Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri


Miruna Lepuş

24.12.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Miruna Lepuş
Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri
Editura Vremea, 2010




*****
Intro

Miruna Lepuş s-a născut în 1986. Este absolventă a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

Spirit cercetător, Miruna Lepuş este sincer interesată de istoria României. Nu s-a mulţumit cu prea puţinele informaţii pe care manualele moderne le oferă asupra unor perioade ale istoriei noastre considerate sensibile, sau asupra unor personaje ce au marcat epoca în care au trăit. A citit, a căutat date, a scris ceea ce i s-a părut important.

Astfel s-a născut o primă carte, Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l, adresată în special colegilor de generaţie care au resimţit, ca şi ea, frustrarea de a nu şti nimic despre o parte însemnată a operei marelui poet şi gânditor.

Volumul de faţă este rodul studiilor ei legate de o altă personalitate despre care s-ar putea spune că a fost o victimă a istoriei. Profesor universitar, filosof, gazetar cu impact asupra vieţii politice şi "stea" a evenimentelor mondene, Nae Ionescu poate fi considerat o întruchipare a epocii în care a trăit, strălucitoarea, întunecata, tragica şi uşuratica perioadă interbelică.

Profesorul şi-a pus amprenta asupra epocii sale, aşa cum şi epoca şi-a pus amprenta asupra creaţiei şi a vieţii lui. Destinul său, la fel ca şi cel al altor gânditori interbelici, pendulează între împlinire şi ratare, între adulaţia contemporanilor şi căderea postumă în anonimat.

A lăsat o operă căreia, privită în contextul în care a fost creată, i se pot înţelege prestigiul şi coerenţa, dar care, evaluată prin metoda înghesuirii în patul lui Procust al altor credinţe şi al altor date istorice, poate fi considerată discutabilă. Lăsând la o parte chestiunea perenităţii unui tip de gândire a cărui perfectă încadrare în epocă îl face, poate, inoperant în alte vremi, putem considera că adevărata împlinire a profesorului s-a făcut prin tineri: îndrumaţi, în perioada cea mai receptivă a vieţii lor, de un magistru înzestrat cu strălucirea lui Nae Ionescu, elevii săi au dus această strălucire mai departe, sporind-o.

***
Despre finanţe, criza economică şi afaceri

Apărută în 1929, criza economică începuse să aibă efecte dramatice doar un an mai târziu. Premisele erau şi ele sumbre: în 1928, Nae Ionescu scrisese că "este foarte probabil că nu ne înşelăm dacă am afirma că cel puţin 80% din populaţia ţării este astăzi datoare, - chiar dacă la unii activul întrece pasivul. Asta înseamnă că 80% din populaţia ţări munceşte astăzi pentru ca să-şi acopere datoriile, sau numai dobânzile."[1] La începutul lui 1930, un redactor al Cuvântului scria că "sunt aproape o sută de mii de oameni care nu găsesc, prin braţele lor, putinţa de a-şi câştiga o pâine."[2] Şi mai mult, în jurul lui 1930, ţăranii împroprietăriţi după Primul Război Mondial ajunseseră să nu-şi poată plăti datoriile.[3] De la astfel de contribuabili nu se puteau strânge veniturile necesare susţinerii serviciilor publice din ce în ce mai costisitoare. Deficitul bugetar se mărea, majoritatea întreprinderilor statului erau în pierdere şi, pe lângă inflaţia monetară, mai e şi o inflaţie a valorilor, forma cea mai gravă fiind inflaţia valorilor "ierarhiei sociale şi ale vieţii publice în genere", ceea ce face ca postul ocupat să nu mai spună nimic despre om.[4] Azi nici diploma nu mai spune nimic despre om.

Cum criza atinsese toate domeniile - economie, instituţii, valori -, în opinia lui Nae Ionescu ea nu putea să se sfârşească decât "atunci când ne vom hotărî să procedăm la reforma statului", el necrezând în aşa-zisul "«automatism al regimului capitalist» graţie căruia crizele se depăşesc oarecum singure."[5]

Soluţiile profesorului la problemele pe care le avea ţara erau: în primul rând, restructurarea statului, astfel încât el să se potrivească realităţilor româneşti; instaurarea unui sistem economic autarhic, cu ruperea legăturilor cu Europa; renunţarea la sistemul economic capitalist; un guvern de "gospodari"; acceptarea unui deficit bugetar dacă acesta înseamnă mai multe investiţii; mai puţini funcţionari, dar plătiţi corect; stoparea plăţii datoriilor externe ale statului, crearea de monopoluri de stat, activarea economiei naţionale prin crearea unei bănci de stat, colaborarea cu ţările din sud-estul Europei[6] etc.

Nae Ionescu insistă asupra necesităţii de a proteja economia prin măsuri autarhice[7], printr-un "regim autarhic, de structură agrară".[8]

"Adoptarea unui regim de economie lăuntrică" ar fi trebuit să fie o soluţie tranzitorie, care ne-ar fi putut permite "să ne smulgem din cercul de fier al capitalismului apusean (să ne recăpătăm, deci, independenţa)" căci dacă "vom vinde în bucăţi toate bunurile noastre, toate izvoarele mai mult sau mai puţin sigure de încasări, ne vom pomeni într-o bună zi aşezaţi într-un regim colonial; cu un fel de relativă independenţă naţională, dar sub completă stăpânire politică şi economică."[9]

În perioada crizei din anii '30, când oamenii politici îşi îndreptau speranţele spre occident, Nae Ionescu afirma în mod constant că Europa nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne poate înrăutăţi situaţia dacă continuăm să păstrăm legături economice. "Europa nu ne poate ajuta cu nimic [...] a venit în sfârşit vremea să ne ferim de ajutorul Europei".[10]

Într-un articol intitulat "Noi şi Europa în faţa crizei", directorul Cuvântului face o comparaţie între poziţia ţării noastre şi cea a statelor de mai la vest în faţa crizei economice, comparaţie din care România iese foarte bine. "Europa este desigur o regiune organizată, dar nu are, în cea mai mare parte a ei, pâine." Ţările acestea zise "civilizate" produc bunuri industriale şi fac comerţ, îşi aduc alimentele din exterior. La noi era invers: dezvoltarea agriculturii ne permitea să exportăm cereale şi să importăm bunurile industriale, ceea ce face ca "dacă prin imposibil am trage un cerc în jurul graniţelor ţării şi ne-am închide la noi acasă, apoi desigur am avea grâu ca să mâncăm, lână ca să ne îmbrăcăm, lemne ca să ne încălzim şi cărămidă ca să clădim. Asta e enorm." Şi mai tranşant spus, "în Europa există o bună-stare flămândă, pe când la noi o mizerie sătulă".[11] Ce s-a schimbat de atunci? Poate că "mizeria" noastră nu mai e chiar atât de "sătulă", dar, în orice caz, e mai "sătulă" decât a lor. Criza ne face, deci, "să binecuvântăm împrejurarea că, fiind un popor de păstori şi plugari, nu suntem ţinuţi numaidecât să suportăm dezastrele industrialismului".[12]

Condiţiile ca "«dezastrul» capitalismului" să nu ne afecteze sunt "aceea a dezarticulării noastre din sistemul european şi a renunţării la suprastrucura «civilizată», adică european-capitalistă a aşezării noastre".[13] Asta presupunea şi renunţarea la politica de până atunci de rezolvare a crizei, adică aşteptarea luării deciziilor la diversele conferinţe internaţionale. "Să lăsăm, deci, preocupările pentru probleme internaţionale mai la o parte. Lucrurile astea se hotărăsc ele şi fără noi. Chiar şi când ne privesc."[14]

Nae Ionescu era de părere că "întregul regim capitalist e azi în destrămare" şi mai cu seamă "capitalismul bancar"[15], căci porneşte de la ban, care "nu e o realitate, ci o ficţiune".[16] De aceea, jurnalistul îl admira pe Grigore Iunian, "potrivnicul economiei banului - adică singurul om cu o politică financiară ţărănistă". Acesta punea pe primul loc debitorul, nu creditorul, vrând să asigure celui dintâi posibilitatea de a-şi continua munca, iar nu câştigul celui de-al doilea care "în generalitatea lui e mai degrabă parazitar".[17] În renunţarea la capitalism Nae Ionescu vede şi scăparea de oamenii de afaceri care "ne guvernează de la începutul războiului european. Ei închid şi deschid graniţele. Ei ne controlează importul şi exportul. Ei ne impun compensaţiile pe care să le primim şi sacrificiile pe care să le facem. Ei sunt adevăratul guvern", căci partidele erau nepregătite pentru rezolvarea problemelor iscate de război, iar oamenii de afaceri erau gata să-şi ofere serviciile.[18] Ceea ce trebuia deci ţării pentru a ieşi din sistemul capitalist era "un guvern de gospodari cinstiţi, oameni practici, străini de orice ideologie, [...] apţi a înţelege situaţiile şi în bucăţi, nu numai în sistem, apţi a deosebi realitatea normală de realitatea patologică."[19]

Acest guvern de gospodari trebuia să rezolve problema deficitului bugetar din cauza căreia România "a recurs permanent la sistemul împrumuturilor; de consumaţie - nu de investiţie." Totuşi, statul român nu era unul "risipitor" - "nu-şi înzestrează armata, nu-şi întreţine drumurile ş.a.m.d.", anii cu bugete excedentare datorându-se unor cheltuieli prea reduse, nu unor venituri crescute, ceea ce a făcut ca "România să nu aibă niciodată şosele bune, localuri de şcoală suficiente, armată bine înzestrată etc."[20] În perioada crizei, statul a ales varianta micşorării cheltuielilor. Bugetul a tot fost micşorat, dar nimic bun nu a rezultat, ba mai mult, s-a observat diminuarea veniturilor: "am avut un buget de 38 de miliarde, şi am încasat 33; am coborât bugetul la 33 de miliarde - am încasat 24. Îl reducem acum la 25."[21] Nae Ionescu se întreabă dacă ţara va avea soarta măgarului lui Nastratin - când în sfârşit va învăţa să se descurce şi fără fân (fără buget, în cazul statului), va muri. Deci scăderea la nesfârşit a cheltuielilor nu e o soluţie; rezolvarea problemelor vine din adaptarea cheltuielilor la necesităţi. "Dacă eu, funcţionar de stat, care am de făcut două drumuri pe zi, de acasă la slujbă şi de la slujbă acasă, îmi cumpăr un automobil, - asta e risipă; dacă eu, medic, care am douăzeci sau treizeci de curse zilnic de făcut, îmi cumpăr un automobil, - asta nu mai e risipă."[22] În opinia lui Nae Ionescu, eforturile de a face economie cu orice chip ne aduseseră "în situaţia unei ţări excepţional de bogate, în care oamenii încep să moară de foame."[23]

Din moment ce se recurgea la împrumuturi, rezulta că ţara nu putea întreţine statul. Şi asta pentru că "statul pe care îl întreţine sau trebuie să-l întreţină azi ţara românească nu e statul care să se potrivească ţării româneşti, de care ea ar avea nevoie."[24] Deci cheia echilibrării bugetului era reorganizarea statului căci, "într-o ţară în care plugăria şi deci spiritul agrarian este puternic precumpănitor, statul a fost creat de spiritul orăşenesc, după necesităţile structurale ale mentalităţii citadine, şi nu după cele reale ale ţării." Iar deficitul bugetar venea din diferenţa dintre nevoile ţării, care sunt mici, şi nevoile pentru care a fost creat statul, care sunt mari. Statul nu e al "realităţilor ţării; nu e al ţării". Cum "niciodată o ţară de economie agrară [...] nu va putea întreţine un stat de structură capitalist burgheză", singura soluţie e reaşezarea statului pentru a corespunde realităţii.[25] Deci nici o schimbare faţă de epoca lui Eminescu, când el spunea că instituţiile pe care le-am împrumutat nu se potrivesc cu realităţile din ţară.

În opinia lui Nae Ionescu, prima problemă pe care trebuie să o rezolve un guvern care vrea să construiască un buget real este diminuarea numărului de funcţionari, pe care statul urmează să îi "întreţină" ca şomeri, "căci e preferabil ca statul să-i plătească cu o sumă oarecare şi pe un timp oarecare [...] decât să-i păstreze mai departe ca funcţionari. Ca «şomeuri» plătiţi de stat ei nu fac rău decât pungii noastre a tuturora; ca funcţionari inutili, ei dezorganizează sau falsifică chiar aparatul nostru de stat."[26]

Legea armonizării salariilor funcţionarilor publici, votată sub guvernul Averescu, prevedea ca pentru fiecare "tip de funcţie" să existe un venit de bază şi "un coeficient bugetar variabil", care depindea de resursele statului şi de "indicele de scumpete". Legea are însă viaţă scurtă, fiind suspendată în iulie 1927. Nae Ionescu spune despre armonizarea salariilor bugetarilor că nu se poate face datorită condiţiilor diferite în care îşi desfăşoară activitatea diversele categorii de funcţionari. În Austria, Germania şi Rusia armonizarea se făcuse numai pentru funcţionarii din posturi administrative.[27]

În luna octombrie 1931, Nae Ionescu se arată împotriva unei noi curbe de sacrificiu, căci el e de părere că trebuie micşorat "bugetul funcţionarilor", nu al funcţionarului, ceea ce înseamnă o diminuare a numărului funcţionarilor, nu a salariilor lor - "soluţia nu e «Lefuri puţine şi mici», ci "LEFURI PUŢINE ŞI SUFICIENT DE MARI".[28]

*
Pentru momentul în care situaţia ar fi ajuns "extrem de gravă", Nae Ionescu propune "măsuri eroice", câteva măsuri care, deşi pot părea prea dure, nu primejduiesc "existenţa statului şi asigurarea posibilităţilor de muncă viitoare ale naţiunii": întreruperea plătirii împrumuturilor externe[29], întreruperea pentru câţiva ani a fondurilor alocate de stat învăţământului şi bisericilor, diminuarea celor alocate întreţinerii unei armate permanente enorme[30], confiscarea averilor "moarte" - adică a averilor atât de mari încât "n-ar ajunge unui muncitor să le mănânce nici într-o sută de vieţi viitoare"[31].

Nae Ionescu e de părere că statul nu trebuie să intervină pentru a susţine băncile falimentare[32]. Deşi la început directorului Cuvântului i s-au opus mai toate partidele politice, guvernul a sfârşit prin a redacta un proiect de conversiune a datoriilor agricole.[33] Nae Ionescu e de părere că, între plugari şi bănci, statul trebuie să-i aleagă pe plugari şi să-i ajute aşa cum o făcuse şi o făcea cu băncile. În sprijinul afirmaţiei sale dă afirmaţia lui Argetoianu care spusese că "băncile, toate, nu trăiesc astăzi decât prin sprijinul statului".[34] Dacă creditorii ar fi vândut terenurile ţăranilor, reforma agrară ar fi fost anulată şi nici ei nu şi-ar fi recuperat întreaga sumă datorată de micii proprietari, căci preţul terenurilor scăzuse. Soluţia pe care Nae Ionescu o consideră drept cea mai bună e cea a lui Manoilescu: preluarea datoriilor agricole de către stat.[35] În plus, profesorul era de acord ca statul să acorde sprijin din motive economice - când criza prin care trece întreprinderea e una de moment, sau sociale - când problemele întreprinderii ar duce la şomaj etc.

*
Despre cazul Manoilescu, Nae Ionescu spune că nu e decât un complot pus la cale de guvernul liberal şi deschide paginile Cuvântului pentru Mihail Manoilescu şi apărarea sa. Directorul ziarului va folosi declaraţiile din timpul procesului în campania sa de aducere pe tronul ţării a lui Carol.

În "afacerea Skoda" Nae Ionescu vede patru "afaceri" diferite: "o fraudă fiscală" (reprezentanţa Skoda din Bucureşti nu-şi plătise impozitele către stat), "o afacere de spionaj" (directorul Skoda deţinea fără drept documente privind siguranţa naţională), "un contract oneros" (în dauna statului român), "o acţiune de corupţie" (încheierea contractului s-a făcut prin coruperea unor civili şi a unor militari români).[36] Cum Seletzski, directorul reprezentanţei Skoda, nu colabora deloc cu anchetatorii, Nae Ionescu propune chiar "instituirea camerei de tortură", după ce Sică Popescu, comandant al corpului I de armată şi parte în afacere, se sinucide.[37]

Despre monarhie, restauraţie şi Carol al II-lea

Pentru Nae Ionescu, "regalitatea e o instituţie mistică"[38], iar "Rege şi Naţiune sunt una; unul şi acelaşi lucru"[39]. Monarhia românească era "cea mai autentică regalitate din câte sunt în Europa"[40] afirma el entuziast după revenirea în ţară a lui Carol. "Regele şi Naţiunea nu sunt elemente de polarizare, ci una şi aceeaşi realitate în două ipostaze: Regele este naţiunea. Iată marele adevăr în căutarea căruia umblăm de la constituirea României moderne, şi care nu ne-a venit decât oarecum din cer, pe aripi de pasăre măiastră, în seara de 6 iunie." [41]

Profesorul se considera monarhist, nu însă şi carlist - ar fi susţinut un principe alungat indiferent de calităţile sau defectele sale dacă "abdicarea" ar pune în pericol monarhia.[42] (Tot aşa, astăzi, mulţi se consideră "monarhişti", fără a fi "mihăişti".) În viziunea sa, discreditarea monarhiei şi a regelui fusese o constantă în activitatea partidelor politice începând cu 1859.[43] "A uitat cineva infama campanie de denigrare întreprinsă de partidul liberal, cu banii statului, cu organele statului, împotriva Principelui Carol?"[44] În vara lui 1929, Nae Ionescu face o călătorie în Anglia, iar la întoarcere scrie un articol despre respectul acordat acolo dinastiei şi despre modul în care "englezii ştiu că nu trebuiesc confundate excesele vieţii personale - atunci când, din nenorocire, ele există - cu actele cari singure ţin de istorie ale persoanei regale".[45] Pentru a îmbunătăţi imaginea pe care o avea ţara despre Carol, Nae Ionescu insistă asupra puţinelor lucruri de admirat la vlăstarul regal: el spune că "alături de problemele culturii poporului, nimic nu a fost mai aproape inimii şi sforţărilor sale ca armata" şi vorbeşte de "calda, sobra şi grava iubire a Principelui Carol pentru armata ţării".[46] Marele iubitor al armatei dezertase însă cu ceva timp în urmă pentru Zizi Lambrino.

Nae Ionescu îşi dorea un rege purtat de mase, un rege în care ţara să aibă încredere totală, pe care poporul să-l urmeze neabătut. Era însă de la sine înţeles că regele nu urmează decât interesul naţiunii, că se dedică complet ei. Adeziunea poporului putea fi obţinută prin cooperarea cu un partid de mase. După ce e dezamăgit de activitatea ţărăniştilor, Nae Ionescu îşi pune speranţele în legătura dintre Rege şi Garda de Fier. În 1939, profesorul afirma că el fusese "constant preocupat de legătura dintre legiune şi Rege" şi chiar singurul care încercase "să facă legătura între rege şi singura mişcare totalitară existentă", în vederea creării unui stat totalitar care ar fi fost simbioza perfectă între rege şi naţiune. Unica soluţie pe care o vedea problemelor apărute în 1939 era statul totalitar cu "bază populară activă, dinamizată, fanatizată pentru orice gest de iniţiativă regală".[47]

În campania de readucere în ţară a principelui, Nae Ionescu prezintă pe larg istoria abdicărilor, cu motivele ei ascunse. "Încă de prin 1922, o tensiune se accentua între principele de Coroană şi Şeful partidului liberal." "Ştie toată lumea că nu o aventură sentimentală - sau cel puţin nu una a Lui - stă la originea tragediei din 4 ianuarie", scria profesorul. Nae Ionescu afirmă că în spatele ei se ascunde un complot pus la cale de Ionel Brătianu, Ştirbei şi Stere.[48] La sfârşitul lui 1925, principele îi cerea regelui să restabilească "raporturile normale", trimiţându-i totodată documente prin care demonstrează "acţiunea de sabotare întreprinsă de Ion Brătianu" împotriva sa. Carol, pe atunci în străinătate, e vizitat de Hiott, care-i aduce un "ultimatum", la care, după spusele lui Nae Ionescu, n-ar fi răspuns "nici un om cu demnitate, nu regală, dar omenească".[49] După spusele lui Nae Ionescu, ultimatumul adresat Principelui era de felul "sau vrei să te reîntorci în ţară şi, în acest caz, dai declaraţie scrisă că eşti nebun [...] şi consimţi să fii arestat, - sau iscăleşti actele de abdicare".[50] Nae Ionescu spune că principele Carol fusese "alungat", nu abdicase. Declaraţia pe care o semnase Carol suna aşa: "declar că nu voiu avea nici o pretenţie asupra drepturilor la care am renunţat de bună voie din propria mea iniţiativă, şi mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă întorc în ţară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen, să nu mă întorc fără autorizaţia Suveranului". Interdicţia de a se întoarce în ţară nu apare nici în comunicarea publicată pe 31 decembrie în Monitorul Oficial, nici în actul de la 4 ianuarie 1926. Astfel, din punct de vedere juridic, principele nu era oprit să se întoarcă în ţară.

Cum Ferdinand nu-şi dorise ca exilul fiului său să fie definitiv şi cum declaraţia de renunţare la tron şi la dreptul de a se întoarce în ţară nu fusese dată "de bună voie", în opinia lui Nae Ionescu principele nu avea obligaţia morală de a o respecta.[51] Nae Ionescu scrie că pentru regele Ferdinand "îndepărtarea de la tron a Principelui Carol nu putea fi una "definitivă", motiv pentru care a şi trimis oameni politici "să-i aducă înapoi fiul".[52] Gazetarul se arăta convins că Ferdinand dorea întoarcerea fiului său, lucru demonstrat de faptul că, chiar şi după adoptarea actului de la 4 ianuarie, Ferdinand îi însărcinează pe Mihai Popovici şi pe generalul Averescu cu redeschiderea chestiunii renunţării.[53]

În toamna lui 1929, Nae Ionescu îşi începe campania în favoarea revenirii lui Carol în ţară. Nae Ionescu vorbeşte despre "monstruozitatea nu numai omenească, dar şi politică a actului de la 4 ianuarie".[54] Pe 4 ianuarie 1930, Cuvântul publica comunicatul prin care, la 1 februarie 1927, Partidul Naţional Ţărănesc cerea revizuirea actului de la 4 ianuarie. Numărul a fost însă confiscat. În luna mai începuseră să circule zvonuri privind apropiata întoarcere în ţară a principelui Carol. Nae Ionescu mărturiseşte într-un articol din 10 mai 1930 că nu le-a menţionat până atunci pentru a nu-i fi confiscat ziarul pe motiv de "agitaţie carlistă". De a doua zi însă, se deschide seria de articole de pregătire a venirii lui Carol. "Carol I, energic, dar german; Ferdinand I, român (aproape) dar slab. [...] Carol al II-lea. Român acesta, întreg şi energic."[55]

Numărul de duminică 8 iunie 1930 este un număr de sărbătoare - pe prima pagină se anunţă cu litere mari că "Principele Carol a sosit". "Trăiască Principele Carol!" e urarea de bun venit a Cuvântului, urare care se încheie cu "Trăiască Alteţa Sa Regală Principele Carol! Trăiască Salvatorul României Mari!" Mesajul acesta e scris pe aproape întreaga pagină întâi, fiind însoţit de fotografia principelui. Prima ediţie a ziarului din 9 iunie repetă pagina întâi şi unele articole apărute în numărul de duminică. În cea de-a doua ediţie însă, se face trecerea de la apelativul de "Principe" la cel de "Rege" şi este publicată o fotografie înfăţişându-l pe Carol al II-lea copil, alături de bunicul său, Carol I, modalitate subtilă de a sugerea dreptul principelui de a domni la fel cum o făcuse înaintaşul său.

În 1930, fotografiile lui Carol, ale principelui Nicolae şi ale lui Mihai se găsesc în mai toate numerele din Cuvântul. În numărul aniversar din 7 iunie 1931, Nae Ionescu e cel care scrie articolul care rememorează acel prim an de domnie al lui Carol al II-lea, care îi priveşte pe cititori dintr-o fotografie mare de pe prima pagină a ziarului. În finalul articolului i se adresează regelui, cu mare fast: "Ne eşti Rege şi Stăpân. [...] Stăpâneşte-ne deci, Doamne, după legea firii Tale şi după nevoile ceasului de faţă."[56] Preaslăvirea aceasta seamănă izbitor cu cea din epoca comunistă. Prima pagină a numărului din 9 iunie e şi ea plină de fotografii de-ale lui Carol: regele şi principele Nicolae, Carol al II-lea şi bunicul său, Carol I, regele şi fiul său, Mihai.

La un an şi jumătate de la revenirea lui Carol, Nae Ionescu scria: "în politica română au încetat, de la 8 iunie 1930, arbitrariul şi influenţele lăturalnice"[57]; "de la 8 iunie până astăzi, orice iniţiativă luată a stat sub imperativul, matematic ca precizie, al realităţilor".[58]

Susţinerea lui Carol al II-lea e cel mai delicat punct al politicii lui Nae Ionescu. În general, Nae Ionescu pleca de la realităţi, însă în acest caz pleacă de la o preferinţă personală. De-abia foarte târziu va vedea că regele nu era un român atât de "întreg şi energic"[59] precum îl credea. A trăit să vadă cum regele şi-a folosit energia împotriva României, dar nu şi ca să vadă cum "Salvatorul României Mari"[60] a contribuit la pierderile teritoriale negociate de diplomaţi în timpul ultimelor sale luni de nefericită domnie.


[1] Nae Ionescu, "Asanarea contribuabilului", 29 decembrie 1928.
[2] "Anul 1929 în câmpul muncii", Cuvântul, 2 ianuarie 1930.
[3] Nae Ionescu, "Datoriile agricole. Cine trebue să piardă?", 6 septembrie 1930.
[4] Nae Ionescu, "Revalorizarea", 4 februarie 1932.
[5] Nae Ionescu, "«Sfârşitul crizei»", 13 septembrie 1932.
[6] Nae Ionescu, "Un program", 25 februarie 1932.
[7] Nae Ionescu, "Ce vrea von Pappen şi ce nu facem noi", 31 august 1932.
[8] Nae Ionescu, "Noua opoziţie liberală", 9 februarie 1932.
[9] Nae Ionescu, "...şi totuşi suntem la răscruce", 17 aprilie 1932.
[10] Nae Ionescu, "După plecarea experţilor", 15 septembrie 1932.
[11] Nae Ionescu, "Noi şi Europa în faţa crizei", 23 iulie 1931.
[12] Nae Ionescu, "Datoriile agricole", 10 septembrie 1931.
[13] Nae Ionescu, "Noi şi Europa în faţa crizei", 23 iulie 1931.
[14] Nae Ionescu, "Chibiţii conferinţelor internaţionale", 21 mai 1933.
[15] Nae Ionescu, "Precizări. Bănci şi stat", 31 octombrie 1931.
[16] Nae Ionescu, "Întoarcerea la realitate. După discursul d-lui Iunian", 7 iulie 1932.
[17] Nae Ionescu, "Cum se vorbeşte la Tg.-Jiu", 2 iulie 1932.
[18] Nae Ionescu, Discreditul partidelor politice, Ideea Europeană, 27 iulie 1919.
[19] Nae Ionescu, "Partidele politice şi conjunctura", 13 august 1931.
[20] Nae Ionescu, "Premise. Realităţi deficitare", 7 octombrie 1931.
[21] Nae Ionescu, "Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare", 8 octombrie 1931.
[22] Nae Ionescu, "Realităţi deficitare", 7 octombrie 1931.
[23] Nae Ionescu, Cuvântul, 28 august 1928.
[24] Nae Ionescu, "Premise. Realităţi deficitare", 7 octombrie 1931.
[25] Nae Ionescu, "Premise. Stat şi ţară. Tot cu prilejul reducerilor bugetare", 10 octombrie 1931.
[26] Nae Ionescu, "«Echilibrul bugetar» şi problema noului stat", 13 noiembrie 1930.
[27] Nae Ionescu, "Armonizarea", 17 aprilie 1927.
[28] Nae Ionescu, "« Lefuri puţine şi mici»", 10 noiembrie 1932.
[29] Nae Ionescu, "Contingentarea", 20 noiembrie 1932.
[30] Nae Ionescu, "Problema bugetului. Comprimări şi reduceri", 16 noiembrie 1930.
[31] Nae Ionescu, "Confiscarea averilor moarte", 17 octombrie 1930.
[32] Nae Ionescu, "Precizări. Bănci şi stat", 31 octombrie 1931.
[33] Nae Ionescu, "Legiuire excepţională", 22 noiembrie 1931.
[34] Nae Ionescu, "«Nu e serios»", 13 decembrie 1931.
[35] Nae Ionescu, "Datoriile agricole. Cine trebue să piardă?", 6 septembrie 1930.
[36] Nae Ionescu, "Eu nu mai cred...", 31 martie 1933.
[37] Nae Ionescu, "După lovitura de revolver de la Craiova", 1 aprilie 1933.
[38] Nae Ionescu, "Sub speciae historiae", 19 ianuarie 1930.
[39] Nae Ionescu, "Simbol şi reprezentanţă", 7 septembrie 1930.
[40] Nae Ionescu, "Între cele ce sunt şi cele ce se văd", 25 iunie 1930.
[41] Nae Ionescu, "Anul politic [1930]. Naţia care s-a regăsit", 2 ianuarie 1931.
[42] Nae Ionescu, "Sub speciae historiae", 19 ianuarie 1930.
[43] Nae Ionescu, "În apărarea dinastiei", 30 martie 1930.
[44] Ibidem.
[45] Nae Ionescu, "Éducation de prince", 2 octombrie 1929.
[46] Nae Ionescu, "Scrisoare deschisă doamnei Brătianu. Antimilitarism, pacifism şi alte crime", 4 octombrie 1929.
[47] Nae Ionescu, scrisoare trimisă din lagăr lui Armand Călinescu, la 27 ianuarie 1939.
[48] Nae Ionescu, "«Sângele apă nu se face» II. Capcana", 24 august 1929.
[49] Nae Ionescu, "Scrisoare deschisă doamnei Brătianu. Despre «alungarea» Principelui Carol", 6 octombrie 1929.
[50] Nae Ionescu, "Scrisoare deschisă doamnei Brătianu. Cine a alungat pe Principele Carol? Regele Ferdinand şi actul de la 4 ianuarie", 9 octombrie 1929.
[51] Principele Carol, apud Nae Ionescu, "Să vorbească documentele. 12 şi 28 decembrie 1925", 31 mai 1930.
[52] Nae Ionescu, "Sub semnul complotului", 14 mai 1930.
[53] Principele Carol, apud Nae Ionescu, "«Voinţa regelui Ferdinand». Mai mulţi suverani. Un fals liberal şi o explicaţie. Care a fost voinţa regelui. O declaraţie a generalului Averescu. Şi o scrisoare regală", 4 iunie 1930.
[54] Nae Ionescu, "Scrisoare deschisă doamnei Brătianu. În marginea unei nobile apărări", 3 octombrie 1929.
[55] Nae Ionescu, "Ţară de foc", 11 mai 1930.
[56] Nae Ionescu, "După un an. 6 iunie 1930 - 6 iunie 1931", 7 iunie 1931.
[57] Nae Ionescu, "Şi politica e o matematică", 6 decembrie 1931.
[58] Ibidem.
[59] Nae Ionescu, "Ţară de foc", 11 mai 1930.
[60] Nae Ionescu, Cuvântul, 8 iunie 1930.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer