Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Marea petrecere


Petre Barbu

12.11.2014
Editura Cartea Românească
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Petre Barbu
Marea petrecere
Editura Cartea Românească, 2014




*****
Intro

Marea petrecere este un roman de dragoste. Este povestea iniţierii în iubire ca o falsă încercare de salvare a sufletului. Este o rătăcire în labirintul vieţii, o carte în care moartea este un bun pretext pentru a învăţa lecţia iubirii, căci dispariţia fiinţelor iubite ne împinge să trăim viaţa cu şi mai mare pasiune. Pentru a umple golul. Pentru a întîrzia (intr-o amăgire!) propriile suferinţe si apropierea sfîrsitului.
Marea petrecere este şi povestea eşecului existenţial al unei familii din România legate nu prin iubire, ci prin suferinţa generată de o boală fără speranţă, fără scăpare, dar şi povestea eşecului unei societăţi, răvăşită de minciună şi corupţie, roasă de un cancer pe care oamenii îl acceptă resemnaţi, ei înşişi contaminaţi de aceeaşi boală. Aşa încît aproape nimeni nu mai ştie cine este pacientul care trebuie salvat: omul sau societatea?

"Lucrul care frapează imediat când rosteşti numele lui Petre Barbu e neafilierea la niciuna dintre direcţiile (era sa zic "găştile") literare de azi. Jurnalist de profesie, prozatorul şi dramaturgul a preferat să păstreze o distanţă profilactică faţă de o lume culturală nu doar zgomotoasă, ci, din multe puncte de vedere, uniformizantă.
Până într-atât e de înstrăinat Petre Barbu de mediul autohton, încât am auzit colegi întrebîndu-se dacă nu cumva s-a mutat în Occident... Ce-i drept, acest autoexil e benefic scriitorului atât ca strategie de menţinere a cotei de interes (când Petre Barbu se întoarce la literatură înseamnă că are într-adevăr ceva de spus), cât şi ca premisă de independenţă creatoare. Nu-i greu de observat că prozatorul format în albia optzecismului renunţă aproape total la mărcile stilistice livreşti pentru o proză ancorată în cotidianul românesc al tranziţiei. Romanele Dumnezeu binecuvântează America, Ultima tresărire a submarinului legionar sau Blazare participă la un fenomen literar numit pe bună dreptate de Sanda Cordoş «detabuizarea României»." (Alex Goldiş)
 
Fragment

În seara meciului România - Argentina de la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia, la câteva minute după ce Balint a înscris golul egalizator pentru ai noştri, a sunat telefonul în vila cu cinci camere şi două băi a fostului director de vânzări al combinatului siderurgic. Probabil că şi tu ai văzut acest meci, draga mea surioară, pentru că la argentinieni juca Maradona. Era iulie 1990.
 
Iulian a aşezat cutia de bere pe podea şi s-a ridicat din faţa televizorului, vrând să arate că face şi el ceva în acea casă: răspunde la telefon. Nevastă-sa vorbea cu o verişoară şi din când în când striga la Rareş, care se juca sub masă. Era asistentă la catedra de "Rezistenţa Materialelor" din Facultatea de Mecanică. Taică-su trăsese sforile la minister, imediat după Revoluţie. Soacră-sa trăncănea cu o cumnată în bucătărie. Profesoara de engleză, o acritură, ajunsese la 59 de ani directoare la o şcoală din oraş. Iar socru' său îi încuraja pe "tricolorii" care luptau împotriva argentinienilor, împreună cu alte rude venite să vadă marele meci la noul televizor color Samsung. Bătrânul îşi înfiinţase o firmă cu sediul chiar în vilă şi făcea "import-export": vindea tablă din combinat în China şi Irak şi aducea în ţară bere nemţească şi cafea din Turcia. Avea o grămadă de comenzi pentru tablă. Toată ziua vorbea la telefon, în trei luni se umpluse de bani. Nu lucra singur, ci cu încă trei asociaţi, doi foşti colegi de muncă şi fiul fostului secretar de partid pe judeţ. Iulian nu se băgase în "import-export", deşi bătrânul îi oferise un pachet de zece procente din firmă. A refuzat politicos oferta. Socru' său nu s-a lăsat, propunându-i să preia din portul Constanţa un vapor cu orez din China, să-l descarce pe tren şi să-l aducă în oraş, în patru zile orezul ar fi fost în toate pieţele la un preţ cu 15% mai mic decât cel românesc, care era negru şi plin de furnici! Iulian a ridicat din umeri ca un nătărău. Îi dispreţuia pe aceşti afacerişti care vindeau de trei ori mai scump tona de tablă care ieşea de pe poarta combinatului. Nişte căpuşe care îşi băteau joc de munca celor 15.000 de oameni de pe platforma siderurgică. Îi ura şi pe toţi aceşti comercianţi care vindeau bere la cutie, ţigări de contrabandă, cafea, ce iureş era cu sacii de cafea!, zahăr, ulei din Egipt, radio-casetofoane, televizoare color de marcă, centrale telefonice la mâna a doua, whisky, săpunuri şi deodorante FA, blugi şi adidaşi. Foştii activişti de partid, directorii şi contabilii întreprinderilor socialiste, miliţienii şi securiştii căzuţi în dizgraţie, coloneii de armată traşi pe linie moartă, toţi se luau la întrecere şi îşi deschideau buticuri, magazine şi depozite de mărfuri. Vindeau în draci. Erau urmaţi de alţi mii de oameni disperaţi şi energici, care descopereau pentru prima dată valoarea banului şi libertatea de a vinde fără frică. România se umpluse dintr-o dată de vânzători care îndopau milioane de guri înfometate. Iulian nu avea nimic de vânzare. Asculta în fiecare zi "Queen", bea bere la cutie şi se holba năuc la "noua epocă" în care intrase România şi la "viitorul luminos" care se năştea fără "indicaţiile" fostului său stăpân care putrezea în cimitirul Ghencea-Militari. Postura de spectator îl descumpănise pe socru' său, o acrise pe soacră-sa şi o enervase pe nevastă-sa. Toţi doreau să se apuce şi el să facă ceva, de ochii lumii, banii în familie veneau din vânzarea de tablă. Până şi fiul său de patru ani făcea ceva în seara meciului România - Argentina: se juca sub masă cu o maşină chinezească şi n-o băga în seamă pe maică-sa, care striga: ieşi de-acolo, Rareş, că ai să te loveşti la cap!
 
Iulian a aşezat cutia de bere la piciorul canapelei şi s-a îndreptat spre telefon. Bănuia că este o "căpuşă" îmbârligată cu socru' său, care ţinea să-i amintească de o factură, de vreun termen de livrare sau să-şi exprime bucuria că Balint reuşise să marcheze în poarta argentinienilor. Iulian a ridicat receptorul: "Alo?" Vocea de la capătul firului a strigat: "Hi, Iulian! How are you?" Şi Iulian a recunoscut-o pe blonda comunistă din Cehoslovacia: "How are you, Josefa!" Ar fi vrut s-o întrebe unde este, ce mai face, cum merge treaba în ţara ei scăpată de comunişti şi de Armata Roşie, când ar putea să se vadă şi alte astfel de tâmpenii care ar fi ascuns dorinţa sa secretă, aia de bărbat care îşi mai trece pe listă o parteneră de sex, iartă-mă surioară, dar ăsta-i Iulian după care a suspinat mama noastră! Josefa Hory l-a întrebat direct, cu tupeu, tovărăşeşte: "Iulian, do you want to be rich?" Şi Iulian a răspuns fără să gândească: "Yes, I do!" Se gândea la altceva. Josefa l-a informat că filiala din Frankfurt a reţelei americane de publicitate Grey Advertising, cu sediul la New York, intenţiona să deschidă o subsidiară la Bucureşti. Deja, la Praga, nemţii deschiseseră agenţia locală de publicitate Grey şi Josefa era Managing Director. Ei căutau un director care să le conducă operaţiunile în România. Iar ea, Josefa, îl recomandase pe el, Iulian. Nemţii aveau misiunea din partea americanilor să extindă afacerile Grey în ţările din Centrul şi Estul Europei. "It's very fast, Iulian! Are you understanding me?". Şi Iulian a răspuns: "Yes!" Cehoaica i-a spus ca peste trei zile să fie prezent, la ora 14, în restaurantul Hotelului Dorobanţi din Bucureşti, acolo îl va cunoaşte pe Thomas, un neamţ care este Chief Operating Officer la Grey GmbH Frankfurt, şi care îi va da toate detaliile afacerii. Mesajul apăsat al blondei a răsunat ca o poruncă. Iulian era un om liber, de ce îi vorbea ca unui sclav? "Do it, Iulian!" a râs Josefa şi Iulian a repetat: "Yes, I do!". A închis telefonul fără să-i mulţumească. S-a dus în dormitor şi s-a întins pe pat. Îşi simţea spatele încins, parcă aştepta din nou lovitura aceea de rangă din faţa Uzinei Mecanice. Nu, nu-i era dor de Josefa şi nici de acele vremuri în care ţinuse un speech la congresul tinerilor comunişti de la Moscova. Îi era dor de tine, dragă surioară. Aştepta telefonul tău ca un suferind. Aştepta să-i telefonezi şi să-l întrebi cum se simte după aproape cinci luni de când fugise din casa voastră. Era pregătit să-ţi ceară iertare. Poate că n-ai avut curajul să-l suni, mama ţi-a amintit că este un bărbat însurat. Nici Iulian n-a avut curajul să te sune. A închis ochii şi a adormit. Meciul România-Argentina, după cum ştii, dragă surioară, s-a terminat la egalitate.
 
Iulian s-a deşteptat peste trei zile, în restaurantul Hotelului Dorobanţi. Thomas Heydenreich era un neamţ la vreo 60 de ani, cu barba rasă sub pielea obrajilor rozalii, fără riduri, cu ochii strălucind de sănătate şi cu nişte mâini ca de păpuşă pe care şi le ţinea nemişcate pe masă, ăsta n-a pus niciodată mâna pe ciocan, a gândit Iulian. Thomas l-a întâmpinat cu o politeţe ipocrită. Iulian i-a simţit jocul forţat, doar nu venea de pe stradă, partidul îl învăţase "să citească" oamenii! Neamţul a comandat un piept de pui, Iulian a luat o tochitură. Atunci se mânca prost în restaurantele din Bucureşti. Thomas a sărit peste "diferenţele culturale", un subiect des întâlnit în discuţiile dintre oamenii din ţări diferite, care abia se întâlnesc, şi a intrat direct în subiect.
 
Grey Advertising este o reţea mondială de publicitate cu afaceri în 109 ţări. Deci, România va fi cea de-a 110-a ţară!, s-a grăbit Iulian, dar şeful de operaţiuni pentru Europa Centrală şi de Est l-a corectat prompt: consideră că afacerea Grey în România a început, 109 ţări! Thomas i-a prezentat puterea multinaţionalei la care el, absolvent al unei facultăţi economice din München, lucra de 31 de ani: venituri anuale de peste 150 de milioane de dolari, 80 de clienţii în toată lumea care deţin bugete de marketing şi comunicare de peste un miliard de dolari şi alte cifre din astea care îţi iau minţile. Iulian nu şi-a pierdut minţile. Aştepta oferta. Şi a venit. Neamţul a scos din geanta sa din piele neagră o mapă în care se afla un contract de angajare, dactilografiat la computer şi printat la imprimantă. Iulian a văzut pentru prima dată cum arată un document redactat la computer, mult mai elegant şi plăcut ochiului decât referatele sale pe teme de propagandă, bătute cu picioarele la maşina de scris a organizaţiei UTC... Contractul avea şapte pagini, era formulat, desigur, în limba engleză, în două exemplare, nu avea număr de înregistrare, cum se obişnuia la noi, dar parafat cu vreo două ştampile Grey, nu păreau făcături. Thomas l-a lăsat să-l citească în tihnă. Şi-a descoperit numele scris corect, adresa din buletin, de unde dracu' le ştiu băieţii ăştia de la Grey?, ştiu şi ce mă cac!, şi-a răspuns sorbind apa minerală din pahar. A parcurs cu atenţie drepturile şi obligaţii angajatorului Grey Advertising, drepturile şi obligaţiile angajatului Iulian Bolozan, şi a mers mai departe cu lectura, multe bla-bla-uri, şi ăştia mănâncă rahat cu polonicul! Iulian căuta banii! Dar la paragraful în care se făcea referire la salariul său era lăsat un loc liber. Puţin mai jos, a citit că, la zece zile de la înfiinţarea firmei Grey România, filiala Grey GmbH Frankfurt se angaja să vireze în conturile acesteia suma de 30.000 de dolari, reprezentând capitalul de lucru al noii agenţii.
 
A aşezat liniştit mapa pe masă. S-a uitat în ochii strălucitori ai neamţului şi a spus: având în vedere că ştiu foarte bine piaţa românească, că am conexiuni în afaceri, politică, justiţie şi presă, solicit un salariu de 60.000 de dolari pe an, plus o primă de 12% din profitul brut, pentru realizarea obiectivului anual. Thomas a zâmbit, avea cu cine să negocieze. I-a atras elegant atenţia că este un bărbat cu o vârstă destul de înaintată pentru businessul de publicitate, 34 de ani!, şi că nu ştie absolut nimic despre marketing şi advertising, dar vom avea timp să te învăţăm! Iulian a răspuns că, în două luni, se va pune la punct cu teoria de marketing, are abonament la Biblioteca Americană, se va apuca să înveţe, dar i-a atras atenţia că România este ţara în care teoriile eşuează, vezi în ce hal s-a dus dracului comunismul la noi, mult mai dură şi imprevizibilă este practica. Neamţul i-a replicat că, peste exact două luni, Procter&Gamble, cel mai mare client al reţelei Grey Advertising, liderul mondial în marketing şi advertising, va lansa în România brandurile Ariel, Pampers, Camay şi Blend-a-med. Bănuiesc că ai auzit despre aceste branduri?, a subliniat Thomas într-o engleză impecabilă. Iulian a tresărit şi neamţul a observat. S-a gândit la tine, draga mea surioară, şi la dorinţa ta de a pleca la Londra şi de a ajunge account sau brand manager la liderul mondial al marketingului. Ăsta era sensul vieţii în "noua epocă", să fim cei mai buni, să fim lideri, să ajungem în top! I-a răspuns neamţului ca un lider: succesul lansării acestor branduri este garantat în România, pot să dau în scris că vânzările vor depăşi cu 180% toate planurile noastre. Thomas a zâmbit din nou, îi plăcuse angajamentul, mai ales "toate planurile noastre", şi atunci i-a zis că îi poate oferi 20.000 de dolari pe an. Iulian a scăzut la 40.000 de dolari, cu renunţarea la prima sa de obiectiv de la sfârşitul anului. Cu o condiţie: Grey să vireze 45.000 de dolari, capitalul de lucru, în contul societăţii pe care o va înfiinţa. România este o ţară scumpă în materie de birocraţie. Neamţul ştia ce înseamnă "birocraţie", dar i-a urcat leafa abia la 25.000 de dolari. Atunci, Iulian s-a ridicat şi i-a întins mâna peste masă: "Bye, mister Thomas!"
 
A ieşit din restaurant şi pornit pe jos pe bulevardul Nicolae Bălcescu, spre staţia de metrou Universităţii, cu gândul să ajungă la Gara de Nord, să-şi ia Fiatul din parcare şi să întoarcă în Galaţi. Socru' său îi împrumutase maşina. Dar n-a ajuns nici măcar în dreptul cinematografului Patria şi s-a întors. Îi venise o idee. Thomas îl aştepta la aceeaşi masă, cu mapa care ascundea contractul său de angajare. A comandat cafea şi i-a spus: "If we are happy, you will be happy". Iulian a deschis contractul şi a citit salariul său anual, scris cu stiloul: 40.000 de dolari. S-a uitat şi la banii pe care Grey trebuia să-i vireze în capitalul social, cifra nu era modificată: 30.000 de dolari. Iulian şi-a scos stiloul chinezesc din buzunarul de la piept al hainei şi a semnat ambele exemplare. A semnat şi Thomas, care a introdus cu grijă ambele exemplare în geanta sa de piele, explicându-i că unul îl va primi când va ajunge sediul Grey de la Frankfurt. I-a dat şi cartea sa de vizită şi i-a spus să-l sune când va înfiinţa firma Grey România. Apoi, îl vor suna ei.
 
Proaspătul director Grey România s-a întors acasă. Nevastă-sa l-a descurajat: o să te faci de râs! "Mi-am făcut abonament la Biblioteca Americană", a minţit-o convingător şi trist. Şi-ar fi dorit să fie întâmpinat ca un erou, am o leafă de 40.000 de dolari pe an la o multinaţională, ditamai multinaţionala!, vom vedea marile oraşe ale publicităţii mondiale, Pisi!, mă piş pe tabla lu' taică-tu, Pisi!, we will happy!, ar fi vrut să-i spună soţiei, dar a lăsat-o să bată câmpii, habar n-ai de advertising, Iuliane!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer