmi place Murakami


Ioana Bâldea Constantinescu

12.08.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Dacă am citi doar ce citesc alţii, am ajunge să gândim ca toată lumea." (Haruki Murakami, Pădurea norvegiană)

Cine crede că Haruki Murakami e unul din cei mai ingenioşi, talentaţi, provocatori copii teribili ai secolului XXI, mâna sus!

Ok, bine aţi venit în club! Sau bine am venit eu (poate că e mai bine să pun problema aşa). Dacă faţă de Pădurea norvegiană, cartea hit a lui Murakami din 1987, am sentimente... conflictuale, literatura lui, felul lui de a scrie, de a se ancora în propria fantezie cu o plăcere hulpavă, molipsitoare şi nedisimulată nu mă pot face decât să mă înclin. Cu două teme "grele" pe cap - sexualitate şi sinucidere - şi o doză consistentă de apetit fabulatoriu al autorului care-l predispune la reluarea aceluiaşi episod cu variaţii, uneori minimale, de unghi, personaj sau palier temporal, romanul trenează, nu o dată, e redundant (fără drept de apel) şi-şi recomandă artizanul ca pe un foarte mare scriitor (narcisist, de acord, pisălog, chiar, pe alocuri, dar pe drept cuvânt intoxicat de propria creativitate).

Să mă explic. Sau, mai exact, să vă spun de ce-mi place autorul cărţii care nu-mi place, neapărat.

Pădurea norvegiană e o poveste în care madlena proustiană e piesa trupei Beatles, Norwegian Wood, din 1965. Plecând de la ea, Watanabe, naratorul, îşi revizitează din inima unui Boeing 747 iubirea stranie, postadolescentină, traumatică, angoasantă şi, în cele din urmă, tragică pentru Naoko, fata pierdută într-un trecut de unde vine şi melodia. Violenţa, confuzia sexuală, depresia sunt direcţiile dificile ale unei intrigi ca o scară melc. Pe măsură ce cobori în ea, constaţi că acelaşi cerc se repetă la infinit. Concomitent, îţi justifici repetiţia lui. Murakami e un mare creator de personaj - individual şi colectiv, halucinant şi, totuşi, credibil, mereu scindat, mereu greu de digerat, însă extrem de rafinat, stilistic vorbind. Fiecare persona e un artefact. Fiecare gest e repetiţia unui alt gest, din alt episod, cu alţi actanţi. La un moment dat, romanul se diluează într-atât încât ajungi să-l apreciezi ca pe o colecţie de micropoveşti, ce-i drept parte din acelaşi continuum narativ devenit letargic, dar magistral executate, fiecare în parte. Autorul lor e ca un bijutier care duce la perfecţiune acelaşi motiv, îl reia, îl faţetează, îl nuanţează, îl scandează obsedant. Tragedia e întotdeauna dublată de un umor fin, maniera de a scrie e, întotdeauna, ludică, torţionarul are momente de sensibilitate inimaginabilă, maniacul nu e străin de autoironie, îndrăgostitul e instabil şi, paradoxal, capabil să-şi identifice instabilitatea ca pe o constantă unică într-o existenţă haotică. Scriitura e occidentală, imagistica voit tributară lui Fitzgerald, ideatica intenţionat desprinsă din proza lui Kafka. Rafinamentul, spectaculozitatea detaliului, meticulozitatea, potenţialul exploziv al tramei sunt 100% Murakami şi sunt minunate.

Între atâtea repetiţii, scena personajului central care se urcă pe acoperiş cu un borcan în care ţine captiv un licurici e de o frumuseţe ireală:
"Încercam să-mi aduc aminte când am văzut licurici ultima oară. Oare unde naiba s-a întâmplat? Îmi aminteam perfect peisajul, dar nu-mi puteam aminti deloc locul şi timpul. Aveam în urechi şi acum susurul apei şi parcă vedeam mânerul în formă de sferă, care închidea şi deschidea bătrânul stăvilar. (...) Era atât de întuneric, încât în clipa în care am stins lanterna, nu mi-am mai văzut nici propriile picioare. Spectacolul ce mi s-a oferit privirilor a fost de-a dreptul feeric: sute de licurici au ţâşnit deasupra apei, sclipind ca o ploaie de stele."

În contrast cu grandoarea imaginii (amintite? visate? ticluite?), ezitările licuriciului unic, întemniţat în borcan, temător, neobişnuit cu întunericul, incapabil să-şi recâştige libertatea prin strălucire sunt o metaforă a individului rătăcit în propria viaţă, claustrat de o imagine ideală, de o stare de frumos imposibil de transferat într-o realitate cavernoasă, de o profundă desincronizare a trăirilor interioare cu cele exterioare.

"Până la urmă, cu eforturi disperate, s-a căţărat până în vârful nitului şi a stat chircit acolo de parcă rămăsese fără suflare. (...)
Am aşteptat o veşnicie.

Licuriciul şi-a luat zborul brusc. Şi-a întins aripile ca şi când i-ar fi venit deodată o idee şi a trecut peste balustradă, plutind în beznă. A planat puţin pe loc de parcă ar fi vrut să vadă linia trasată de aripioare în bătaia vântului şi apoi a zburat spre est.

Urmele sclipirii lăsate de licurici mi-au rămas în suflet încă multă vreme după ce acesta dispăruse. Cu ochii închişi, vedeam încă acea luminiţă palidă a unui suflet pierdut în bezna nopţii.
" (Haruki Murakami, Pădurea norvegiană).

Momentele acestea de curajoasă delicateţe, plonjonul orgolios într-un necunoscut care-l fragilizează sunt cele care, mi se pare mie, jalonează o operă simptomatică pentru contemporaneitate, alimentată de un talent febril. Din ele se naşte angoasa unei singurătăţi niciodată patetice. Dimpotrivă. Între poveştile paralele despre abuz, marasm social, determinism, sincope în iubire (între părinţi şi copii, între îndrăgostişi, între fraţi, între semeni), umanitatea pâlpâie stins şi brav, ca un unic licurici care se avântă în întuneric, de parcă ar fi o armată întreagă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer