Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Domnişoara Bovary în New York


Sabina de Rochefort

20.08.2014
Editura Tracus Arte
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sabina de Rochefort
Domnişoara Bovary în New York
Editura Tracus Arte, 2011



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Berthe Bovary se pregăteşte să plece la New York într-o călătorie cu un scop bine definit: să se culce cu George Downlake, celebrul scriitor american. Ca să fim exacţi şi să nu existe nici un dubiu: să facă amor cu susnumitul. Vă întrebaţi, desigur, de unde până unde fiica doamnei Bovary, despre care aflam în finalul romanului lui Gustave Flaubert, că era săracă şi lucra într-o fabrică, are vise aşa măreţe. Mai întâi, e bine de ştiut că la moartea sa, domnul Lhereux, cel care a adus-o pe Emma Bovary în pragul falimentului şi apoi la sinucidere, era deosebit de bogat. Testamentul său a fost simplu, toată averea, evaluată de experţi la câteva milioane de franci, era lăsată domnişoarei Berthe Bovary. Nu intrăm în analize freudiene sau de altă natură, pentru a înţelege ce l-a determinat să lase totul fiicei doamnei Bovary. Pentru noi, dar mai ales pentru ea, important e că în acest moment, Berthe Bovary e bogată, frumoasă, fără griji, chiar dacă, aşa cum spuneam la început, are o misiune dificil de îndeplinit. Putem adăuga, că până acum, Berthe nu s-a culcat cu nici un bărbat, nu din cine ştie ce considerente morale, ci pentru că nu a găsit vreunul care să o intereseze, şi pentru că, desigur, a învăţat destule din viaţa mamei sale. După ce a devenit bogată, numărul admiratorilor ei a crescut vertiginos, zeci de bărbaţi o curtau acum, încercând să-i cucerească inima, şi eventual, milioanele. Fără succes până în acest moment. Revenind la călătoria Berthei, ca să înţelegem cu toţii mai bine ce se întâmplă, să ne întoarcem cu puţini ani în urmă, la venirea ei în Paris, tânără, singură şi săracă. Se săturase şi ea, ca mulţi alţii, de provincie. A găsit, în cele din urmă, o slujbă de secretară la o companie de armament. I s-a spus de la început că dacă vrea să-şi păstreze slujba, trebuie să înveţe cât mai repede limba engleză, deoarece, compania are legături strânse cu America. Moştenind de la mama ei voinţa şi talentul la limbi străine, în câteva luni, Berthe a învăţat de una singură dificila limbă. Ştiţi desigur, că francezii sunt un popor căruia nu-i place să înveţe alte limbi, considerate de ei inferioare frumoasei, inteligentei şi multimilenarei limbi franceze. Berthe era o excepţie, dar ca să se perfecţioneze avea nevoie de cineva cu care să converseze. Într-una din zile, pe când lua cărţi în engleză de la biblioteca publică, bibliotecara, o tipă de peste şaizeci de ani, a întrebat-o cum de a învăţat singură o limbă aşa de grea, şi din una în alta, cele două şi-au povestit una alteia ce e cu viaţa lor. În scurt timp, cu toată diferenţa de vârstă, sau poate mai ales datorită ei, femeile au devenit prietene, şi astfel Berthe a putut să-şi perfecţioneze cunoştinţele de engleză căci bibliotecara, domnişoara Lily Monroe, după cum sugerează şi numele, nu era franţuzoaică get beget, se stabilise în Franţa cu mult timp în urmă. Povestea vieţii ei era cu totul şi cu totul specială. În tinereţe fusese o celebră dansatoare newyorkeză de striptease. Picioarele ei, faimoase pe atunci, erau asigurate la o sumă mai mult decât respectabilă. Într-una din seri, la barul la care lucra miss Monroe, Leggy Lily, cum îi ziceau clienţii, a poposit şi tânărul scriitor George Downlake. Venise ca să-şi clătească gâtul şi mintea obosită de la scris cu un whisky şi să vadă dacă într-adevăr picioarele dansatoarei erau aşa de grozave cum afirmau prietenii lui. Se pare că Downlake a ajuns la aceeaşi concluzie cu ei, căci după ce şi-a terminat numărul, Lily a fost invitată la masa lui. Fatalitatea, ochii verzi strălucitori, sau impertinenta tânărului, niciodată miss Monroe nu a înţeles exact ce, a făcut-o ca după vreo jumătate de oră de conversaţie şi două whisky-uri mari, să-l invite la ea acasă. Oricât ar părea de incredibil, era primul client invitat în apartamentul ei mic de la etajul întâi pe strada 56 şi 3 Avenue, nu departe de bar. Ajunşi la Lily acasă, cei doi au făcut mai întâi conversaţia de rigoare, în care tânărul imberb a convins-o că e şi scriitor talentat, nu numai bărbat bine, producând din buzunarul jachetei primul său roman, Casa blestemată, apărut cu trei luni în urmă şi care după spusele lui avea un succes uluitor. Cartea, ochii verzi, cuvintele meşteşugite, mâinile alunecoase, au adus-o pe Lily repede în pat cu autorul. Şi chiar în acel moment, nu s-a descoperit niciodată din ce cauză, flăcări mari, de nestăpânit, au cuprins fulgerător clădirea, făcându-i pe amândoi să rămână pentru câteva secunde încremeniţi în pat. Downlake şi-a revenit primul, n-a mai aşteptat venirea pompierilor şi luându-şi într-o mână hainele şi în cealaltă paharul de whisky, al patrulea în seara aceea, a coborât în fugă scările şi a ieşit din clădire. În graba sa şi-a lăsat romanul de debut şi succes în cameră. De frică, Lily s-a ascuns sub pat şi un sfert de oră mai târziu, a fost salvată de pompieri şi dusă cu ambulanţa ţinând strâns în mână "Casa blestemată." Pe patul de spital, în lungile săptămâni de dureri şi recuperări, a citit-o de cel puţin zece ori, ajungând să o ştie aproape pe de rost. Chiar dacă bine asigurate, picioarele ei nu au mai dansat niciodată, căci arsurile au lăsat urme teribile şi cariera de dansatoare a tinerei Lily s-a terminat. După câţiva ani s-a decis să înceapă o nouă viaţă, a plecat din ţară, a cutreierat Europa şi a rămas în cele din urmă în Franţa. In anii ce au urmat, Lily a făcut o obsesie. Toată viaţa ei va urmări în cel mai mic amănunt cariera celui care va ajunge unul dintre cei mai celebri scriitori americani, George Downlake. Ştia că datorită arsurilor, nu mai are nici o şansă să se apropie de el, să ajungă din nou în pat amândoi. În pat cu George Downlake - ce titlu de roman bun! Din păcate ea nu mai putea fi eroina principală. Fără să afle vreodată, Downlake a fost ultimul bărbat care a văzut şi apreciat superbele picioare.

Încetul cu încetul, zile de-a rândul, povestind toate astea, desigur cu mai multe amănunte, Lily Monroe i-a insuflat şi lui Berthe obsesia ei, iar Berthe a ajuns să citească şi ea toate cărţile scrise de Downlake, multe la număr, după cum poate ştiţi, şi să-l urască de parcă l-ar fi cunoscut personal. Nici nu a fost greu, căci avea deja un resentiment faţă de cei care fac şi desfac din cuvinte vieţi omeneşti, precum domnul Flaubert. Cele două, minţi de femei înfierbântate, au început să construiască un plan: cum să ajungă Berthe la celebrul acum, scriitor. Singura problemă erau banii, cele două nu aveau destui bani să finanţeze un voiaj în America, în cele mai de lux condiţii. Era de neacceptat ca Berthe să ajungă acolo ca o tânără săracă. Oricâtă imaginaţie ar avea scriitorii, realismul de fiecare zi i-a învăţat că o tânără săracă şi frumoasă, nu poate să aducă decât probleme în viaţa lor personală. Acest personaj trebuie evitat. Trebuia ceva care să-i atragă lui Downlake curiozitatea şi de bărbat şi de scriitor. Moartea şi testamentul domnului Lhereux, de care am amintit la început, au ajutat la rezolvarea problemei. Fără nici o grijă financiară, Berthe putea pleca la drum. În câteva săptămâni pregătirile au fost gata. Cele două prietene au scris împreună scrisoarea care urma să fie trimisă scriitorului. Fiecare cuvânt a fost dezbătut, analizat, schimbat de zeci de ori. Trebuia ca interesul scriitorului să fie trezit şi să accepte în mod sigur întâlnirea propusă. Berthe era sigură că numele ei oricum îl va face curios, dar miss Monroe, deşi trăia de mulţi ani în Franţa, păstrase contactul cu literatura americană, incredibil nu, o fostă dansatoare de striptease să devină o cititoare avidă, şi nu numai atât , să lucreze şi într-o bibliotecă! Incredibil dar adevărat. Lily ajunsese, putem spune, chiar o expertă în literatura contemporană de peste ocean, o expertă necunoscută, e drept, dar aşa e viaţa - nedreaptă. Să subliniem că era şi o expertă sceptică, cu un simţ critic extrem de dezvoltat. Lily ştia că de fapt scriitorii americani nu dau doi bani pe confraţii lor europeni, cu atât mai mult francezi, fie numele lor Flaubert, Proust sau Diderot, de aceea înţelesese că, pe lângă numele celebru şi misterul jurnalului Emmei de care îi povestise Berthe, era bine ca scrisoarea să conţină şi ISPITA, frumuseţea Berthei trebuia pusă pe tavă şi servită caldă.

Plătind bani buni, au invitat-o la Paris pe celebra fotografă americană Danny Leikavitz, care nu numai că făcea nişte portrete uluitoare, dar cunoştea şi gusturile vizuale ale scriitorilor americani. Trei zile mai târziu şi mulţi dolari mai puţin, pe masa din livingul Berthei se aflau zece fotografii, una mai superbă decât alta. Au ales în cele din urmă una, doar una singură, în care Berthe privea pe sub pleoape ca o pisică flămândă, cu ochi mari, virgini şi sălbateci la necunoscutul de peste ocean. Doi bumbi îndrăzneţi doreau să iasă afară din bluza de mătase prea strâmtă, dar din păcate, bine închisă. Un expert putea ghici însă cu uşurinţă că îndrăzneala lor nu poate fi temperată pentru lung timp. În ziua de 13 noiembrie plicul părăsea Parisul îndreptându-se spre New York. În el se afla fotografia mai sus descrisă şi o scrisoare cu următorul conţinut:

Stimate Domnule Downlake,
Sunt fiica Emmei Bovary, personajul romanului scris de Gustave Flaubert. Înainte să moară, mama mea mi-a dat un manuscris, jurnalul ei de fapt, care ştiu sigur că vă va interesa foarte mult. Voi fi în New York în restaurantul Blue Cloud, luni doi decembrie, la ora şapte seara. Vă trimit şi o fotografie, ca să mă puteţi recunoaşte.
A dumneavoastră, cu multă admiraţie,
Berthe Bovary


Incredibil, dar a doua zi după ce scrisoarea a fost trimisă, domnişoara Monroe a făcut un infarct şi doctorii nu au mai putut face nimic sa o salveze. Berthe a plătit toate cheltuielile şi a aranjat ca incinerarea să aibă loc cât mai urgent. Era pe ultima linie înainte de plecare şi ştia că miss Monroe ar fi fost de acord să continue acţiunea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plus că biletul era cumpărat şi confirmat. Iar la New York era deja închiriat un apartament pe strada 56 la intersecţia cu 3 Avenue.

Călătoria a fost plăcută, şampania a curs în valuri, dar Berthe a băut doar câteva cupe, căci era captivată de ultima carte a lui George Downlake "Privindu-mă în faţă."

După o scurtă formalitate vamală, Berthe a luat un taxi şi s-a îndreptat spre hotel. În jumătate de oră maşina a ajuns în faţa faimosului Plaza. Graţioasa franţuzoaică a intrat, s-a oprit la recepţie, a luat cheile şi împreună cu un imberb tânăr care îi ducea bagajele a urcat în apartamentul ei. Pe masa din living era un buchet de gardenii cu o carte de vizită din partea managerului ce ura "Bienvenue chez nous, Mademoiselle Bovary." A mirosit florile încântată, i-a dat un bacşiş tânărului ce o privea cu atenţie şi precizie de sus până jos, ca şi cum ar fi evaluat-o pentru o licitaţie, a închis uşa după el cu un scurt merci, şi-a aruncat hainele pe canapea, şi s-a oprit direct în duş.

Zilele s-au scurs repede, oraşul o fascina, era plin de viaţă şi surprize şi Berthe se simţea ca un păstrăv în apa unui râu de munte. Asta era viaţa pe care şi-o dorise dintotdeauna, trepidaţie, ritm, zgomot, oameni de toate culorile şi naţiile, restaurante cu muzică de jazz live în care o femeie singură putea intra fără nici o problemă, o lume în care nimănui nu-i pasă ce faci, ori cine eşti. Înţelegea acum de ce snobul de Woody Allen o plimbase pe mama ei pe străzile Manhattan-ului, doar el ghicise după ce tânjise toată viaţa Emma Bovary. Pesemne că a fost singurul bărbat care a înţeles ce era în sufletul ei. Şi totuşi nu o lăsase acolo unde se simţea bine şi a trimis-o înapoi în roman, oare crezuse şi el că acolo îi era locul, sau fusese doar o solidaritate scriitoricească?

Dar adevărata viaţă a Emmei Bovary, nu cea din imaginaţia bolnavă a domnului Flaubert, era în acele zeci de pagini acoperite cu scrisul mărunt, tremurat, scrise de Emma în fiecare amiază si ele vor dezvălui adevărul. Paginile pe care le ţinuse toţi anii ăştia bine ascunse şi le citise de atâtea ori că le ştia pe de rost, erau ultima urmă palpabilă a mamei ei. Emma Bovary, femeia hulită de toţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, pentru că visase mai mult decât puteau ei să-şi imagineze, era în fiecare cuvânt scris de mâna mică, nervoasă, ce în grabă uita să mai pună punctele la sfârşit de propoziţie, de parcă povestea ei era fără de sfârşit.

Nu o să uite niciodată aerul mirosind atât de straniu când a intrat în camera în care zăcea Emma. Era prea mică pentru a putea înţelege ce se întâmplă, dar a simţit că era ceva neobişnuit în somnul mamei ei. S-a apropiat încet, fără zgomot, de frică să nu o trezească, i-a desfăcut degetele lungi pe care le visa noapte de noapte că o mângâie pe păr, a luat caietul şi l-a ascuns repede în bluză. Nu s-a uitat în el decât mult mai târziu, peste ani, dar chiar şi atunci, mirosul Emmei, acel amestec fin de iz de mere verzi cu frunze de muşcată, i-a umplut nările şi inima, mirosul copilăriei ei, pe care o visa în nopţile lungi de iarnă, când dormea singură în casa rămasă fără stăpână.

Îşi aminteşte primele cuvinte de pe prima pagină a jurnalului... Il n'a pas dit la vérité...

El nu a spus adevărul...

Cine era "EL"? Oricât a citit şi recitit caietul, nu şi-a dat seama, fraza rămânea acolo fără nici o legătură directă cu vreun bărbat despre care vorbea Emma în jurnal.

Oh, Gustave Flaubert, chiar nu ştiai că un gentleman nu povesteşte niciodată? Dar cine ar putea spune ca Monsieur Flaubert a fost un gentleman? Nici propria lui mamă, cu toată iubirea ei nebună, n-ar fi îndrăznit. Plus minciunile din carte. Citite de mii şi mii de oameni, care au judecat-o, analizat-o pe Emma. Subiect pentru examene, ce poate fi mai odios decât asta? Niciodată lăsată să se odihnească în pace, nici după moarte, niciodată. Crezând că dacă e moartă nu mai contează. Şi totul numai din vina acelui bărbat gras, nespălat, cu gura bolnavă duhnind a vin prost şi ţigări ieftine, care se credea artist, Gustave Flaubert, un nume de care nu vrea să mai audă.

Adevărul e în caietul mamei ei, în paginile umplute cu rânduri drepte şi litere mărunte, scrise cu cerneală violet ca şi ochii Emmei.

Până şi miss Monroe crezuse că jurnalul e o invenţie, ca şi cum ea ar putea inventa ceva despre mama ei! Ea, Berthe Bovary, ştie adevărul, numai ea îl ştie.

Iar domnul scriitor american crede ca îl va primi şi-l va publica, cucerind laurii marii descoperiri, sau şi mai rău, îl va vinde la licitaţie. Jurnalul olograf al Emmei Bovary! Parcă şi vede titlurile în ziare.
*

Doi decembrie era o zi mai rece decât cupa de şampanie oferită Berthei la barul hotelului de un tânăr impertinent, şi după cum arăta, foarte bogat. Americanul credea pesemne că franţuzoaica, o ghicise sigur după accent, e naivă precum gâştele ce se lasă îndopate ca să producă celebrul foie gras, şi va sucomba rapid aroganţei sale masculine garnisită în aur, sau chiar platină, cine ştie.

Berthe a acceptat paharul, l-a golit din trei înghiţituri, era oricum plin de bule de aer, a mulţumit cu o voce de liceană timidă, a coborât de pe scaunul înalt, excelent pentru punerea în valoare a picioarelor ei şi a plecat înainte ca bombasticul american să realizeze ce se întâmplă. A rămas cu gura căscată, bouche bée, cum zic compatrioţii ei.

Înfăşurată într-o blană de vulpe roşie, Berthe se îndreaptă cu paşi rapizi spre restaurantul Blue Cloud fredonând un cântec vechi, Gardenii Amare. Era trecut de şapte, dar nu era nici o problemă, aşteptarea îl va face pe domnul scriitor să fie nervos, deci mai vulnerabil.

Desigur că bărbatul era acolo. S-a ridicat politicos şi a aşteptat ca ea să se aşeze. Berthe şi-a lăsat blana să atârne leneş pe spătarul scaunului tras cu afectare de chelner. Trecuseră ani mulţi de la seara incendiului, imberbul tânăr ce o ameţise pe Lily Monroe, era acum un gentleman cu părul alb şi mâinile acoperite de pete maronii. Avea chiar şi un început de burtică. Doar ochii, ochii despre care Lily îi vorbise ore în şir, erau la fel de vii şi obraznici şi Berthe realiza că o şi dezbrăcaseră, analizând totul. Cu atât mai rău pentru el, Berthe era sigură că dezbrăcată, fie şi numai din priviri, avea şi mai multe atuuri într-o conversaţie cu un bărbat de peste şaptezeci de ani. Când o întreabă ce doreşte să bea, Berthe ceru un coniac Rémy Martin. Chelnerul aduse imediat un pahar cu puţin lichid arămiu pe fundul lui şi îl puse în faţa ei. Berthe se aplecă puţin înainte ca să ajungă mai aproape de el şi îl privi atent pe Downlake. Atâţia ani de aşteptare, înţepenit în amintirea unei femei care nu mai era. Cine era de fapt acest bărbat?

"Cum era aproape gol, îşi îndoia capul spre ceafă ca să bea şi astfel aplecată, cu buzele ţuguiate, cu gâtul întins, râdea fiindcă nu curgea nimic, în timp ce, cu vârful limbii, strecurat printre dinţii mici, lingea fundul paharului cu mişcări uşoare."[1]

În acel moment Downlake uită de recomandările doctorului său personal şi ceru un whisky dublu. Aprinse repede încă o ţigară cubaneză. Berthe realiză că misiunea ei nu era chiar atât de grea pe cât îşi imaginase. Se mai putea trăi în lumea asta dacă un deţinător al premiului Nobel mai reacţiona la inocenta feminină.
"Ce faceţi în viaţă, Mademoiselle Bovary?"
"Citesc, răspunse Berthe, trăgând adânc din ţigara pe care scriitorul i-o aprinsese de la bricheta lui. Citesc şi fumez. Citesc cărţile Domniei Voastre şi fumez."
"Parcă vorbeaţi în scrisoare de un manuscris al Doamnei Bovary?"
"Desigur Maestre, îl am acasă, adică în apartamentul unei prietene la care stau. Am auzit atâtea despre New York... m-am temut să-l iau cu mine... ştiţi cum e, o femeie singură... Putem merge în apartamentul prietenei mele să vi-l arăt. Vă aşteaptă de atâta timp..."
"Vă e frică, Mademoiselle Bovary?"
"Doar străzile, Maestre, noaptea străzile sunt periculoase, aşa că prefer să stau acasă şi să vă citesc cărţile. Mai mult decât orice, aş vrea să vă spun că sunteţi un scriitor foarte, foarte mare."

În acel moment, parfumul ei îl pătrunse până în adâncul rărunchilor şi îl relaxă în sfârşit.

"Ochii ei cu gene lungi, priveau înainte şi, deşi larg deschişi, păreau cumva împinşi de pomeţi, din cauza sângelui ce bătea uşor sub pielea fină. Despărţirea nărilor era de un roz străveziu. Când îşi apleca capul pe umăr i se zărea printre buze vârful de sidef al dinţilor săi albi." [2]

Downlake avea impresia că retrăieşte o scenă veche, pe care însă nu o putea contura prea bine. Unde, când, cu cine mai băuse un whisky atât de bun? Era atât de greu să-şi amintească, viaţa unui scriitor e plină de evenimente, personaje, baruri, apartamente.
"Aş mai dori un coniac.", şopti melancolic Berthe.
Încă un whisky pentru marele scriitor, şi un coniac pentru tânăra franţuzoaică, fură băute ca nişte pahare de apă de doi oameni înfierbântaţi.

Berthe se ridică. George Downlake îi puse haina pe umeri cu un gest intim de o veche eleganţă, şi pentru câteva secunde o simţi relaxată în braţele lui.

Chelnerul primi un teanc de bancnote şi îi urmă umil până la uşă.
"E la doi paşi de aici, pe strada 56." murmură Berthe şi îl luă de braţ pe bărbatul masiv, mai înalt cu un cap decât ea. Era frig şi nici blana nu reuşea să-i ţină de cald. Frisonul îl pătrunse şi pe bărbatul de lângă ea şi într-o mişcare involuntară cele două trupuri se apropiară şi mai mult, încercând să facă faţă aerului rece. Când ajunseră în faţa casei de pe strada 56, Berthe îşi aminti brusc că trebuie să cumpere ceva de la farmacie.
"Revin în doua minute Maestre, urcaţi la etajul întâi, e singurul apartament pe palier, cred că prietena mea e încă acasă, oricum, chiar dacă a plecat, a lăsat uşa deschisă, ştie ca veniţi."

Cu murmurul vocii ei în minte, scriitorul urcă încet scările slab luminate. Era aproape nouă şi o lene moleşitoare îl cuprinsese deja. Şi acel manuscris care îl aştepta, ce noroc extraordinar pe el, o să vadă jurnalul Emmei Bovary! Ce lovitură în lumea literară mondială, nu numai americană!

Iar fiica, fiica avea ceva ce nu mai întâlnise în lunga lui viaţă în care femeile fuseseră atât de uşor de pus în pagină. Daca şi maică-sa fusese la fel de fascinantă...Oh, şi idiotul de Flaubert! Flaubert să aibă şansa să scrie despre ea! Cum a spus? Madame Bovary c'est moi. Ce cretin înfumurat, ca mai toţi scriitorii francezi de altfel.

Ajunse în faţa apartamentului, o uşă veche de care parcă îşi amintea vag, dar pesemne îi era mintea obosită de la alcool. Nimeni nu răspunse la sonerie, apăsă uşor pe clanţă şi intră în holul slab luminat, făcu câţiva paşi şi ajunse într-o cameră cu o canapea mare, cenuşie, se aşeză şi îşi rezemă capul de spătarul înalt. Încearcă să-şi aducă aminte de culoarea ochilor ei, căprui, sau parcă erau verzi... şi acel păr arămiu contopindu-se cu blana de vulpe...Ce femeie, părea atât de virgină, dar ce ascundea în ochi...

Niciodată, nici o femeie nu-l satisfăcuse decât în paginile de hârtie lucioasă ca şi pielea lor transpirată, acolo, în cuvintele lui erau adevărate şi îi trezeau plăcerea. În volumele întinse pe rafturi erau femeile lui, acolo le era locul. Şi tâmpiţii ăia care îi cumpărau cărţile ca să se bucure de cum le descria el, şi apoi se întorceau la nevestele lor grase, sau la amantele prea tare parfumate. Pe când el le avea în permanenţă cu el, avea privilegiul să le simtă, să le privească, să le atingă, să le asculte în pagini şi pagini de cuvinte, în cuvintele lui, şi numai ale lui...

Şi femeia din seara asta va fi în curând din nou lângă el şi îi va simţi mirosul, ce parfum straniu, amestec de mere verzi cu frunze de muşcată, ce parfum, nu-l mai simţise niciodată, la nici o altă femeie. Îi mai simţea şi acum corpul cabrat, strângându-se de fiorul iernii lângă el. De câte cuvinte va avea nevoie pentru acel corp de femeie tânără încercând să stăpânească frigul? O mie? Două, cinci mii? În curând va fi din nou lângă el şi o va asculta, cuvinte, cuvinte, spuse cu acel miraculos accent franţuzesc, strecurate printre dinţii mici şi albi, lăsate să curgă printre ei pe când îl privea fix, aproape saşiu, cu ochii înguşti, ca ai unei leoaice tinere, abia sculată din somn. Cine era această femeie? Îi vor ajunge cuvintele să o pună în paginile unei cărţi care se contura în mintea lui ca un nour în noapte... ca un vis nevisat încă... vor pleca într-o lungă călătorie... doar ei doi... îi va da tinereţe veşnică şi viaţă fără de sfârşit... el cu vorbele lui, cuvintele lui scrise, despre ea... Mademoiselle Bovary în NewYork...

Note:
[1], [2] Madame Bovary de Gustave Flaubert. Editura Art 2010. Traducere din limba franceză de Florica Ciodaru-Courriol.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Idee geniala dar preluata
    Alexandra, 20.08.2014, 10:06

    Ideea cu doamna Bovary care vine la New York nu e noua. A aparut prima data in povestirile scurte ale lui Woody Allen, THE INSANITY DEFENSE (The Kugelmass Episode) o carte geniala pe care o recomand.

    http://www.amazon.com/Insanity-Defense-Complete-Prose/dp/0812978110/ref=sr_1_1?s=books&ie=UTF8&qid=1408518172&sr=1-1&keywords=woody+allen

    Cititi aici abstractul povestiri in The New Yorker:

    http://www.newyorker.com/magazine/1977/05/02/the-kugelmass-episode

    • RE: Idee geniala dar preluata
      Razvan Penescu [membru], 20.08.2014, 11:33

      Da, nimic nu e nou sub soare. Doar că din miile de oameni care au aflat ştirea despre doi tineri din familii rivale care s-au îndrăgostit şi au sfîrşit tragic doar Shakespeare a scris "Romeo şi Julieta". Eu cred că în acest moment contează mai mult cum spui o poveste decât cît de originală este ideea de la care pleacă.

Spacer Spacer