Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

România în Primul Război Mondial


Glenn E. Torrey, traducere de Dan Criste

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Glenn E. Torrey
România în Primul Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2014



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment
1. Cum s-a ajuns la război (1914-1916)

Pe 27 august 1916, la ora 9 seara, Edgar Mavrocordat, ministrul român de la Viena, a transmis Ministerului Austro-Ungar de Externe o declaraţie de război. În acelaşi timp, unităţile din avangardă a trei armate române au invadat Ungaria în mai multe locuri situate de-a lungul frontierei carpatice. Acţiunea românilor era susţinută de o alianţă cu Franţa, Rusia, Anglia şi Italia, care au promis ajutor militar şi diplomatic pentru anexarea regiunilor locuite de români din Dubla Monarhie. Hotărârea luată la Bucureşti de a interveni în conflict, ceea ce însemna război cu Germania, Bulgaria şi Turcia deopotrivă, a însemnat asumarea unui risc politic şi militar. Cu toate acestea, ea s-a dovedit a fi un pas crucial în crearea României moderne. La sfârşitul războiului, toate regiunile sau o parte a regiunilor în discuţie stăpânite de Habsburgi, împreună cu Basarabia de la imperiul rus care se fărâmiţa, au fost alipite Vechiului Regat al României. Astfel, se împlinea, cel puţin pentru o generaţie, visul românilor de a avea o Românie Mare, unirea tuturor teritoriilor lor istorice.

1914 - CONTEXTUL GENERAL

Procesul modern al unirii începuse în 1859, odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca principe atât al Moldovei, cât şi al Valahiei, aflate încă pe atunci, formal, sub suzeranitate otomană. Principatele Unite au cunoscut stabilitatea şi progresul sub puternicul şi abilul succesor al lui Cuza, prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a venit la domnie în 1866. Participarea României alături de Rusia în războiul împotriva Turciei (1877-1878) a dus la recunoaşterea independenţei României în 1881, iar Carol a fost proclamat rege. În acelaşi timp, într-o manifestare tipică de nerecunoştinţă, Rusia, cu aprobarea Congresului de la Berlin, i-a luat României sudul Basarabiei. În schimb, România a primit Dobrogea, o provincie înapoiată, de care publicul român era, pe atunci, puţin interesat.

Pierderea Basarabiei a exacerbat teama şi ura existente deja faţă de Rusia, servind drept catalizator al aderării României, în 1883, la Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia). Legăturile economice şi puterea Germaniei conduse de Bismarck au făcut ca această aderare să fie ademenitoare. Alianţa a fost reînnoită de mai multe ori, ultima oară în 1913. De încheierea tratatului n-au ştiut decât Carol şi câţiva conducători politici. Aducerea ei la cunoştinţa unui public mai larg n-a fost cu putinţă din cauza sentimentelor profranceze ale majorităţii politicienilor români şi a nemulţumirii crescânde faţă de tratamentul aplicat de Ungaria celor aproape 3.000.000 de români de pe teritoriul acesteia. În anii 1890, intensificarea discriminării politice şi a persecuţiei culturale a declanşat mai multe mişcări de protest importante ale românilor transilvăneni, care s-au bucurat de simpatie în Vechiul Regat. Faptul că Budapesta şi-a continuat cu încăpăţânare şi în secolul al XX-lea programul de maghiarizare a dat apă la moară curentului iredentist din România. Deşi mulţi oameni politici şi intelectuali simpatizau cu ţelurile ei, niciun guvern de la Bucureşti nu putea susţine în mod public această mişcare. România avea încă nevoie de sprijinul Germaniei, care asigura avantaje economice şi securitate împotriva planurilor ruseşti din Balcani. Era limpede faptul că această orientare impunea coexistenţa cu Austro-Ungaria.

O reevaluare a politicii externe româneşti a început să se facă după anexarea de către Austro-Ungaria a Bosniei-Herţegovina în 1908 şi venirea la putere la Bucureşti a unui cabinet de liberali profrancezi mai tineri, condus de Ion I.C. Brătianu. Politica românească a suferit o schimbare decisivă abia în cursul războaielor balcanice (1912-1913). Bucureştiul a fost profund nemulţumit de faptul că Austria n-a susţinut interesele româneşti în acest conflict. Ignorând sfatul Vienei, România a invadat, în vara lui 1913, Bulgaria când aceasta era atacată de armatele greceşti şi sârbeşti. Drept recompensă pentru contribuţia ei la înfrângerea bulgarilor, România a anexat sudul Dobrogei. Alipirea acestui teritoriu de 8.000 km2, cu o populaţie de 300.000 de locuitori, formată aproape în exclusivitate din bulgari şi turci, a avut o importanţă practică îndoielnică. Mai mult, bulgarii, care i-au acuzat pe români că guvernează noile ţinuturi în mod abuziv, ca pe o semicolonie, erau însetaţi de răzbunare. Victoria facilă şi alipirea unui teritoriu nou au întărit încrederea românilor în forţele proprii şi au impulsionat visurile unei posibile anexări a Transilvaniei. În acest moment, alianţa cu Austro-Ungaria devenise un anacronism. La sfârşitul lui 1913, contele Ottokar von Czernin, ministrul austro-ungar la Bucureşti, o caracteriza - după cum avea să se dovedească, în mod just - ca pe "nimic mai mult decât o bucată de hârtie fără nicio semnificaţie".

Simultan cu această îndepărtare de Austro-Ungaria, România a devenit deschisă unei apropieri de Tripla Antantă. Imediat după războaiele balcanice, francezii au preluat iniţiativa, încercând să câştige simpatia Bucureştiului şi încurajând o reconciliere ruso-română. Brătianu, ajuns din nou premier, a fost receptiv. Chiar înainte de a veni la putere în ianuarie 1914, el afirmase răspicat că susţinea reorientarea politicii externe româneşti. Prin urmare, a pus la cale desfăşurarea unor discuţii secrete cu Rusia, care au avut loc sub pretextul unei vizite de prietenie făcute de ţarul Nicolae al II-lea şi anturajul său în România în iunie 1914. Fapt neobişnuit, care a părut a fi o recunoaştere a pretenţiilor românilor, ministrul rus de externe, Serghei Sazonov, l-a însoţit pe Brătianu într-o scurtă călătorie cu automobilul dincolo de graniţa ungurească, în Transilvania. Reconcilierea dintre Bucureşti şi Sankt Petersburg a demonstrat că "vechea cicatrice a Basarabiei" era mai uşor de uitat decât "rana în carne vie a Transilvaniei".

Prin urmare, când, după o lună, a izbucnit războiul mondial, regele Carol a considerat necesar să-şi avertizeze aliaţii de la Berlin şi Viena că îi va fi imposibil să mobilizeze armata română şi să pornească cu ea împotriva Rusiei deoarece "chestiunea românilor din Transilvania a stârnit un val de sentimente potrivnice Ungariei din partea populaţiei române". Cu toate acestea, Carol a convocat, pe 3 august, Consiliul de Coroană la reşedinţa sa de vară de la Sinaia pentru a cumpăni în privinţa atitudinii României în condiţiile crizei europene. Cu o singură excepţie, adunarea, formată din membri ai cabinetului, politicieni bătrâni, parlamentari de frunte şi şefi de partide, a susţinut ideea neutralităţii. Carol le-a acceptat decizia. În luna care a urmat, pe măsură ce armatele austro-ungare se retrăgeau din faţa atacurilor ruseşti din Galiţia şi Bucovina, la Bucureşti s-a intensificat mişcarea de propagandă care cerea ca România să intre în război şi să dea Austro-Ungariei "lovitura finală". Carol, bolnav şi abătut din cauza turnurii pe care o luaseră evenimentele, şi-a pregătit declaraţia de abdicare. Dar moartea lui, survenită la 10 octombrie, a pus capăt dilemei în care se afla. La tron i-a succedat nepotul său în vârstă de 49 de ani, Ferdinand.

DECIZIA INTRĂRII ÎN RĂZBOI

Spre deosebire de unchiul său, Ferdinand nu era, la vremea aceea, un conducător puternic şi respectat. În concepţia multora, el era "sărmanul Fritz", neinteresant, incompetent şi "înclinat spre alcoolism". În realitate, era inteligent, cultivat şi versat. Una peste alta, putea face conversaţie în mai multe limbi despre botanică, artă, arheologie, teologie sau muzică. În public, însă, ori cu persoane pe care nu le cunoştea bine, nu ştia cum să se poarte şi avea limba legată. Fie nu spunea nimic, fie rostea un amestec de fraze încurcate, fără sens. Criticii, inclusiv soţia lui, Maria, credeau că problema lui nu era doar timiditatea, ci şi o lipsă de "voinţă şi iniţiativă". Regina, o persoană charismatică, profundă şi hotărâtă, accentua problemele soţului ei, poate că în mod deliberat, prin personalitatea ei dominantă şi intimidarea verbală. Aceasta i-a adus lui Ferdinand reputaţia de bărbat ţinut sub papuc. Maria era extraordinar de simpatizată de români şi a ştiut să îmbine aspiraţiile lor naţionale cu propriile ei ambiţii. La moartea lui Carol, ea era dornică să-i conducă dacă soţul ei abdica de la obligaţiile sale. Aşa cum i se cădea unei nepoate a reginei Victoria şi a ţarului Alexandru al II-lea, Maria a îmbrăţişat cu pasiune cauza Antantei şi a făcut în aşa fel încât soţul ei să-şi asume acelaşi angajament. La urcarea pe tron, Ferdinand a declarat că va fi "un bun român", acţionând "doar în conformitate cu datoria şi în interesul poporului român". Nu i-a fost totuşi uşor ca, în calitate de prinţ german, să urmărească în mod activ o politică ce avea să ducă aproape inevitabil la un război cu ţara sa natală. Atât problemele de conştiinţă ale lui Ferdinand, cât şi priceperea sa limitată în arta guvernării i-au fost de folos lui Brătianu, care a putut să pună nestingherit în practică politica realistă pe care o impunea interesul României.

Se spune că prim-ministrul, un admirator al lui Cesare Borgia, îl "citea pe Machiavelli noaptea ca să-i aplice principiile ziua". Era cu siguranţă cel mai potrivit pentru disimularea diplomatică necesară liniştirii Puterilor Centrale în timp ce negocia cu Antanta condiţiile şi momentul intrării României în război. Înfăţişat ca "una dintre cele mai complexe personalităţi ale României", Brătianu reprezenta o enigmă pentru marea masă a românilor, rezervat şi distant ca un sfinx. În cercul de elită al politicii româneşti, era "adorat de colaboratori şi atacat cu vehemenţă de adversari". Lua decizii exasperant de încet. Toate repercusiunile posibile erau "examinate, reexaminate şi răsexaminate" cu atenţie. Odată, i-a declarat unui reporter de la Time: "Încerc să las pe mâine greşelile pe care oamenii îmi spun că ar trebui să le fac azi." Când era presat să ia o decizie, devenea adeseori de negăsit, retrăgându-se la Florica, moşia lui de la ţară, sau băgându-se în pat. Perioadele de muncă intensă alternau cu perioadele de letargie. Se culca devreme şi dormea după-amiaza. Cât era treaz, îşi petrecea în general timpul într-un fotoliu sau întins pe canapea. Rareori se ducea la birou, preferând să se ocupe de treburi de acasă. Musafirii îl găseau adesea cu o carte în mână; de cele mai multe ori, era o carte de istorie. Fascinat de analogiile istorice, asemăna lupta României pentru unitate naţională cu cea a Italiei. "Va veni vremea", îi spunea el ministrului francez, Camille Blondel, în noiembrie 1912, "când edificiul Austro-Ungariei va fi distrus... de aceea trebuie să fim pregătiţi... să-i primim pe fraţii noştri din Transilvania." Începutul războiului în 1914 l-a convins pe Brătianu că acea vreme venise. Credea că este sortit să îndeplinească un rol istoric în acest proces.

Incapacitatea regelui Ferdinand de a juca un rol activ în politica externă i-a permis lui Brătianu să exercite o adevărată dictatură. Negocia direct cu reprezentanţii Marilor Puteri de la Bucureşti, ocolind serviciul diplomatic român. Ministrul afacerilor străine din cabinetul său era numit îndeobşte "ministrul străin de afaceri". Brătianu exercita un control similar asupra altor sfere ale vieţii politice româneşti prin intermediul Partidului Liberal şi al unui grup format din rude şi prieteni apropiaţi. Brătianu căuta să câştige sprijinul regelui Ferdinand şi al reginei Maria cu ajutorul unuia dintre cumnaţii lui, prinţul Barbu Ştirbey. Deşi era, în aparenţă, doar administratorul domeniilor regale, Ştirbey exercita o enormă influenţă asupra perechii regale. Moşier bogat şi prosper om de afaceri, era deosebit de chipeş, sigur pe sine în societate şi considerat un "seducător de femei". Printre acestea din urmă se afla şi Maria, al cărei soţ nu întrunea niciuna dintre aceste calităţi. În 1907, după un şir de infidelităţi atât din partea ei, cât şi din a lui Ferdinand, Maria a găsit în Ştirbey un confident, un amant şi tatăl a cel puţin unuia dintre copiii ei. Fapt nu tocmai neobişnuit în societatea românească a timpului, Ferdinand nu doar că a tolerat această relaţie, dar a şi legat o strânsă prietenie cu Ştirbey. În 1914, Ştirbey ajunsese confidentul intim şi consilierul personal al lui Ferdinand. Ştiind să asculte şi să se adapteze la limitele monarhului, stătea şi discuta cu el ore în şir la o ceaşcă de cafea sau un pahar cu whisky. "Este un om cu care eu mă înţeleg" remarca Ferdinand în 1914. Ştirbey, discret, devotat şi bun cunoscător al problemelor ţării, a devenit tutorele politic al lui Ferdinand între 1914 şi 1918. Duca nu este departe de adevăr când afirmă că Ştirbey "avea o influenţă totală asupra regelui, ca şi asupra reginei... El era adevăratul suveran al României". Acest rol displăcea multora care vedeau în Ştirbey o eminenţă cenuşie, un "Rasputin român". Mulţumită lui Ştirbey, a existat o strânsă cooperare între Coroană şi Brătianu în anii grei ai neutralităţii şi războiului.

NEGOCIEREA OBIECTIVELOR PARTICIPĂRII LA RĂZBOI

Cu sprijinul regelui şi al unei largi majorităţi liberale în parlament, Brătianu a început în 1914 un atent şi temeinic proces de pregătire a României în vederea participării la lichidarea Austro-Ungariei. Principala lui problemă internă era existenţa unei coaliţii de politicieni şi intelectuali care, după ce primele bătălii demonstraseră că Dubla Monarhie era slabă şi că Germania nu era invincibilă, au cerut invadarea imediată a Transilvaniei. Brătianu, care era conştient de vulnerabilitatea poziţiei strategice a României şi de faptul că ţara nu era pregătită din punct de vedere militar, ştia că o eventuală invazie s-ar fi încheiat în mod sigur cu un dezastru. Aşa cum îi spusese cândva ministrului francez, el nu avea intenţia să meargă la război până când nu existau "75 de şanse dintr-o sută de a învinge". Principala problemă diplomatică a lui Brătianu era aceea de a negocia cu Antanta o alianţă care să asigure că România îşi va atinge obiectivele în cazul participării la război, dar şi să evite o ruptură cu Puterile Centrale. Brătianu, "un maestru de primă clasă al jocului diplomatic", şi-a ascuns atât de bine adevăratele intenţii, încât Antanta a şovăit, iar Puterile Centrale s-au amăgit până în ultima clipă.

Chiar înainte ca regele Carol să înceteze din viaţă, Brătianu negociase acorduri de neutralitate cu Italia (23 septembrie) şi Rusia (1 octombrie). Ultimul prevedea ca, în schimbul neutralităţii binevoitoare a României, Rusia să-i recunoască dreptul de a anexa provinciile din Austro-Ungaria locuite de români, cu încuviinţarea de a alege momentul în care le va ocupa. Acest acord n-a fost decât un acont pentru ceea ce dorea să obţină Brătianu; Rusia nu garanta faptul că România va dobândi acest teritoriu, iar Marea Britanie şi Franţa nu erau părtaşe la înţelegere. La începutul lui 1915, Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat Rusiei la negocieri, dar, pe atunci, niciuna nu era dispusă să accepte preţul mare cerut de Brătianu: Bucovina, Banatul, Transilvania şi toată Crişana şi Maramureşul sau cea mai mare parte a acestora. Atitudinea lor s-a schimbat însă în vara lui 1915. Impasul cu pierderi enorme pentru armatele britanice şi franceze de pe Frontul de Vest, înfrângerea Aliaţilor la Dardanele şi retragerea dezastruoasă a armatei ruseşti din Polonia le-au convins că ajutorul României era acum o necesitate.

La începutul lui iulie, Puterile Antantei şi-au exprimat disponibilitatea de a semna un acord prin care să fie acceptate, în esenţă, toate pretenţiile teritoriale ale României în schimbul angajamentului acesteia de a intra în război într-un interval de cinci săptămâni. Având însă în vedere ultimele succese militare ale Puterilor Centrale, Brătianu a obiectat, spunând că intrarea României în război în acel moment ar fi fost curată "sinucidere". Spre sfârşitul verii, el nu era dispus nici măcar să semneze o înţelegere cu data intrării în vigoare nespecificată, ca nu cumva compromisul cu privire la caracterul ei secret să provoace un atac preventiv din partea Puterilor Centrale. Cabinetul său, înştiinţat pentru prima dată despre aceste negocieri, l-a susţinut pe Brătianu în decizia sa de a se abţine. Deşi în 1915 nu s-a semnat nicio înţelegere, Brătianu se angajase din punct de vedere moral faţă de Antanta, iar aceasta din urmă aprobase vastele aspiraţii teritoriale ale României. În vara lui 1916, când situaţia militară a Aliaţilor s-a îmbunătăţit, negocierile au fost reluate în baza acestor condiţii. Până atunci, România s-a aflat într-o situaţie îngrijorătoare. Bulgaria, care s-a alăturat Puterilor Centrale (octombrie 1915) şi a participat la înfrângerea şi ocuparea Serbiei, devenise un vecin periculos. Puterile Centrale au apelat la presiuni diplomatice şi au dat de înţeles că vor trece la acţiuni militare pentru a-l sili pe Brătianu să dea înapoi şi, în plus, să le vândă grânele şi petrolul de care aveau disperată nevoie.

În vara lui 1916 însă, a avut loc o altă schimbare de situaţie. Armata germană n-a reuşit să cucerească Verdunul, Aliaţii strângeau o forţă considerabilă la Salonic sub conducerea generalului francez Maurice Sarrail, britanicii pregăteau o mare ofensivă pe Somme, iar ruşii au lansat o ofensivă condusă de generalul Alexei Brusilov. Începând cu luna iunie, forţele lui Brusilov au străpuns liniile austro-ungare în Galiţia şi Bucovina, ameninţând să pătrundă până în inima Ungariei. Era un motiv întemeiat ca Brătianu să se teamă că armata rusă putea ocupa Transilvania, că Austro-Ungaria putea fi obligată să ceară pace sau că Antanta, exasperată de tergiversările sale, putea hotărî că nu mai are nevoie de ajutorul României. Oricare dintre aceste scenarii putea pune în pericol atingerea obiectivelor României. Brătianu şi-a dat seama că venise vremea să-şi ia un angajament. Prin urmare, pe 4 iulie, a anunţat că este pregătit să încheie o alianţă. Cum liderii Antantei acceptaseră deja pretenţiile teritoriale esenţiale ale României, ei se aşteptau la o încheiere grabnică a acordurilor politice şi militare. Negocierile s-au întins în schimb pe durata a cinci săptămâni, întârziind intrarea României în război până la 27 august. Spre sfârşitul acestei perioade, ofensiva lui Brusilov s-a oprit.

FINALIZAREA ALIANŢEI

Brătianu enunţase trei condiţii generale în vederea încheierii unei convenţii militare: asigurarea muniţiei necesare; armatele aliate de pe toate fronturile să treacă la ofensivă pentru a împiedica forţele inamice să se îndrepte împotriva României, ceea ce însemna inclusiv ca poziţia forţelor ruseşti din Bucovina şi Galiţia "să rămână cel puţin cea de astăzi"; şi, în fine, "protecţie necondiţionată" împotriva unui atac bulgăresc. Prima a fost îndeplinită în clipa în care britanicii şi francezii au promis că transporturi aflate deja pe drum vor fi expediate prin Rusia. La défensive à outrance* a francezilor de la Verdun, redresarea armatei italiene de pe Piave, declanşarea ofensivei britanice pe Somme (4 iulie) şi succesul lui Brusilov păreau să satisfacă punctele 2 şi 3. Generalul Joseph Joffre, şeful Înaltului Comandament Francez, i-a asigurat pe români că "România ar putea invada... şi ocupa Transilvania fără niciun risc... Austria... nu dispune de nicio divizie pe care s-o trimită în Transilvania". Când Brătianu l-a întrebat pe ataşatul militar francez despre veştile privind formarea unei noi armate germane care putea fi trimisă împotriva României, el a fost asigurat "că, de opt luni, germanii n-au izbutit să creeze nici măcar o divizie nouă... formarea unei armate noi era o imposibilitate".

Liderii Antantei, dorind cu disperare intrarea României în război, au fost la fel de înşelători în privinţa îndeplinirii condiţiei puse de Brătianu în legătură cu ameninţarea bulgară, care-l neliniştea cel mai mult. Blondel a prezis că armata bulgară va fi "anihilată" de forţele aliate de la Salonic; premierul francez, Aristide Briand, a susţinut cu tărie că un atac bulgăresc împotriva României era "improbabil". Brătianu avea motive să fie sceptic în privinţa acestor previziuni fără temei. De aceea, a căutat să obţină asigurări că Aliaţii vor lansa o ofensivă destul de puternică încât să îndepărteze forţele bulgare de graniţa română, precum şi ajutorul unei puternice forţe expediţionare ruseşti în Dobrogea. Strategii militari români se bizuiau pe această forţă încă din noiembrie 1914, fiind cuprinsă în planul de război al României. În iulie 1916, când au început negocierile finale, Brătianu a cerut o forţă rusească de 50.000 de oameni. El a mărit-o la 200.000 când francezii şi britanicii au insistat ca, pe lângă operaţiunile principale îndreptate spre Transilvania, armata română să iniţieze o ofensivă împotriva Bulgariei. Când ruşii au refuzat să promită mai mult de 50.000 de oameni, Brătianu a ameninţat că nici măcar nu va declara război Bulgariei. Din acest impas s-a ieşit doar după ce românii au acceptat mai puţine trupe, iar Antanta a renunţat la cererea ca România să atace sau chiar să declare război Bulgariei.

Brătianu a rămas plin de îndoieli cu privire la capacitatea şi intenţiile forţelor aliate de la Salonic (AAO). Francezii pretindeau că AAO au 400.000 de oameni. În realitate, numărau mai puţin de 229.000 de combatanţi. Românii aveau dovezi în privinţa acestei denaturări. Puterile Centrale furnizau rapoarte care puneau la îndoială efectivul trupelor aliate, iar depeşele trimise de ataşaţii militari ai României de la Sofia şi Atena confirmau acest lucru. Bănuitor, Brătianu a continuat să-i întrebe pe miniştrii aliaţi despre forţele lui Sarrail. El susţinea că acestea nu sunt "în măsură să-i înfrângă pe bulgari, nici să ţină în loc cea mai mare parte a acestora". Întreba "cu multă insistenţă" şi despre anvergura operaţiunilor AAO. Dădea de înţeles că voia ca ele nu doar să îndepărteze forţele bulgare de graniţa română, ci şi să se îndrepte spre nord, cu obiectivul de a deschide o rută de aprovizionare între Salonic şi Bucureşti. În realitate, Sarrail şi asociatul său britanic, generalul George Milne, precizaseră propriilor guverne că ezită să "întreprindă ceva de natură serioasă", cum s-a exprimat ultimul. Bănuind şi el acest lucru, Brătianu a insistat nu numai ca AAO să atace cu zece zile înainte ca România să declare război, dar a şi propus ca trupele să ocupe în această perioadă anumite puncte de pe teritoriul bulgăresc. Chestiunea n-a fost soluţionată niciodată. Forma finală a convenţiei militare înfăţişa în mod ambiguu misiunea lui Sarrail ca fiind une offensive affirmée**, ce trebuia să înceapă cu opt zile înainte ca România să declare război. Datele au fost fixate pentru 20 august, respectiv 28 august. Românii au interpretat expresia offensive affirmée ca însemnând cel puţin "o acţiune foarte energică şi prelungită, dacă nu de a străpunge imediat frontul bulgăresc, măcar de a împinge duşmanul înapoi şi de a-l obliga să elibereze regiunea Dunării [de forţe]". Aliaţii, în schimb, au interpretat-o doar ca pe o "încercare de a ţine forţele bulgare pe loc... [nu ca pe] o încercare de atac cu scopul de a înfrânge în mod hotărâtor forţele bulgare". Liderii aliaţi erau conştienţi că există o gravă neînţelegere, dar au acceptat, chiar dacă cu mustrări de conştiinţă, să n-o lămurească de teamă ca negocierile să nu eşueze.

Pe lângă aceste probleme controversate existente în convenţia militară, negocierile de aliere au fost întârziate de faptul că Brătianu a vrut ca în convenţia politică să fie incluse două clauze conexe. Una, cea care prevedea să nu se încheie pace separată, obliga de fapt Antanta să lupte până când România îşi satisfăcea toate dezideratele teritoriale. Cealaltă garanta României egalitate cu puterile aliate în toate hotărârile şi discuţiile legate de încheierea păcii. Prima reflecta preocuparea lui Brătianu legată de faptul că Austro-Ungaria, descurajată de intrarea României în război, ar putea ajunge la o înţelegere cu Antanta în defavoarea României. Cea de-a doua, aşa cum a explicat Londrei ministrul britanic George Barclay, reflecta îngrijorarea lui Brătianu că interesele României ar putea fi desconsiderate la negocierile de pace, aşa cum se întâmplase după războiul ruso-turc, în perioada în care fusese premier tatăl său, "gând care l-a obsedat din copilărie". Dacă condiţiile puse de el în aceste chestiuni, ca şi în altele, nu erau îndeplinite, Brătianu a declarat că-şi va da demisia, ceea ce ar fi contribuit la eşecul negocierilor. "Recunosc cu inima deschisă că pretenţiile româneşti sunt ridicole", comenta colonelul Maurice Pelle, aide-major al generalului Joffre pentru Frontul de Est, "dar că ar merita ca negocierile să fie întrerupte din cauza lor, asta nu." În continuare, el arăta că nu se punea problema ca, până la urmă, cele patru Mari Puteri "să continue războiul doar pentru România". La fel, în chestiunea statutului Marilor Puteri, Pelle susţinea că România va avea o "influenţă corespunzătoare puterii sale" şi va "fi recompensată doar pentru importanţa cooperării ei". Argumentele lui Pelle au prevalat în faţa opoziţiei Rusiei, iar rezervele respective au fost oficializate într-un acord secret încheiat între liderii Antantei. Ei au convenit că anexările promise României vor fi realizate "doar în măsura în care situaţia generală le va permite" şi că, înainte ca România să fie primită la negocierile de pace, Aliaţii vor ajunge la un acord "asupra deciziilor extrem de importante". Este limpede că Aliaţii, în special ruşii, nu se simţeau legaţi de litera convenţiei politice. Văzând în Brătianu un "cămătar politic" care îi şantaja, ei erau pregătiţi "să-i plătească acestuia cu aceeaşi monedă", după cum s-a exprimat Vinogradov. Capitularea în faţa cererilor României a marcat sfârşitul a aproape doi ani de târguială diplomatică. Capacitatea lui Brătianu "de a se tocmi cu o abilitate genială" făcuse ca ultima lună să fie deosebit de frustrantă pentru liderii aliaţi. A fost, conform expresiei lui Joffre, "une toile de Penelope"***. Dorinţa de a vedea România intervenind în conflict îi determinase să facă promisiuni fără a lua pe deplin în calcul impactul viitor al acestora. Împreună cu alte înţelegeri secrete, promisiunile teritoriale făcute României şi cuprinse în convenţia politică eliminau practic posibilitatea Aliaţilor de a încheia ulterior pace separată cu Austro-Ungaria. Era un pas important într-o neplanificată misiune a Aliaţilor de dezmembrare a imperiului multinaţional. Aceste acorduri, inclusiv cel cu România, au complicat desfăşurarea Conferinţei de Pace de la Paris din 1919.

Au trecut câteva zile până când toţi reprezentanţii diplomatici şi militari ai Antantei au primit autorizarea, aşa încât semnarea oficială a ambelor convenţii a avut loc pe 17 august, la ora 11. Obsedat de păstrarea secretului şi ştiind că România este "o ţară a indiscreţiei şi a indiscreţilor", Brătianu le-a cerut semnatarilor din partea Antantei să vină "pe drumuri diferite şi pe jos" acasă la fratele lui, Vintilă. După ce a făcut un ocol - pentru derutare - pe la un prieten, premierul a sosit şi el pe jos. Textele convenţiilor erau scrise de mână pentru că dactilografii le-ar fi putut divulga. După semnare, cei prezenţi au plecat "pe furiş unul câte unul". A fost pregătită o declaraţie de război care urma să fie trimisă prin curier, la Viena, în noaptea de 27 spre 28 august, simultan cu trecerea frontierei austro-ungare de către armata română. A fost programat Consiliul de Coroană pentru dimineaţa zilei de 27 august, cu scopul de a informa cabinetul şi pe conducătorii partidelor. În după-amiaza aceleiaşi zile, avea să fie declarată în mod public mobilizarea, aflată deja în stadii preliminare.



* Defensiva înverşunată (în franceză în original). (n.tr.)
** O ofensivă afirmată (în franceză în original). (n.tr.)
*** O pânză a Penelopei (în franceză în original). (n.tr.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer