Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zăpada purpurie


Radu Părpăuţă

13.10.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La început venea Moş Crăciun. Mama făcea lampa mică, iar el intra. Ne întreba dacă am fost cuminţi, ne punea să spunem poezii. Câteodată uita de poezii, dar mama îi aducea aminte. Recitam pe nerăsuflate: eu ce învăţasem la şcoală ("Tatăl meu este sondor"), iar Doina, soră-mea bâiguia şi ea ceva despre o fetiţă mofturoasă care se alinta: "Eu din toate şi din tot / Am să iau puţin compot", după care moşul ne dădea darurile şi pleca. Scurt timp după aceea venea în fiecare an, nenea Gavril, vecinul şi ruda noastră, şi tata îl cinstea cu vin. Oarecum ciudat era că nenea Gavril avea ciubote exact ca Moş Crăciun, ba într-un an avea şi urme de vată pe obraz. Aici autorii vorbesc despre trauma complicată, abisală, suferită de copil la aflarea faptului că nu există Moş Crăciun (traumă dublată de sacrilegiul comis de insensibilii maturi, care împrăştie dulcea iluzie şi dezvăluie sufletelor inocente crudul adevăr). În ceea ce mă priveşte, deşi am priceput destul de devreme cum stă chestiunea, preferam să mă înşel, să cred fie şi numai pe jumătate în Moş Crăciun, dar să cred. Aşa că eu şi soră-mea nu prea luam seama la asemănările curioase dintre Moş Crăciun şi nenea Gavril, ci întorceam pe toate părţile darurile primite. Şi - Doamne! - ce fermecate mai erau: căluţi coloraţi din tablă, cocoşi smălţuiţi care fluierau, hopa-Mitică, bomboane Vinga şi cărţuliile acelea cât palma pe care scria Traista cu poveşti. Şi câte mai erau: Fata cea isteaţă, Vulturul Gorgo, Ioanea mamei, Vaca din lună, Legenda ciocârliei, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi, Aladin şi lampa fermecată, Zăpada purpurie!... Neasemuita zăpadă purpurie! Tata şi nenea Gavril vorbeau monoton de-ale lor, însă eu mă depărtam... mă depărtam... (nu ştiam, desigur, că îndepărtarea asta se cheamă în psihologie evaziune)... până în Laponia, unde se află zăpada purpurie. Se găsea însă cu greu. Scria în cărţile din coajă de mesteacăn ale bufniţei albe şi înţelepte: la Muntele Înalt de lângă Marea cea Rece. Pe creasta muntelui acesta se aşternea zăpada purpurie ce vindecă orice boală şi aduce oamenilor bucurie. "Uhu-hu!" îmi striga bufniţa albă. "Adu zăpada purpurie, iar când o vei aduce oamenii au să te proslăvească în poveşti de-a pururi". Şi porneam la drumul cel greu: pe schiuri, prin albia râului îngheţat, pe lângă vulcanii stinşi şi lacurile întinse, sub vântul plesnindu-mă cu aripile-i ude. Şi goneam, goneam peste şapte râuri, peste şapte lacuri, peste şapte păduri până la gura fluviului Pecioara, unde vuia Marea cea Rece şi unde se înălţa în neguri Muntele Înalt. Suiam, suiam până în vârf. Iar acolo - iată! - pâlpâirea gingaşă şi tainică a omătului purpuriu. Mă trezea clinchetul paharelor ciocnite pentru ultima oară apoi vorbele rostite tare: "Cu bine!" "Cu bine! Sănătate!".

Nenea Gavril s-ar mai fi întins el la mai multe pahare, dar de afară se auzeau fluierăturile tantei Verginica, aşa că nenea Gavril pleca acasă. După aceea mama ne făcea patul şi ne culcam. Tata mai fuma o ţigară la gura sobei. Limbile roşii ale focului aruncau umbre pe pereţi şi alt tată uriaş se înalţă pe peretele dimpotrivă. La lumina focului îl vedeam pe tata cum îşi face o mărăşească din căpitani. Resturile de hârtie le arunca pe jar. Hârtiuţele se zvârcoleau prinse de dogoare, scoteau fum, apoi luau foc. Câteva clipe se vedeau litere, chiar cuvinte întregi, albicioase pe hârtia stacojie. Apoi se înnegreau sub privirile ţintă ale tatei, care parcă voia să priceapă ceva greu de desluşit, care se află numai acolo, în foc... Aşa se termina ziua cu Moş Crăciun. La şcoală ni se spune că nu există Moş Crăciun, ci Moş Gerilă. Acasă însă Moş Crăciun exista: pregăteam pomul de Crăciun, făceam coşuleţe din carton şi hârtie creponată pentru ca Moşul să aibă unde pune bomboanele... Iar tata râdea: "cum or să-i spună tovarăşei Constanţa Crăciun? Constanţa Gerilă?" La şcoală însă Moşul era Gerilă. Să fi fost doi Moşi?... Şi m-am gândit că, probabil, Moş Crăciun a trecut în Moş Gerilă. Da, aşa trebuie să fi fost, mai ales că la noi în casă se vorbea mereu în ultima vreme de trecere. Se adunau seara la noi mai mulţi şi discutau îndelung şi sucit dacă se trec sau dacă rămân. În sat unii trecuseră (în Gerilă?!), alţii nu. În seara aceea lungă, nesfârşită (vor fi fost mai multe dar mi-a rămas în minte una singură, cu discuţiile ei ştirbite adesea de tăcere) se anunţau alţi şi alţi trecuţi. Nenea Mihai îi contabiliza, făcea suma şi apoi trăgea concluzia: numai nespălaţi! (Moş Gerilă era un nespălat?!) "Ce o să facă Ristea Bamboi, de o pildă, şi alţi nespălaţi ca el dacă într-o viaţă de om n-a fost în stare să-şi pună nişte stuf nou pe bordei, c-o rămas tot cu cel vechi de la beţivu' de taică-su?" "Toţi ţiganii s-au trecut. Şi Zambilica". "Care Zambilica?" "A lui Talaro, cea cu părul hălăciugă şi gura cât o şură, de zici că-i Muma Pădurii. Face curăţenie la şcoală şi la Primărie, adică Sfat". "Ei, are sarcini grele: păzeşte zbârnâitoarea ceea de telefon, dă cu mătura, spală closetele..." "Plus unu-n burtă", zicea nenea Mihai. "Da - confirma tata - plus sarcina lui bărbatu-său". "N-are bărbat", zicea Ţârlică. "N-are? Ei, n-are importanţă; sarcina-i sarcină, nu se discută, se execută!"

De la o vreme însă, în seara aceea fără de sfârşit, se vorbea tot mai puţin. Mai mult tăceau, iar umbrele li se zvârcoleau pe pereţi, ca şerpii sub furcă. Tăceau atât de mult că uneori mama îşi băga capul pe uşă să vadă ce se întâmplă. Văzând chipurile îngândurate, duse, ale bărbaţilor, se trăgea îndărăt, la treburile ei... Neînţelegând, îmi desluşeam în felul meu mreaja aceea de vorbe şi de tăceri. Trecerea - tălmăceam eu - se abătea nu numai asupra oamenilor şi asupra lui Moş Crăciun, dar şi asupra păsărilor, ierburilor, copacilor... Se treceau şi merele, şi nucile, şi trandafirii, şi vara (Trece vara ca o pâine, vine iarna ca un câine - zicea mama). Toate se treceau... Cum stă scris şi în cărţile din coajă de mesteacăn ale bufniţei albe şi înţelepte... Zăpada purpurie de pe Muntele Înalt, de la gura fluviului Pecioara, unde vuia Marea cea Rece, era acolo, în vârf. Îmi umpleam căciula. Însă trebuia să mă întorc. "Uhu-hu! Vino repede". Şi iar goneam peste şapte râuri, peste şapte lacuri, peste şapte păduri, până la ai mei. Dar când mă uitam în căciulă, zăpada purpurie se trecuse. Se prefăcuse într-o apă murdară, cenuşie...

De ce toate se trec?

Oamenii tăceau... iar vorbeau. La lumina săracă a lămpii vorbeau îndelung, sucit, întortocheat: că să ne trecem, că să nu ne trecem. Eu nu înţelegeam în continuare, dar nu ştiu de ce nu întrebam pe nimeni cum vine chestia asta: trece vara, trece căruţa pe drum, dar cum să se treacă ei? Dar ascultam o vreme glasurile lor înăbuşite, gîfîite, scrîşnite, răbufnite uneori (Eu nu mă trec!). După aceea evadam în ţinutul Mării Îngheţate, unde se afla zăpada purpurie, zburam cu Vulturul Gorgo, mă întreceam cu fata cea isteaţă, cu Aladin şi lampa lui...

Apoi într-o seară tot aşa, am ascultat o vreme discuţiile lor interminabile. După aceea m-am apropiat de uşă şi mi-am pus nasul pe sticla rece. Deodată am zărit afară luna: jos-jos, aproape de pământ, cu raze multe, strălucitoare! "Mamă, mamă - m-am întors cu ochii în lacrimi de bucurie - uite ce jos e luna, aproape de casa lui moş Ambrozie. Dar mama a priceput. Sare de pe pat şi zice: "A venit lumina" şi răsuceşte şalterul, inundând odaia de lumină. Era prima oară când vedeam lumina electrică. M-am uitat spre bărbaţi: toţi aveau ochii trişti şi speriaţi, dar nu erau aşa de la lumina electrică, ci din cauza negurii din sufletul lor - că se vor trece la colhoz.

*
Plecaseră şi nenea Mihai şi Ţîrlică şi Cocoleţ... Nu mai era nici soră-mea cea mare, Geta, care venise în seara aceea tulbure, neîmplinită... Vorbise mult. Îi ascultam năucit glasul. Nu-l mai recunoşteam: când ţipat, când rugător, plâns. Era vorba tot despre trecere. Că adică ei de ce îs mai cu moţ? că tot pământul o să le astupe gura cât de curînd! dar la ea nu se gândesc? că e ameninţată s-o dea afară, că rămâne pe drumuri, acuma când... şi începu să plângă... acuma când, na! Şi începu să se bată cu palma peste burtă, când o să aibă un copil, "un nepoţel, tată"! şi hohotea gros, lacrimile căzându-i pe pâinea albă şi salamul adus de la oraş. Iar în odaie s-a lăsat tăcerea, doar cărbunii în sobă pocneau a vrăjmaş.

... Tata se afla tot la gura sobei, fumând. Vedeam fumul ţigării ori cel ieşit printre cahle, care înceţoşa chipul tatei. Îl vedeam zvârcolindu-se, chircindu-se, până ce se mistuia în pălălaia roşietică. Iar apărea - era acum un pitic bătrân, zgârcit de ani, ca acela de pe coperta Traistei cu poveşti sau ca Moş Crăciun cu darurile în sacul doldora - înnegrindu-se apoi încetul cu încetul. Lampa se făcea mică, uriaşi întunecaţi se prăvăleau pe pereţi, iar piticul, chincit la gura sobei, se chircea: cât un porumbel, cât o nucă, cât o neghină mai apoi, până ce dispărea acoperit de fâşii de întuneric. "Uhu-hu! Uhu-hu!"

M-am trezit când mama a intrat în odaie. Flacăra lămpii a pâlpâit speriată, gata să se stingă. Tata tot la sobă, fuma cu mişcări încetinite. "Te-ai trecut"? a întrebat mama răsuflând din greu, ca din fundul pământului. Tata a privit în jur, de parcă acum vedea întâia dată lucrurile din casă şi, trudnic, după o tăcere lungă-lungă: "M-am trecut". Şi umbra tatei s-a năruit peste sobă... Afară aripi de întuneric plesneau ude: "Uhu-hu!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer