Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bienala Naţională de Arhitectură din 2014


Augustin Ioan

21.10.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Până la sfârşitul lunii octombrie, timp berechet de văzut Bienala Naţională de Arhitectură (BNA) din 2014. A douăsprezecea bienală, organizată tot de Uniunea Arhitecţilor din România, în parteneriat cu UAUIM Bucureşti. Ca şi prima, în spaţiile de expoziţie ale universităţii, de unde au plecat majoritatea expozanţilor. De la BAB la BNAB, azi e doar BNA - nu ştiu când s-a contaminat cu sintagma de naţională, poate când au primit-o mai toate instituţiile de cultură, acu vreo zece ani în urmă? Nu era necesară, mai ales că este revolută din foarte multe de vedere. Dar este o bienală foarte bună. Să mă justific:

Am fost membru în juriul secţiunii de locuinţe şi pot depune mărturie din interior. La prima judecare, în vară, a trebuit să despărţim proiectele în două: locuinţe unifamiliale şi locuire colectivă; întâi pentru că aşa era logic, spre a putea compara mere cu mere, iar mai apoi pentru că erau atât de multe proiecte peste medie, încât ar fi fost aproape nedrept să alegem. Chiar şi aşa cred că am nedreptăţit, nenominalizându-le, măcar vreo trei-patru proiecte.

Casele pe care le-am primit spre jurizare sunt interesante, sunt destul de proaspete conceptual, fără să fie neapărat ultima modă în materie de proces morfogenetic; par să iasă de sub zodia blocului - cele colective şi par să iasă de sub blestemul revistelor de life-style care, împreună cu concursul complice al mediocrilor dintre noi, au răspândit în peisaj tipul de măgăoaie kitsch de aşa zis lux.

Deja sunt publice nominalizările şi premiile pe site-ul UAR (http://www.uniuneaarhitectilor.ro/ppremiile-bienalei-naionale-de-arhitectura-ediia-a-xi-a-2014.html ), aşa că nu voi insista prea mult asupra lor. De altfel, cred că nominalizarea este importantă, premiile sunt mai degrabă rodul unei decizii de circumstanţă. Şi ştiu ce spun: nu am primit nici de una, nici de alta vreodată de la secţiunea de publicaţii, la care am candidat când nu eram în jurii. Dar nu mai candidez, pentru că am înţeles semnalul: când unsprezece jurii îţi spun că eşti beat, musai să mergi să te culci.

Mă bucur în schimb, sincer, că un mult mai tânăr coleg de departament, istoric de arhitectură, a luat premiul secţiunii la două ediţii consecutive, la fel ca un alt coleg, excelent arhitect, care l-a luat cu două albume de lucrări de arhitectură proprii. Cred că, deşi juriul e cam acelaşi mereu, în 2014 s-a făcut, însă, o distincţie mai clară între ce sunt alea publicaţii, fără să mai fie amestecate gazeta cu cartea, albumul cu afişul şi filmul video de prezentare a unei case cu studiul teoretic de substanţă.

O altă schimbare interesantă este prezenţa consistentă între nominalizări şi la premii a arhitecţilor români de origine maghiară din România, care reprezintă, din ce în ce mai clar, o alternativă la modul în care se face arhitectură în această ţară. Nu e numai influenţa răposatului arhitect ungar Imre Makovecs, cel care este considerat patriarhul aşa numitei direcţii organice (http://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/b/106), ca la altarul de la Dâmbul Tătarilor, de Kollo Miklos, ci este, ca în cazul ambianţei expoziţiei lui Mircea Cantor, proiectate de Kim Attila (http://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/e/137 ), şi radicală spaţial, sau, pur şi simplu, lucrare dibace pe patrimoniul propriei etnii, ca la acelaşi Kollo Miklos, mai devreme numit, aici împreună şi cu colegul Tovesi Szolt (http://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/d/107). Mi se pare că este, în această regrupare de forţe din Transilvania, ceva ce merită urmărit pe viitor.

Atmosfera de la premiere a avut şi un aer de nostalgie: să fi fost Premiile Opera Omnia, acordate de preşedinta OAR? Să fi fost cuvintele calde, de apreciere la adresa calităţii obiectelor expuse, rostite de preşedintele de onoare al bienalei, marele arhitect canadian de origine română Dan Sergiu Hanganu, eroul studenţiei noastre, azi - la vârsta senectuţii? Nu ştiu. Dar, reîntorcându-se acasă, la Mincu, bienala încheie, poate, un ciclu.

Mai bună decât ediţii trecute, dar şi mai adecvată crizei, cu care se pare că ne-am cam obişnuit, cam ca măgarul lui Buridan, bienala ne arată că se poate, deşi e foarte greu. Ne mai arată că doar atâta arhitectură de calitate nu face, la câtă nemernicie se ridică împotrivă-i, massă critică pentru ca, ea singură, să schimbe în bine faţa urbană a ţării, să salveze patrimoniul subnutrit, ciumpăvit şi revândut de moştenitori reali sau imaginari, patrimoniu în numele căruia se construiesc statuete politice, sau barem publice, de-un sezon...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer