Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Frica şi pânda


Florin Constantin Pavlovici

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Florin Constantin Pavlovici
Frica şi pânda
Editura Contemporary Literature Press, 2014




Intro

Ce anume defineşte cel mai bine viaţa în "comunism"? A doua carte scrisă de Florin Pavlovici (după Tortura, pe înţelesul tuturor), pe care o publicăm, răspunde tocmai la această întrebare. Este vorba de două activităţi, care aparţin fiecare altei tabere-sistemul având, din acest unghi de vedere, două tabere în total. Uneori, în cazurile foarte nefericite, un singur individ ajunge la performanţa de a acţiona în ambele direcţii. Cum ne spune chiar titlul - emblematic - al cărţii, ele sunt Frica şi Pânda.

Pentru autor, "comunismul" este un pat al lui Procust în care timp de jumătate de veac au învăţat să doarmă mai toţi cei prinşi în această capcană sinistră a istoriei. Ei au înghiţit mai întâi neajunsurile minore - lipsa căldurii ori a apei calde, lipsa alimentelor, lipsa hainelor, lipsa cărţilor... -, pentru ca la un moment dat să cadă pradă acelui somn al raţiunii care naşte monştri. "Gălăgioşii" sistemului au fost aceia care nu s-au lăsat convinşi să doarmă în orice condiţii, aceia care au citit cărţi pe care alţii nu le mai citeau, au ascultat posturi pe care tot românul se ferea să le asculte; ei au fost vocile care s-au încăpăţânat să spună tuturor: Împăratul e gol!

Cartea lui Florin Pavlovici ne cere să nu-i uităm pe aceştia din urmă. Frica am trăit-o cu toţii. Nu e un merit, ci un dat cronologic: ne-am născut sub comunism. Pânda însă a fost opţiunea fiecăruia. Volumul publicat acum de Contemporary Literature Press blestemă această opţiune, care este în cele din urmă o lipsă de caracter, de morală, de tărie spirituală. Frica şi Pânda este un Memento necesar trezirii Raţiunii. Ea a fost scrisă pentru generaţia care, ieşind din comunism, a fost condamnată inevitabil la trecerea deşertului biblic, dar este la fel de necesară acelora care se inflamează astăzi în faţa televizoarelor la auzul unor vorbe precum "torţionar", fără să aibă habar ce înseamnă ele cu adevărat.

Florin Pavlovici defineşte pe scurt comunismul-cu multă ironie, chiar cu umor, dar şi cu demnitatea celui care nu a făcut absolut niciodată absolut niciun compromis cu conştiinţa lui. Pe lângă această restituire a caracterului uman, de care este nevoie după orice ieşire din totalitarism, aşa cum este nevoie de o baie fierbinte după un drum lung prin maidanele cu gunoaie, Frica şi Pânda predă ştafeta tinerei generaţii, în ideea că, aşa cum a spus George Santayana în trecutul secol XX, Cei care nu-şi ţin minte trecutul cu siguranţă îl vor repeta. (Lidia Vianu)

***
Avertisment

Istoria încape într-o ştire de presă.

Unui ţăran i s-a făcut poftă să mănânce ghiuden din carne de cal. A luat mânzul de la ţâţa iepei, l-a scos pe marginea drumului şi l-a legat de gard. Era un bun gospodar şi-i plăcea să-şi ţină curtea curată. I-a strigat nevestei să-i aducă drujba cu care muncea la pădure şi s-a apucat de treabă. A pornit unealta şi a apropiat lama ferăstrăului de gâtul mânzului. Mânzul s-a speriat, a sărit în lături, dând din copite şi smucindu-se în funia prea lungă, omul a alunecat şi a căzut în genunchi. În cădere, drujba a atins piciorul din spate al animalului, secţionându-i artera. Sângele a ţâşnit cu forţă, împroşcându-l pe stăpân drept în faţă. Furios, omul a prins să înjure, repezindu-se din nou la gâtul victimei. Nici de astă dată n-a nimerit. Mânzul se zbătea, încă în putere, lama drujbei îi aluneca pe spinare, pe crupă, pe burtă, brăzdând tăieturi adânci. Iarba dimprejur se umpluse de sânge. De partea cealaltă a gardului iapa necheza înnebunită, vecinii ieşiseră curioşi pe la porţi, copiii se strânseseră fascinaţi de sălbăticia spectacolului. În cele din urmă, inteligenţa omului avea să triumfe asupra îndărătniciei animalului: capul mânzului s-a desprins de trup şi s-a rostogolit în şanţ. În timp ce gospodarul tranşa părţile cele mai bune pentru prepararea delicatesei râvnite, găinile lui şi începuseră ospăţul: ciuguleau de zor rămăşiţele abandonate, conţinutul maţelor, sângele proaspăt închegat.

Dragostea de ghiuden este o componentă importantă a sufletului omenesc. Nici nu s-ar putea explica altfel de ce unii dintre noi s-au străduit atât de mult şi atâta amar de vreme să toace cu satârul ideologic conştiinţele semenilor lor şi să le prefacă în cârnaţi marxist-leninişti.


1. Întâlnire cu libertatea

Am coborât ultimul din tren. Singurul meu bagaj era un prosop, în care învelisem slănina râncedă pe care o primisem la plecarea din închisoarea Gherla, ca hrană de drum. După ce i-am descusut tivul, în interiorul căruia ascunsesem cruciuliţa sculptată din coada unei periuţe de dinţi, mi-am strecurat obiectul interzis în buzunarul pantalonilor, am pus prosopul în plasa de deasupra banchetei şi m-am uitat la el, pentru ultima oară, cu tandreţe. Era murdar, jegul puşcăriei intrase în fiecare fibră a ţesăturii, se rupsese pe alocuri, avea culoarea cea mai incertă din lume, dominată totuşi de pete de sânge, dar mă slujise cu devotament. Nu mai ştiu cine mi-l dăduse în închisoarea Jilava, îl folosisem în lagărele din Balta Brăilei şi din Delta Dunării, în ierni aspre şi în veri toride, îl purtasem sub zeghe în loc de cămaşă, ca faţă de pernă sau chiar ca brâu, în nopţi friguroase, iar acum, la eliberare, îmi fusese complice şi unealtă la ascunderea cruciuliţei. Doar el scăpase neatins de degetele brutale ale unui sergent-major, la percheziţia corporală de la ieşirea din Gherla, ultima percheziţie din cei cinci ani de detenţie, dar nu mai puţin umilitoare. Am păşit pe peronul Gării de Nord şi m-am îndreptat către staţia troleibuzului ce ducea în cartierul bucureştean Băneasa, unde locuia o soră a mamei, Aneta Balan.

Cu o zi înainte, când am plecat din gara oraşului Gherla, ningea cu fulgi imenşi, ireali, ce scânteiau, parcă, în aerul umed şi cald, dar acum, în dimineaţa zilei de 1 februarie 1964, se lăsase un ger năpraznic, uscat, iar eu, în salopeta de vară şi cu bascul unui deţinut mort, cu care mă înzestrase plutonierul de la magazia închisorii, tremuram frumos. M-am amestecat printre călătorii din staţie, cu paltoane şi fulare de lână, căciuli, mănuşi şi încălţăminte de iarnă, iar când a venit troleibuzul am urcat în el, luat pe sus de mulţime, lăsându-mă strivit în înghesuiala trupurilor din jur şi simţindu-mă printre ele ca în intimitatea unor cearşafuri calde, cam aspre şi cu mirosuri străine. Cum nu aveam bani ca să cumpăr bilet de călătorie, am întrebat taxatoarea timid, cu glas stins, dacă mă lasă să rămân în continuare în troleibuz sau dacă trebuie să cobor. Din rândul celor care auziseră întrebarea, mai multe mâini cu mărunţişul necesar achitării biletului s-au întins spre încasatoare, iar aceasta s-a uitat la mine o clipă, a refuzat oferta binevoitorilor şi mi-a făcut semn din cap că pot să rămân. Atunci mi-am dat seama ce apariţie exotică eram eu, îmbrăcat doar cu salopeta aceea nepotrivită anotimpului, cu bascul mortului pe cap, cu părul tuns cazon, cu faţa emaciată şi cu paloarea specifică puşcăriei, cu privirea speriată şi cu incredibila şi inconfundabila putoare de celulă care îmi intrase în toţi porii şi de care nu aveam să scap multă vreme.

Tanti Aneta nu răspundea. Am bătut la uşă, am ciocănit în geam, am bătătorit îndelung zăpada din curte, mai mult pentru a-mi dezgheţa picioarele decât cu speranţa că mă va vedea cineva, dar nu se zărea nicio mişcare. Tanti trăia singură şi, cum trecuse probabil de ora opt dimineaţa, plecase la serviciu. După o vreme m-am hotărât să-mi încerc norocul la altă rudă a noastră care locuia pe aceeaşi stradă, la câteva sute de metri depărtare. Unchiul Costică Constantineanu, fratele bunicii mele după mamă, era căsătorit cu tanti Agripina, care, în studenţia mea, spunea tuturor neamurilor şi cunoscuţilor că eu, şi numai eu, sunt nepotul ei preferat. Mă primea întotdeauna cu braţele deschise, mă strângea la piept, mă pupa zgomotos şi mă trata cu dulceaţă de caise culese din pomii din grădină. Amintirea aceasta mi-a dat curaj. Am apăsat hotărât butonul soneriei, al cărei ţârâit a răsunat, în aerul îngheţat al iernii, promiţător. Am aşteptat. Nu se vedea şi nu se auzea nimic. Pe vremuri unchii mei locuiau în toată casa, pe care şi-o făcuseră înainte de război, din salariile lor modeste, însă acum, pentru a se supune normelor socialiste, vânduseră parterul şi se retrăseseră la etaj, unde se ajungea pe o scară de lemn scârţâitoare şi abruptă, ce semăna cu o scară ţărănească de hulubărie. De acolo, din cuibul de sus, trebuia să vină un semn. Am apăsat din nou soneria şi, într-un târziu, în capul scărilor, s-a deschis uşa şi şi-a făcut apariţia un ghem mare, o grămadă de haine puse una peste alta, un fel de ladă de zestre de deasupra căreia, în vârf, prin deschizătura unei broboade, se ivi faţa mică şi nedumerită a mătuşii mele Agripina. Nu mă recunoscuse.
- Cine e?
- Florin, am răspuns prosteşte, abia reuşind să articulez cuvântul, de îngheţat ce eram.
- Care Florin?
- Florin Pavlovici, nepotul dumneavoastră.
- Nepotul meu e la închisoare.
- Sunt eu, tanti, tocmai m-am eliberat şi vin de la gară.
- De unde ştiu că eşti tu?

Acel tu însemna că mă identificase.
- Te rog, tanti, lasă-mă să intru, că am îngheţat de tot.

A prins să coboare scara greoi, oprindu-se la fiecare treaptă, de parcă urca un deal şi îşi pierduse suflul, iar când a ajuns în faţa mea, mai întâi m-a privit bănuitoare şi cu spaimă în ochi, apoi s-a sprijinit de balustrada scării cu amândouă mâinile şi a început să plângă. Şi-a revenit repede, mi-a întors spatele şi a pornit să urce scara la fel de greoi cum coborâse. După doi, trei paşi, s-a oprit, încercată de o nouă bănuială:
- Dar dacă ai evadat?

Nu a mai aşteptat răspunsul şi a luat-o grăbită în sus, sărind câte două trepte deodată. Lăzii de zestre i se făcuse, probabil, frig. Grămada de haine devenise vioaie.

Am intrat într-un vestibul din care se deschideau mai multe uşi, iar de acolo într-o încăpere spaţioasă, cu o masă de sufragerie pe mijloc, cu scaune împrejur şi cu un pat larg, lipit de perete, în care era unchiul Costică. Stătea întins pe spate, acoperit cu plapuma până la bărbie, cu o căciulă de astrahan trasă până peste urechi, cu ochii închişi şi buzele strânse, asemenea unui mort împăcat cu lumea şi cu sine, nemişcat parcă de-o veşnicie.
- E răcit, foarte răcit, explică mătuşa.
- Sunt bolnav, foarte bolnav, se plânse unchiul, de pe catafalcul său împodobit cu plapumă roşie şi astrahan negru.

Tanti Agripina s-a retras la treburile ei şi ne-a lăsat singuri. S-a aşternut tăcerea. Unchiul Costică nu avea chef de vorbă. Gemea încetişor şi tuşea din când în când, din politeţe, parcă, un mod ingenios de a întreţine conversaţia cu nepotul pe care nu îl mai văzuse de ani. Era cald, iar eu, aşezat pe scaun şi doborât de oboseala călătoriei, abia izbuteam să nu adorm. Am tresărit surprins, ca la pătrunderea intempestivă a unui caraliu în celulă. Intrase Janeta, fiica celor doi, chemată telefonic de mama ei. Venise în cea mai mare grabă de la serviciu, cu taxiul, iar acum, fără să-şi mai dea jos haina de blană, s-a repezit la mine, m-a sărutat, după care s-a dus glonţ la patul în care zăcea unchiul, a smuls plapuma de pe el şi i-a aruncat-o cât colo.
- Nu ţi-e ruşine, tată? a întrebat ea.

Sub plapuma cea roşie, unchiul Costică era complet îmbrăcat, cu haine de stradă, palton, fular, ciorapi groşi de lână, bocanci şi, bineînţeles, cu căciula neagră de astrahan. Numai mănuşile îi lipseau pentru a înfrunta gerul de afară, orice ger, de nu chiar o expediţie polară. Sosirea mea îl găsise pe picior de plecare. Se îndreptă spre un scrin din stânga uşii de la intrare, trase un sertar, scoase din el un album, îl răsfoi gânditor, veni lângă mine şi îmi întinse o fotografie veche, decolorată de vreme, lipită pe suport de carton. Nu părea deloc ruşinat.
- Uite, nepoate, de ce te-am primit aşa cum te-am primit, zise el, cu un aer plin de mândrie.

Era o poză de la nunta lor, de pe la sfârşitul anilor douăzeci ai secolului trecut, din care mirii, unchiul Costică şi tanti Agripina, îmi zâmbeau galeş, ţinând în mâini, în locul romanticului buchet de flori, o placardă pe care scria cu litere trasate stângaci TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA!
- Acum înţelegi?
- Chiar aşa, întări tanti Agripina, apărută nu se ştie de unde.
- Cum altfel credeai tu c-am fi putut primi noi, în casa noastră, un duşman al poporului?
- Înţelegi? se interesă tanti.

Nu înţelegeam, însă mi-am adus aminte poveştile de familie. Neamul Constantinenilor se trăgea din câteva clanuri trăitoare în nordul Moldovei, în satele din jurul oraşului Botoşani, clanuri unite între ele prin legături de rudenie complicate şi prin puzderia de odrasle ale fiecărui urmaş. Cel mai vechi înaintaş ştiut era preotul Filip din Siminicea, născut în anul 1679. Unchiul Costică era fiul lui Ion Constantineanu din Dorobanţi şi al Aglaei, fiica lui Iordache Gafencu din Vlădeni, cu douăzeci şi patru de băieţi şi fete, de la trei neveste. Acesta era fiul preotului Ifrim, însurat cu Aniţuca, fata popii Filip. O soră a acesteia, Măriuca sau Mărinca, este străbunica muzicianului George Enescu, trecut în catastifele familiei cu profesiunea de artist şi singura rudă de care unchiul Costică vorbea cu simpatie, deşi este improbabil să o fi cunoscut vreodată. Poate chiar din această pricină. Celelalte rubedenii îi erau mai degrabă indiferente. Dintr-un arbore genealogic al familiei, întocmit prin 1930, am numărat printre urmaşii popii Filip nu mai puţin de şaptesprezece preoţi, doi dascăli bisericeşti, trei călugăriţe şi un arhimandrit, dar singurul ateu declarat şi convins pe care îl ştiam noi era unchiul Costică. Mai cunoşteam o deviere de la credinţă, un fel de schismatic, un vegetarian atroce, fratele Mihai Constantineanu, profesor universitar de ştiinţele naturii la Iaşi, mare specialist în muşte şi viespi. Acesta îşi făcuse studiile în Germania, de unde se întorsese intoxicat cu marxism. De la el s-a molipsit unchiul Costică, ajungând repede bolnavul ideologic al familiei, un entuziast admirator al Uniunii Sovietice şi un neobosit stalinist. Aşa se face că după război, la instaurarea regimului de democraţie populară, a devenit cel dintâi primar comunist al comunei Băneasa, urmaş nedemn al unui mare ctitor şi administrator, Nicolae Minovici, din spiţa aromână a fraţilor Mina. Ca primar nu a făcut nici bine, nici rău, înţepenit fiind în efortul de a-şi ascunde incompetenţa. Nu se ştie din ce motive a fost înlăturat din mica nomenclatură comunistă, dar a rămas credincios partidului, spre deosebire de fratele său care s-a dezintoxicat de marxism de îndată ce a dat ochii cu binefacerile socialismului. Mihai Constantineanu s-a vindecat de o plagă, însă a rămas cu cealaltă boală de tinereţe, erezia vegetariană. Asemenea lui Tolstoi la bătrâneţe, îşi predica sectarismul alimentar în orice împrejurare, mai ales în sânul alor săi. Datorită înfometării ştiinţifice la care şi-a supus familia, i-au murit de inaniţie doi copii mici. Drama aceasta nu l-a descurajat. A continuat să-şi practice fărădelegea alimentară, fără pic de remuşcare, asupra celorlalţi doi copii, asupra nevestei, dar mai ales asupra lui însuşi. Refuza să călătorească cu tramvaiul, cu orice mijloc de transport în comun, pentru că nu suporta mirosul fumului de ţigară, mirosul de alcool, parfumul femeilor, pe care le contracara cu propriul său miros şi parfum de mâncător de ceapă şi usturoi. A trăit aproape o sută de ani. La o reuniune de familie, în casa unor rude apropiate, la care a luat parte şi Maria Balan - sora lui şi bunica mea - atunci când gazda a umplut paharele cu vin, în loc să toasteze şi el ca tot omul, a ţinut o predică, un fel de conferinţă antialcoolică doctă, o revărsare academică de vorbe pe care numai bunica mea, femeie cu carte puţină, a îndrăznit să o întrerupă:
- Ş-amu, hai noroc, Mihăiţă!, a zis ea şi a dat paharul peste cap, spre indignarea fratelui şi satisfacţia celorlalţi meseni.

Şi bunica a trăit aproape o sută de ani.

Janeta mi-a pregătit baia - apă fierbinte, săpun parfumat şi prosoape moi - prima mea baie civilizată după mulţi ani de murdărie şi nespălare. Mi-a adus schimburi şi haine de-ale soţului ei, cu bunăvoinţă, discreţie şi zâmbet. Când ne-am aşezat la masă, a apărut din camera ei şi Ancuţa, fiica Janetei şi vara mea de-al doilea, o fată de vreo doisprezece, treisprezece ani, sensibilă, comunicativă, luminoasă şi pură, într-un încântător contrast cu antipaticul ei bunic. Ca şi în ziua arestării, nu am putut să mănânc nimic. Nu-mi revenisem încă din întâlnirea cu libertatea. Nici unchiului nu părea să-i fie foame. Cu ochii la varietatea gustărilor de pe masă, care ar fi putut să scoată din minţi o celulă de deţinuţi înfometaţi, îl rodea o întrebare filosofică:
- Ce zici, nepoate, e mai bine afară?
Adică nu în puşcărie, dar evita cuvântul, din superstiţie, diplomaţie sau, mai ştii, din delicateţe.

Pe vremea aceea eram incapabil să răspund unui asemenea cinism, dar nici nu a fost nevoie. Anunţată încă de dimineaţă, venise tanti Aneta, să mă ia la ea. Am plecat imediat, spre uşurarea mea şi a celor doi revoluţionari bătrâni, am coborât în grabă scara de hulubărie şi nu am mai călcat niciodată în casa lor.

Acasă la tanti Aneta am avut o surpriză. În mijlocul camerei, în picioare, mă aştepta un bărbat între două vârste, elegant şi bine cherchelit. Era unchiul Petrică, soţul recent al mătuşii, o achiziţie târzie, dar definitivă. Şi-a desfăcut larg braţele, într-o imposibilă încercare de a-şi lua zborul, şi a strigat:
- Bine ai venit, soarele meu!

Unchiul Petrică era, cum urma să aflu curând, un personaj fantast, fermecător, beţivan plin de invenţii şi minciuni, generos, risipitor, gata oricând să-i tapeze de bani pe naivi, cam escroc. Îşi zicea şi i se zicea domn profesor, pentru că, în lunga sa carieră de om fără ocupaţie, suplinise la un moment dat o catedră de matematică la un liceu bucureştean şi îi plăcuse titlul acela încărcat cu nobleţe pedagogică. Numai peste câteva zile, m-a tapat şi pe mine de puţinii bani pe care tocmai mi-i dăduse mama, spunându-mi, cu aer conspirativ, că a primit o moştenire din America, o sumă imensă de dolari, că m-a trecut în testamentul lui, pe mine şi pe rudele mele (pe care le escrocase rând pe rând) şi că, atunci când îmi va plăti datoria, înmiiit, va face din sărăntocul din faţa lui un mi-li-o-nar. Mi-a fost ruşine de lipsa lui de ruşine şi mi-am golit buzunarul pe loc. A luat banii demn, fără să clipească.
- Nu că mi-ar trebui, dar nici că-mi prisosesc, a explicat el, cu o vorbă pe care aveam să o aud mai târziu în gura unui strălucit poet boem şi tapeur de duzină.

Cu astfel de replici spectaculoase cucerea mai ales inima femeilor. Peste ani, la moartea socrului meu, în ziua înmormântării, şi-a făcut apariţia la noi acasă în costum negru, elegant, cu batistă albă la buzunar, şi-a prezentat ceremonios condoleanţele, după care s-a grăbit să şoptească ceva la urechile unor doamne, rude ale familiei, care, deşi lucrul era nepotrivit, nu s-au putut abţine să nu chicotească. Peste puţin timp a prins să-şi pipăie de zor buzunarele, panicat, de parcă îşi pierduse actele, şi-a dus mâna la piept şi s-a adresat cu aer obsecvios unei cucoane pe care nu o cunoştea, cum nu îl cunoscuse nici pe socrul meu:
- Stimată doamnă, în marea grabă pricinuită de marea durere a pierderii scumpului nostru repauzat, mi-am uitat portofelul acasă, de nu cumva mi l-o fi furat cineva pe drum. Aţi putea să-mi împrumutaţi o sută de lei? Să am de-o lumânare. Sunt profesorul Petru Ion.

Farmecul său a dat roade. A repetat manevra şi cu alte persoane necunoscute, tot de sex femeiesc, hotărât să-şi astupe gaura provocată de ciudata dispariţie a portofelului, până am plecat cu toţii, câteva zeci de neamuri, vecini şi prieteni, la cimitir. Am ajuns acolo mult prea devreme, pentru că preotul mai avea de îngropat câţiva morţi. Era luna decembrie, gerul muşca nemilos, aşa că femeile s-au înghesuit la adăpostul capelei, iar bărbaţii s-au răspândit pe aleile dintre morminte, plimbându-se dintr-o parte într-alta, ca să mai păcălească gerul. Când, în sfârşit, ne-a venit şi nouă rândul la slujbă, bărbaţii dispăruseră. Nimeni nu ştia unde, doar paznicul avea o idee şi mi-a arătat cu degetul, înspre oraş, o cârciumă în care, zicea el, se putea bea o ţuică fiartă şi un vin roşu. Am plecat într-acolo aproape alergând; amorţisem şi eu de frig şi trebuia neapărat să-i adun pe dezertori. Înăuntru era o atmosferă de nuntă, cu pahare pline şi sticle goale, cu unchiul Petrică urcat pe un scaun, cântând şi dirijând de zor corul îndoliaţilor: Ş-altă dată, ş-altă dată / O s-o facem şi mai lată. Era în elementul său, îşi umpluse cu banii cuconetului portofelul uitat sau furat şi dădea de băut la toată lumea.
- Cred că răposatului i-ar fi plăcut asemenea înmormântare, a zis el pe drumul de întoarcere la cimitir.

În primele douăzeci şi patru de ore ale libertăţii, aveam obligaţia să mă prezint la miliţie. Cu biletul de eliberare din Gherla în mână, am intrat în biroul sectoristului, pe care îl ştiam dinainte de arestare, din blocul în care locuiam şi unde venea uneori, după terminarea serviciului, folosindu-se copios de prestigiul uniformei miliţieneşti, să pipăie fetele de pe etaj. Era locotenent, îl chema Niţă şi semăna destul de bine la faţă cu anchetatorul meu de la Securitate. Dacă erau neamuri, e de presupus că se înrudeau de foarte departe, pentru că, spre deosebire de securistul agitat şi agresiv care ţipa, înjura şi mă lovea cu muchea palmei la fiecare cuvânt, miliţianul, deşi se răstea la mine, nu îndrăznea să mă lovească şi vorbea aproape în şoaptă. I-au trebuit vreo două, trei săptămâni ca să studieze dosarul, compus doar dintr-o cerere pentru obţinerea buletinului de identitate, timp în care m-a chemat zilnic la el, ca să mă întrebe acelaşi lucru: cum mă numesc, unde m-am născut şi unde vreau să mă stabilesc. Când auzea că vreau să rămân în Bucureşti, exact ce scria în cererea mea, începea cu sfaturile:
- Mai bine pleacă, dracului, la tine la ţară, de unde-ai venit, şi nu-mi face mie necazuri, la mine în sector.

Nu era om rău şi nu voia să fie nepoliticos. Atât îl ducea capul, iar grosolănia era dovada incontestabilă a sincerităţii sale. Până la urmă, mi-a dat o legitimaţie provizorie, pe care avea să mi-o reînnoiască o dată la două săptămâni, pentru început, apoi o dată la trei luni, când îşi reînnoia şi sfatul de a pleca, dracului, înapoi la ţară. Abia peste vreo doi ani a fost de acord să mi se elibereze buletinul de identitate, după ce se învăţase cu ideea şi îi mai trecuse frica de a avea la el în sector încă un duşman al poporului. L-am reîntâlnit, mai târziu, şi în altă calitate decât cea oficială, într-o împrejurare în care i se putea vedea, nealterată de obligaţiile serviciului, adevărata personalitate. Mă aflam în atelierul de cizmărie al lui Turcu, cumnatul meu, negustor uns cu toate alifiile, neîntrecut îmblânzitor şi corupător de inspectori financiari şi ofiţeri de miliţie, personaj viu, colorat, lipsit de diplome, dar mai stăpân pe arta conversaţiei şi a convivialităţii decât moraliştii spanioli ai altor secole. Îl ascultam povestind ceva, când a apărut locotenentul Niţă. Nu era în uniformă, venise în vizită, dar dând cu ochii de mine a voit să se retragă, încurcat. Turcu a insistat să intre, a băgat mâna în buzunar, a scos un pumn de bancnote de câte o sută de lei, o sumă mare la vremea aceea, mai mare, probabil, decât solda pe o lună a miliţianului şi, fără să se ridice de pe scaun, i-a întins banii musafirului:
- Ia, măi Niţă, să ai şi tu de-o bere.

Organul de apărare a legii s-a încovoiat slugarnic, a înhăţat mita şi s-a retras de-a-ndăratelea, nemaiputându-se opri din mulţumiri şi plecăciuni, mereu cu spatele la uşă:
- Să trăiţi, domn Turcu, să trăiţi, să trăiţi...

Turcu cunoştea sufletul sensibil al miliţienilor, pentru că lucrase cândva, prin 1950, în Ministerul Afacerilor Interne, ca cizmar, dar cu aleasa titulatură de consilier tehnic în probleme de aprovizionare. Noilor guvernanţi, aproape analfabeţi, le plăceau titlurile pompoase, de care nu se mai săturau şi pe care le ofereau magnanim şi subordonaţilor. În calitatea sa de consilier, lui Turcu i s-a ordonat să confecţioneze de urgenţă o pereche de pantofi pentru tovarăşul ministru Teohari Georgescu. Când l-a chemat să-i ia măsura, ministrul, fost tipograf cu doar câteva clase de şcoală, i-a zis: "Să mi-i faci cu scârţ." Turcu povestea amuzat că a băgat între tălpile duble ale pantofilor o bucată de toval atât de uscată, încât, atunci când tovarăşul Teohari urca scările ministerului, scârţâitul încălţărilor se auzea la toate etajele. Pentru securiştii ocupaţi cu arestările la zi şi cu arestările viitoare, cu deportările de populaţie, cu anchete, torturi, procese şi condamnări, cu lichidarea năpârcilor antisovietice, a lacheilor imperialiştilor anglo-americani şi a tuturor celor ce nu gândeau ca la Kremlin, era un semnal că le-a venit şeful şi că e cazul să-şi manifeste şi mai activ devotamentul faţă de partid. Vigilenţa revoluţionară trebuia sporită, producţia de duşmani ai poporului trebuia să crească. Scârţâitul ministrului ascuţea lupta de clasă.
- Eu i-am făcut o pereche de pantofi frumoşi, mi-a spus Turcu, dar mitocanul călca alături de ei.

În drumurile mele zilnice la miliţie, ca să ascult sfaturile locotenentului Niţă, m-am întâlnit pe stradă cu Alexandru Rogoz. Era acelaşi coleg bun din studenţia noastră, prietenos şi săritor, acelaşi Didi din noaptea arestării mele, revoltat de nedreptatea lumii, aparent neschimbat, deşi în cei cinci ani de când nu ne mai văzuserăm îşi complicase biografia: se căsătorise, avea un copil, nevasta îi fugise de acasă, dar nu singură, ci împreună cu amantul, fusese grav bolnav şi îşi pierduse un rinichi în urma unei operaţii greşite, ceea ce mi s-a părut cam mult pentru un om care rămăsese cândva şi fără un picior. Nu am îndrăznit să mă plâng de necazurile mele. L-am rugat doar să se intereseze de adresele bunilor mei prieteni Ion Ţârlea şi Nichifor Pietriş, pe care voiam neapărat să-i revăd.

Cu Ţârlea mă împrietenisem din primul an de facultate. Ca şi mine, citea cărţi proaste, adică dintre cele interzise de cenzură şi refuzate de profesorii noştri, scria versuri bune, era delicat şi timid şi, aşa cum se întâmplă multor neadaptaţi, se arăta fascinat de culturi exotice, de cele orientale, în special. I se zicea Lao, pentru că nu se mai despărţea într-o vreme de literatura lui Lao-Tse, apărută pe atunci şi în traducere românească. Se născuse în satul Hârseşti din judeţul Argeş, dar noi îl identificaserăm, dacă nu el însuşi se identificase, cu legendarul filosof chinez născut cu două mii cinci sute de ani mai înainte. Chiar la începuturile relaţiei noastre mi-a spus, fără să-l întrebe nimeni, că e anticomunist.
- Să fie clar, a zis el, cu toate că nu aveam cum să fac vreo confuzie.

Mi-am adus aminte declaraţia aceasta a lui peste ani, la Securitate, atunci când anchetatorul Constantin Voicu mă bătea de zor ca să-mi denunţ prietenii ca duşmani ai poporului. La întrebarea "Ce-ai discutat duşmănos cu Ţârlea?" am minţit fără ezitare:
- Ăsta era cel mai mare comunist din facultate. Ce să discut cu el?

Nu-mi trecea prin cap să denunţ pe nimeni, prieten sau neprieten. Cu Lao îmi petrecusem câteva zile de vacanţă la ţară, la părinţii mei, unde i-am descoperit pasiunea pentru limba franceză. Stăteam ore întregi sub un păr bătrân, lungiţi pe iarbă, iar el îmi citea cu voce tare, în traducere directă, nu ştiu ce carte franţuzească. Era atât de pătruns de limba în care citea, încât uita româna lui de acasă.
- Cum se zice pe româneşte libre... libre? întreba el cu toată seriozitatea.

Era aerian, interiorizat, prăbuşit în reverii, nutrind un respect mistic faţă de cuvinte, care îi paraliza talentul poetic. Până la urmă avea să publice câteva cărţi, interesante în detalii, dar nu pe măsura înzestrării sale, datorită fricii de a nu rata şi încrâncenării aproape patologice de a scrie frumos. În toamna lui 1962, cred că nu greşesc anul, mă aflam în Delta Dunării, pe braţul Chilia, în apropierea lagărului Periprava, pe Dimostenos (sau Castros?), un bac sub pavilion grecesc, în burta căruia trăiam vreo patru sute de deţinuţi politici. Ne-am întors la apusul soarelui de la munca de construcţie a digului, am pătruns în rezervaţia împrejmuită cu sârmă ghimpată şi ne-am repezit cu toţii la malul apei, ca să mai scăpăm puţin de murdăria unei zile de cărat pământ cu roabele. M-am lăsat în genunchi şi mi-am băgat capul în Dunăre, mai mult ca să mă răcoresc decât ca să mă spăl, iar când m-am ridicat l-am auzit pe Nelu Zane, coleg de facultate şi camarad de detenţie, întrebându-mă:
- Ăla nu e amicul tău de la Ziaristică?

Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut. Era prietenul meu. Lao-Ţârlea stătea pe platforma bacului cu o undiţă în mână şi pescuia. M-am uitat la el uluit, după cum şi el s-a uitat la mine, la fel de uluit, probabil. Am urcat cât am putut de repede pasarela ce lega ambarcaţiunea de ţărm, m-am strecurat pe lângă soldatul de pază, încercând să ajung sus pe acoperişul platformei-dormitor rezervate trupelor de securitate unde se afla Lao. Acesta m-a văzut. Când eu am luat-o la dreapta, pe marginea punţii, prietenul meu a luat-o la stânga. M-am întors să-i ies înainte, însă şi el s-a întors, dispărând în interiorul platformei. Am dat să-l urmez, numai că de data asta soldatul de pază şi-a făcut datoria. Mi-a pus automatul în piept şi a ţipat înspăimântat:
- Înapoi, că trag!

În timp ce mă retrăgeam spre puntea destinată deţinuţilor, l-am mai zărit o dată pe Lao. Mă privea ţintă, cu ochi îndureraţi, din spatele soldatului. Se simţea la adăpost, aşa că îşi putea permite puţină tristeţe. Peste ceva vreme s-a apropiat de bac un remorcher, Lao şi încă un tovarăş au sărit pe el şi au plecat acompaniaţi de fluturarea absurdă a mâinii mele. Abia acum, stând de vorbă cu Didi Rogoz, am înţeles că prietenul meu era ziarist la revista În slujba patriei, o publicaţie a Ministerului Afacerilor Interne, stăpânul lagărelor, şi că fusese trimis în Delta Dunării să se documenteze pentru cine ştie ce reportaj despre măreţele realizări ale socialismului.

Cu ajutorul lui Rogoz, am aranjat o întâlnire cu Lao, însă, în ziua în care urma să ne vedem, prietenul meu s-a internat în spital. L-am vizitat la spital, unde soţia lui mi-a sugerat că ar fi bine să-l las în pace. Când i-am relatat lui Rogoz întâmplarea, amicul meu a zis:
- S-a internat de frica întâlnirii, coane. Ai uitat unde lucrează?

Era caustic, dar în limitele adevărului.

Ne-am mai văzut rar, mai degrabă întâmplător. Am continuat să-l iubesc, pentru capitolul luminos din tinereţea noastră în care Lao-Ţârlea fusese, spre gloria lui, personaj central.

Cu Nichifor Pietriş, celălalt prieten din studenţie, locuisem un timp într-o cămăruţă de mansardă nu cu mult mai mare decât o celulă de pedeapsă din puşcăriile patriei. Era un excelent camarad, prevenitor şi tolerant, însuşiri cu atât mai importante cu cât trebuia să dormim în acelaşi pat, încăperea neîngăduind, practic, încă o mobilă. Şi totuşi, în ciuda spaţiului meschin, camera devenise un loc foarte căutat de colegii noştri de la căminul studenţesc, pentru aventuri amoroase. Cheia de la uşă trecea din mână în mână, iar uneori nici nu ştiam cum să reintrăm în posesia ei. Ne înţelegeam bine. Mergeam împreună la cursuri, împreună la bibliotecă, la film, la ştrand şi ne aveam ca fraţii. Într-o vreme, rămaşi fără burse, am făcut şi foamea împreună. Este perioada în care, aflând el că anumite populaţii se hrănesc, la nevoie, cu lăcuste, a comentat meditativ:
- Da, dar mai întâi trebuie să le prinzi.

Ins practic şi calculat, avea şi momente de candoare.

Am fost o dată la el acasă, într-un sat din Vlaşca, plin de salcâmi şi de bărbaţi violenţi. În familia lui nu am întâlnit decât femei, toate vesele, curioase, guralive, batjocoritoare cu lucrurile pe care nu le înţelegeau, căzute însă în admiraţia lui Nichifor - Nichi, pentru ele - singurul lor intelectual. Admiratoare a lui Nichi era şi o elevă de la liceul sanitar care a ţinut să mă prezinte colegei şi prietenei ei - faţă de păpuşă, ochi miraţi, piele delicată şi mâini mari, de fată de la ţară, muncită din greu. Tocmai acest contrast m-a atras. Ne-am dat întâlnire în parcul Cişmigiu, într-o după-amiază de toamnă, după orele ei de clasă. Întreaga dimineaţă mi-am petrecut-o la bibliotecă, citind pe nerăsuflate tot ce găsisem în fişier din opera lui Giacomo Leopardi. Lectură acaparatoare, inadecvată, periculoasă. Când m-am întâlnit cu faţa de păpuşă, în loc să-i fac curte, cum ar fi fost firesc, m-am dezlănţuit într-un rezumat dezordonat al paginilor citite, împuindu-i capul cu lirismele disperate ale italianului. Pe măsură ce vorbeam, am constatat că nefericitul poet o captiva. Mă asculta cu gura căscată. Când, în sfârşit, mi-am încheiat discursul, m-a strâns de mână cu degetele ei umede şi puternice şi mi-a şoptit, angelic şi inspirat:
- Ce frumos povesteşti tu! Mai povesteşte-mi un film.

Rogoz mi-a adus telefonul lui Nichifor Pietriş.
- Vezi, coane, că şi ăsta lucrează la Securitate, a zis el.

Aşadar, cei doi prieteni pentru care fusesem bătut în ancheta Securităţii erau ei înşişi angajaţi ai acelei instituţii, ca ziarişti la oficiosul M.A.I. Informaţia m-a pus pe gânduri. În cele din urmă, m-am decis să-l sun, neputând rezista dorinţei de a-l revedea pe omul de care mă simţeam legat sufleteşte. Am format numărul şi mi-a răspuns chiar el. I-am recunoscut vocea şi mi-am spus numele. A urmat o pauză, după care l-am auzit silabisind, parcă necrezându-şi urechilor:
- Cine zici că-i la telefon?
- Florin Pavlovici.
- Da? Şi ce vrei?

Peste vară, la câteva luni de la această scurtă şi înfricoşătoare convorbire telefonică, am dat nas în nas cu Nichifor Pietriş, în centrul Capitalei, cam în dreptul Universităţii. Când m-a văzut, a rămas încremenit o clipă, aceeaşi clipă de reflecţie care îi hotărâse şi pauza de la telefon, după care a ţâşnit printre automobile, riscând să fie lovit de ele, până pe celălalt trotuar al bulevardului. Ce l-a făcut să fugă în felul ăsta de un prieten este greu de spus. Mie mi-a amintit o scenă din Dostoievski, în care bătrânul Fiodor Karamazov, saltimbancul acela sentimental, şi desfrânat, şi ticăloşit, e întrebat de cineva: "De ce-l urăşti pe Cutare? Ce ţi-a făcut?" La care, nemernicul a răspuns: "Omul nu mi-a făcut nimic, în schimb, eu i-am făcut o porcărie aşa de mare, că de-atunci nu mai pot să-l văd în ochi." Prietenul meu Nichifor Pietriş reacţionase aşa cum reacţionase nu pentru că ar fi fost ticălos - în fond, avea inimă bună - şi nici din motive de ideologie, nu avea apetit pentru aşa ceva, ci pentru că frica îi intrase în oase, iar oasele înfricoşate făceau ca laşitatea să-i strălucească în culorile indecenţei. Admit că erau vremuri grele, iar el ajunsese, în ciuda sau datorită vremurilor, maior, de nu cumva colonel, de securitate. Cineva mi-a povestit că în timpul Revoluţiei din 1989 îşi ascunsese uniforma de securist sub saltea. Cu atâta lipsă de imaginaţie, s-ar fi cuvenit să fi ajuns general.

O reacţie asemănătoare cu aceea a lui Nichifor Pietriş, pornită însă din cu totul alte resorturi sufleteşti, a avut-o soţia lui Constantin Cesianu, coleg de celulă la închisoarea din Gherla. Înainte ca eu să fi fost izolat în camera de eliberare, Constantin Cesianu îmi dăduse adresa sa din Bucureşti şi mă rugase să trec pe la el acasă şi să-i asigur pe ai lui că trăieşte, că e sănătos şi aşa mai departe. El mai fusese închis o dată, pe vremea Canalului Dunăre-Marea Neagră, de unde scăpase la sfârşitul anului 1952, cu puţin timp înainte ca mormântul burghezo-moşierimii, cum botezase Canalul Gh. Gheorghiu-Dej, să fi fost abandonat. În perspectiva altei arestări, ce avea să urmeze în mod implacabil pentru un fost moşier, fost diplomat şi etern contrarevoluţionar, Constantin Cesianu stabilise cu nevasta sa o parolă care să o convingă că omul cu parola este un prieten şi nu un agent provocator sau, cum i se întâmplase chiar lui în prima detenţie, un escroc. Parola era cuvântul brioşă. Într-o seară, din prudenţă nu treceam pe la adresele camarazilor mei închişi decât după lăsarea întunericului, am sunat la uşa locuinţei familiei Cesianu, undeva pe Calea Şerban Vodă, chinuindu-mă să găsesc o formulă de adresare în care să pot strecura, alături de Bună seara, şi brioşa-parolă. Chinul s-a dovedit inutil întrucât, atunci când s-a deschis uşa şi în cadrul ei a apărut chipul gazdei, în loc de salut, am avut un moment de confuzie şi am întrebat:
- Sunteţi doamna Brioşa?

Femeia a zâmbit înveselită, mi-a făcut loc să intru şi a zis:
- Se vede că veniţi din închisoare.

Eram foarte slab, aveam sub cincizeci de kilograme, părul nu avusese cum să-mi crească în câteva zile, bolnăvicioasa paloare a detenţiei sărea în ochi, aşa că n-ar fi fost nevoie să invoc produsele de patiserie ca să se înţeleagă de unde vin. Pe vremea aceea, a duce veşti familiilor celor din închisoare echivala cu a conspira împotriva statului şi partidului şi comporta riscul de a fi din nou arestat. Este motivul pentru care încercam să scurtez cât mai mult asemenea vizite. Constantin Cesianu era tatăl a două fete, între cincisprezece şi douăzeci de ani, iar cea mică voia să afle totul despre tatăl ei. Părea uşor înapoiată mintal, se bâlbâia excesiv, poate şi din pricina emoţiei, curiozitatea ei se dovedea inepuizabilă, chiar dacă mă întrerupea mereu, cu una şi aceeaşi exclamaţie: "Tati, tati!". Întrebări peste întrebări, cărora trebuia să le răspund cu răbdare, cu tact şi cu lux de amănunte, au făcut ca întrevederea să dureze până noaptea târziu. Adevărul e că dragostea fetei retardate pentru tatăl absent, vizibilă în dezordinea şi în febrilitatea întrebărilor, a făcut să mă simt eu însumi emoţionat, într-o vreme în care, după experienţele la care fusesem supus, credeam că am ajuns la un soi de paralizie, de incapacitate afectivă. Am părăsit casa aceea tristă cu mulţumirea că lăsam în urmă cel puţin o fiinţă fericită. La câtva timp după decretul de eliberare a deţinuţilor politici din închisori, am văzut-o pe doamna Cesianu într-o staţie de autobuz din apropierea Cişmigiului. M-am apropiat de ea, am salutat-o politicos, mi-a răspuns la fel de politicos, i-am zâmbit, mi-a zâmbit oarecum încurcată, ca unui ins pe care nu ştii de unde să-l iei, şi am întrebat-o despre sănătatea domnului Cesianu. Atunci şi-a amintit cine sunt. Dacă spaima poate lua înfăţişări omeneşti, în clipa aceea a luat înfăţişarea doamnei Cesianu. Ochii i s-au mărit enorm, cu globii gata să-i sară din orbite, buzele au prins să-i tremure, s-a albit la faţă şi, brusc, mi-a întors spatele, fără o vorbă, fără să mai aştepte autobuzul pentru care venise acolo. Am crezut că soţul ei murise în puşcărie sau la întoarcerea acasă, că am zgândărit o rană încă nevindecată, însă mă înşelam. O cunoştinţă comună, tot un duşman al poporului, mi-a spus că Cesienii depuseseră actele pentru plecarea definitivă din ţară, că aveau şanse mari să li se aprobe cererea de plecare şi că se temeau îngrozitor să nu intervină ceva care să le dea din nou viaţa peste cap, motiv îndeajuns de serios pentru a evita orice contact cu foştii camarazi de detenţie ai lui Constantin Cesianu. Am aflat apoi că au ajuns cu bine în Occident, în urma unor intervenţii ale unor rude din familia Ghica pe lângă preşedintele Franţei Charles de Gaulle, şi că, deşi foarte bolnav, Constantin Cesianu a reuşit să scrie o carte-document despre ororile trăite în închisorile şi lagărele Republicii Populare Române.

Tot într-o seară, am ajuns la familia Hariton sau Prodan, pe undeva în zona Grădinii Icoanei. Nu ştiu cum de îmi apar în minte două nume pentru aceeaşi familie, însă adresa mi-o dăduse Ion Pantazi în toamna anului 1963, când el urma să fie eliberat din închisoarea Gherla, la terminarea pedepsei. Ion Pantazi făcuse vreo cincisprezece ani de puşcărie, cu câteva întreruperi, iar acum, după executarea ultimei sentinţe, nu era deloc convins că va ajunge acasă. Se aştepta să aibă parte fie de o nouă condamnare, fie de domiciliu obligatoriu în pustietatea Bărăganului. Şi într-un caz, şi într-altul, nu credea că va putea să ia legătura cu mama sa sau cu Elena, fosta soţie, cărora nu le mai ştia adresele. Singura adresă sigură era cea a Haritonilor (sau Prodanilor), prieteni vechi şi de încredere ai colegului meu de celulă. De domnul Hariton auzisem printre puşcăriaşi sau, poate, chiar de la Ion Pantazi că el era omul care, riscându-şi libertatea, îi adăpostise pe Ion Ioanid şi pe Titi Coşereanu după evadarea acestora de la mina Cavnic. E o poveste bizară, face parte din legendele puşcăriei şi nu îl plasează deloc într-o lumină bună pe Titi Coşereanu, în ciuda curajului de care dăduse dovadă acesta în pregătirea şi pe parcursul evadării. Se spunea că, odată adăpostit în casa Haritonilor, Coşereanu se încurcase cu soţia binefăcătorului, iar acesta, înnebunit de furie, îl somase pe vinovat să părăsească imediat casa; în caz contrar, nu-i rămânea decât să apeleze la organele de securitate. Musafirul nu a dat crezare ameninţării şi a mai zăbovit o vreme. După ce totuşi a părăsit casa, soţul ultragiat l-a denunţat autorităţilor şi, astfel, cu episodul acesta trist şi umilitor, s-a încheiat una dintre cele mai spectaculoase evadări din istoria puşcăriilor politice româneşti.

S-ar putea ca idila dintre un evadat şi salvatoarea lui să nu fi fost decât o închipuire, pură invenţie, rodul fanteziilor unor prizonieri frustraţi. Am ţinut să o amintesc pentru că poveştile puşcăriilor ne umpleau viaţa mai mult decât realul lor. Se poate vorbi de o mitologie a spaţiului carceral la fel de vie ca viaţa noastră de fiecare zi. În cartea mea de amintiri din închisoare, Tortura, pe înţelesul tuturor, există un strat al legendei de care mi-am dat seama, parţial, în timp ce scriam cartea, dar pe care l-am lăsat în pace, aşa cum a apărut el în desfăşurarea naraţiunii. Mi-am zis că orice lume închisă îşi creează o mitologie proprie, care nu falsifică realitatea, ci, dimpotrivă, o potenţează. De pildă, anecdota cu ochiul de sticlă al anchetatorului, care are o privire mai umană decât ochiul cel sănătos, pe care am auzit-o în închisoarea Jilava, se regăseşte aproape la fel în romanul Kaputt al italianului Curzio Malaparte. Tot astfel, replica luptătorului din rezistenţa armată de a nu fi cerut permis de portarmă de la autorităţi pentru puşca mitralieră cu care lupta în munţi împotriva aceloraşi autorităţi am întâlnit-o şi în alte amintiri din detenţie, în gura altor puşcăriaşi, la Gherla şi la Jilava. Şi, ca să mai dau un exemplu, amuzamentul caraliilor provocat de enormitatea sentinţelor rostite de tribunalele militare româneşti seamănă cu amuzamentul gardienilor sovietici în legătură cu sentinţele tribunalelor revoluţionare bolşevice. Formula rusească e chiar mai rafinată:
- Ce pedeapsă ţi-au dat?
- Zece ani.
- Ce-ai făcut?
- N-am făcut nimic.
- Minţi, cetăţene. Dacă nu făceai nimic, îţi dădeau douăzeci şi cinci de ani.

Acestea şi altele asemănătoare, unele ţinând de bravadă, altele voind să compenseze laşităţi sau, cel puţin, să le ascundă, ca şi biografiile închipuite, născute din frică ori din prudenţă, se armonizează cu trista, inutila brutalitate a închisorii noastre politice.

În casa prietenilor lui Ion Pantazi s-au adunat vreo şapte, opt femei şi un singur bărbat. Stăteau în jurul unei mese ovale, pe scaune şi pe fotolii, iar eu încercam să le prezint o imagine cât mai fidelă a lumii din care veneam, evocând închisoarea Gherla, acea Maria Tereza a închisorilor româneşti, masivă, impunătoare pe dinafară, dar cu măruntaiele putrede, cu subsoluri umede şi reci în care agonizau bărbaţii ţării, acea târfă carcerală avidă de suferinţă, lacomă de moarte, cu administraţia ei coruptă, cu gardienii ei cruzi, deşeuri ale satelor şi oraşelor, ameţite de solde şi uniforme, a căror vorbire rareori depăşea nivelul înjurăturii, iar în mijlocul acestei descompuneri l-am evocat pe prietenul lor Ion Pantazi, calm, demn, enigmatic... Gazdele mă ascultau politicos, cu clătinări din cap, uneori cu câte o exclamaţie, dar fără să facă vreun comentariu, fără să pună cea mai nevinovată întrebare. Am părăsit casa contrariat. Peste vară, aveam să aflu de la Ion Pantazi însuşi că veştile mele veniseră cu o întârziere de câteva luni, că Haritonii (sau Prodanii) ştiau totul despre el, oricum mai mult decât mine, care habar nu aveam că Ion Pantazi se afla în momentul acela cu D.O. (domiciliu obligatoriu) în Bărăgan, în satul Valea Călmăţui, şi că luase legătura cu ai săi încă din noiembrie. Probabil că veştile mele, venite atât de târziu, îi contrariaseră şi pe ei, cum mă contrariase şi pe mine tăcerea lor. În plus, aveau destui deţinuţi politici în familie sau printre prieteni, pentru a nu face confidenţe unui necunoscut. Mă ascultaseră din pură amabilitate.

La întoarcerea în Bucureşti, lui Ion Pantazi i-a fost imposibil să-şi găsească o slujbă, oricât de modestă, din care să poată trăi decent. Fiu al ministrului de război din timpul mareşalului Ion Antonescu, fost ofiţer decorat în campania antisovietică şi deci activ duşman al poporului, cu o risipă de condamnări politice în spinare, Ion Pantazi avea un dosar de cadre atât de prost, încât s-a văzut silit să plece pe şantierele socialismului şi să lucreze o vreme ca miner, meserie învăţată în detenţie la minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic. Pe urmă viaţa lui a cunoscut o întorsătură violentă. Cehov scrie undeva că, dacă îţi bate cineva în geam la trei dimineaţa, n-ar putea să fie decât una din două: ori poliţia, ori neamurile de la Kaluga. Lui Ion Pantazi i-a bătut în geam o moştenire din America. Un unchi al său, Radu Irimescu, prieten şi partener de afaceri al regelui Carol al II-lea, fusese numit de acesta ambasador al României la Washington, primind şi o însărcinare mai puţin oficială: să cumpere pentru Majestatea Sa o plantaţie de arbori de cauciuc în Brazilia. Irimescu a cumpărat plantaţia, evident, cu banii regelui, dar pe numele său. Când Carol i-a cerut explicaţii, noul proprietar de plantaţie s-a supărat pe monarhie şi nu s-a mai întors în ţară. Amintindu-şi că în guvernarea Goga fusese ministru al marinei, a vândut arborii de cauciuc şi a investit banii în vapoare. Afacerea nu a mers, aşa că a renunţat la marinărie în favoarea unei firme de construcţii. Cum nu se prea pricepea la zgârie-nori, a lichidat totul şi s-a retras în însorita Californie, ca bun şi cinstit rentier. Avea un cont gras în bancă, locuia la hotel şi nu mai ducea dorul proprietăţilor. Fiind crescut în bogăţie, avea vocaţia risipei, nu a acumulării. Atunci când a murit, povara moştenirii a căzut pe capul lui Ion Pantazi şi pe al mamei acestuia, unici moştenitori ai aventurierului carlist. Suma pe care urma să o primească Pantazi nu s-a ştiut decât mai târziu, după ce bunurile personale ale unchiului au fost scoase la licitaţie. Zadarnic s-a zbătut nepotul să obţină aprobarea de a pleca în California pentru a intra direct în posesia moştenirii. Prea vigilentele Organe l-au refuzat, în ciuda faptului că îşi lăsa în ţară, ca pe vremea turcilor, soţia şi doi copii mici, drept zălog. Evaluarea averii s-a făcut printr-o firmă de avocatură din California care l-a escrocat copios pe moştenitor. De pildă, câteva picturi valoroase, printre care unul sau două tablouri de Nicolae Grigorescu, s-au vândut la o licitaţie trucată cu câteva zeci de dolari, după cum o monedă de aur de la începuturile dolarului american, cu recunoscută valoare numismatică, a fost dată la preţul unui pachet de ţigări. Cunosc amănuntele deoarece, la rugămintea lui Ion Pantazi, care nu ştia englezeşte, am vorbit eu însumi la telefon cu avocatul american. Până la urmă, Ion Pantazi şi-a primit partea, cam o jumătate de milion de dolari. Şi-a primit e un fel de a vorbi, pentru că legile socialiste l-au obligat să îşi schimbe valuta străină în lei, la un preţ fixat arbitrar, bineînţeles, nu în favoarea vânzătorului. Din moştenire şi-a cumpărat un automobil sport - o marcă italienească de prestigiu, cu care, şofer înrăit, făcea curse nebuneşti de viteză - şi un apartament la bloc. Împreună cu Vlad Brussescu şi cu doctorul Eusebiu Munteanu, am fost invitat şi eu să-i văd casa. Nu mai ţin minte cum arăta, am doar imaginea unei camere pe care o transformase în bar, cu tejghea de alamă, ceva în genul barurilor din filmele americane de frontieră, cu scaune înalte, rafturi cu sticle de whisky şi, şocantă inadecvare, o superbă icoană bizantină pictată pe lemn şi îmbrăcată în argint, adusă cândva de la Constantinopol de bunicul lui.

Ion Pantazi a plecat în exil atunci când renunţase să mai lupte pentru acest lucru. Se adresase secţiei de paşapoarte a M.A.I. cu nenumărate cereri, se dusese în audienţă la toate organele şi organismele care ar fi putut să-i aprobe plecarea, protestase peste tot, ameninţase, făcuse scandal, se alăturase apelului semnat de scriitorul Paul Goma în 1977, însă statul comunist îl îndrăgise şi prefera să-l ţină prizonier. Ca într-o căsătorie pentru avere, dragostea a durat până la lichidarea moştenirii. La puţin timp după ce dolarii fuseseră cheltuiţi, cu excepţia unei sume limitate prin lege, un ofiţer de securitate i-a bătut în geam şi l-a întrebat politicos şi mirat de ce nu pleacă într-o excursie în străinătate. Prizonierul nu mai prezenta interes, iar stăpânirea hotărâse să scape de el. Înarmat cu un paşaport turistic, Ion Pantazi a urcat în automobilul său italienesc şi a pornit spre Germania capitalistă. Avea de gând să nu se oprească decât la Viena, ca primă etapă a călătoriei. La vama românească nimeni nu s-a mirat că luase cu el, într-o excursie de o lună, vreo zece costume, aproape douăzeci de perechi de pantofi şi opt mii de dolari. Ar fi putut să ia un întreg magazin de îmbrăcăminte şi încălţăminte, orice şi oricât, numai să nu mai ofenseze statul şi partidul cu prezenţa lui reacţionară. Doar vameşii unguri s-au minunat, dar nu era treaba lor. În apropiere de Budapesta, după o zi şi o noapte de la plecarea din Bucureşti, Pantazi a resimţit din plin oboseala drumului, şi-a dat seama că nu mai poate şofa în siguranţă şi s-a oprit în primul refugiu din marginea autostrăzii. Se lumina de ziuă. Ar fi putut să se culce comod pe bancheta din spate, maşina era încăpătoare, însă, cu gândul mereu la drum, a rămas pe scaunul şoferului şi a aţipit cu capul pe volan. Peste nici zece minute s-a pomenit cu o izbitură în laterala automobilului şi cu un zgomot asurzitor de fiare turtite. Fără să se fi trezit pe de-a-ntregul, a sărit din maşină şi a luat-o la fugă. Şi-a revenit din spaimă şi a văzut dezastrul: o maşină ungurească intrase cu toată viteza în frumosul lui automobil italian, aproape rupându-l în două. Dacă nu ar fi rămas la volan şi s-ar fi întins pe banchetă, ar fi fost ucis pe loc. Întâmplător, în momentul impactului, dinspre Budapesta, treceau pe acolo două TIR-uri româneşti. Observând accidentul provocat cu bună ştiinţă şi numărul de România al maşinii avariate, şoferii şi însoţitorii lor au sărit imediat în ajutorul conaţionalului. Au blocat maşina asasină şi l-au imobilizat pe şoferul care încerca să dispară. Era un poliţai ungur pe care Ion Pantazi îl remarcase încă din vamă şi care acum se prefăcea că e beat. Când, în sfârşit, au apărut poliţiştii de circulaţie, Pantazi era pe deplin lămurit. Nu voia nici un fel de explicaţii, nu voia despăgubiri, voia să fie condus la prima gară, să urce în tren şi să ajungă în Occident. A fost, din câte ştiu, ultima copită pe care i-o trăsese lagărul socialist. De cum a trecut graniţa, a cerut azil politic. S-a stabilit în München, unde, asemenea lui Constantin Cesianu la Paris, a scris o carte al cărei titlu nu e nici pe departe metaforic: Am trecut prin iad. Nici titlul cărţii lui Cesianu, Salvat din infern, nu e o figură de stil.

De la Valea Călmăţui, odată cu Pantazi, a sosit în Bucureşti şi Vlad Brussescu, prietenul nostru comun. Era sănătos, bine dispus şi mi-a reproşat, nu Securităţii, ci mie, faptul că la terminarea pedepsei nu am fost expediat şi eu, sub protecţia armelor, în domiciliu obligatoriu. Mi-a spus că mă aşteptase cu încredere, că îmi pregătise un pat în locuinţa lui de chirpici şi că îmi făcuse o bibliotecă frumoasă, din coceni de porumb legaţi cu sfoară, o mobilă excepţională în care strânsese o mulţime de cărţi de la deoiştii scăpaţi de acolo.
- Nici nu ştii ce efect cromatic obţii din cotoare de cărţi şi noduri de cocean, a zis.

Pe lângă bibliotecă, îmi păstrase şi propria lui bicicletă pe care nu o mai folosea, dintr-un anumit motiv. Cu umorul lui elaborat, Vlad Brussescu mi-a explicat şi motivul.
- N-am mai folosit-o pentru că n-a mai fost nevoie, şi-a început el povestea.

Satul Valea Călmăţui sau Rubla fusese întemeiat de şvabii bănăţeni de lângă frontiera cu Iugoslavia titoistă, smulşi din gospodăriile lor bogate, duşi sub escortă în Bărăgan şi abandonaţi - cetăţeni netrebnici - să se descurce cum vor putea, în pustietate, sub soarele arzător al verii anului 1951. Mai târziu aşezarea s-a umplut cu deţinuţii politici care, la expirarea pedepsei, în loc să fie eliberaţi, erau conduşi aici tot sub escortă, cu interdicţia de a părăsi locul, dar cu dreptul de a primi rude sau prieteni. Aşa se face că, după instalarea în Valea Călmăţui, Vlad Brussescu a fost vizitat, pe rând, de fosta nevastă şi de câteva iubite mai vechi sau mai noi. Niciodată femeile nu-i lasă la greu pe bărbaţi. Proaspătul deoist avea pe atunci patruzeci de ani, însă, în materie de performanţă sexuală, închisoarea îl transformase într-un bătrân de o sută de ani.
- Ce mai, eram cam impotent, a admis el.

Îi rămăsese totuşi dorinţa. Ca să uite de ea, gonea toată ziua pe bicicletă prin noroaiele şi gropile satului şi refuza orice invitaţie care l-ar fi putut plasa în apropierea vreunei femei. Călărirea bicicletei, acest substitut al amorului, a dat roade. Într-una dintre cursele lui disperate, roata bicicletei s-a izbit de un pietroi de la marginea drumului, iar biciclistul a venit peste cap de mai multe ori, cu ghidonul mereu între picioare, pentru a ateriza până la urmă, leşinat, în şanţ. A fost dus la spitalul din Galaţi (sau Brăila) unde o echipă medicală nu contenea să se minuneze de proporţiile accidentului.
- Sunteţi căsătorit? a întrebat o infirmieră.
- Să încercăm să reparăm, l-a încurajat chirurgul, dar nu cred că veţi mai bucura vreodată o femeie.

După operaţiile care au însemnat, printre altele, repararea tăieturilor, rupturilor, fracturilor pe care le suferise bărbăţia lui, bolnavul a intrat într-o convalescenţă plăcută, îngrijit fiind de o doctoriţă tânără şi frumoasă. Cu ea a ajuns să verifice pronosticul pesimist al chirurgului.
- Un mincinos, m-a asigurat Brussescu.

Din momentul acela nu s-a mai putut opri. În cele câteva săptămâni cât a mai rămas în spital, s-au bucurat de mădularul lui peticit asistentele, surorile medicale, femeile de serviciu, doctoriţele, fără nici o discriminare. Devenise o maşină de făcut sex.
- Ajunsesem să mă uit şi după brancardieri, mi s-a plâns Vlad Brussescu.

La întoarcerea în sat, s-a apucat să dea sfaturi în dreapta şi-n stânga:
- Dacă bănuiam că omul a devenit impotent, ştiam ce să-i spun: să şi-o pună pe tocător şi să şi-o toace. Dar să şi-o toace mărunt, mărunt, cum se toacă frunza de sfeclă la bobocii de raţă.

Descarcă gratuit volumul Frica şi pânda aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer