Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nae Caranfil: Filmul ca un bloc de 10 etaje


Laura Popescu, un interviu cu Nae Caranfil

11.06.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Laura Popescu: Am stat de vorbă cu Nae Caranfil într-un moment (cel puţin aparent) de acalmie în munca sa. Am aflat că a început un proiect nou şi l-am găsit dispus să ne povestească despre valorile lui. Pentru că o dată a vorbit de cel mai bun scenariu al său, încă nefilmat, am început întrebându-l direct despre asta.

Nae Caranfil: Este povestea reală a doi nebuni care au făcut un film: Independenţa României, o producţie 1912, primul lung metraj din istoria cinematografiei româneşti şi unul dintre cele mai ambiţioase din lume la acea vreme. Bineînţeles că nu-mi propun o tratare "documentară" a cazului, şi cu atât mai puţin una aniversar-patriotică. Aventura unor cineaşti-pionieri de la începutul secolului XX devine, pentru mine, pretextul unei comedii-fluviu ce aruncă în arenă destine mici şi ambiţii uriaşe, victorii triste şi eşecuri euforice, strălucirea trecătoare a unui epoci şi eternul naturii umane.

L.P.: Restul e tăcere a fost declarat cel mai bun scenariu al anului la Festivalul de Film de la Paris în 1995 şi a câştigat premiul 2 în Competiţia Internaţională "Hartley & Merryll", la Hollywood, în 1999. Cum de nu s-a filmat încă?

N.C.: Este o superproducţie, genul de film de epocă ce mănâncă bani pe pâine. Sursele de finanţare europene la care am eu acces în momentul de faţă se tem (în mod eronat, cred eu) că proiectul înoată în două ape: film de autor din perspectiva story-ului, film comercial din perspectiva costurilor. Pentru a urni acest elefant ar trebui, pe de-o parte, o mai bună imagine a României pe piaţa cinefilă europeană; pe de alta, mai multă "voinţă politică" la nivel intern. Altfel, eu sunt convins că va veni şi ziua lui.


Orgoliul de a fi entertainer

L.P.: My Way, piesa cântată de dumneavoastră în Filantropica este un statement personal?

N.C.: Nici chiar aşa... ar fi cam devreme pentru mărturisiri atât de concluzive. Încerc să cred că sunt încă un "tânăr" cineast, cu patru filme în spate şi un viitor incert. Însă mi-ar place ca la un anumit moment, mai spre "toamnă", să pot formula ceva la fel de puternic şi de memorabil ca "I did it my way". Şi s-o fac "în felul meu"... Oricum, sper să mai curgă multă peliculă prin aparatul de filmat Arriflex înainte să ajungem acolo.

L.P.: Filmele dumneavoastră, lăsând la o parte că sunt comedii, nu au foarte mare legătură unele cu altele. Iar Dolce Far Niente nu are nici o legătură cu România. Aveţi un program?

N.C.: Da. Mă scol târziu şi mă culc şi mai târziu. Lăsând gluma la o parte, n-am un program tematic (nu mi-aş dedica filmografia, de exemplu, unui neo-realism românesc "de cartier", dar nici studierii dramei intelectualului în condiţii de capitalism sălbatic) – am însă un program stilistic. Toate filmele mele se înrudesc prin puternice legături de stil. Prin stil să nu înţelegeţi amprenta vizuală, modul de a filma, mai zbânţuit sau mai sinuos, mai nevrotic sau mai somnambul. Lucrurile astea nu ţin de stil, ci de... fiţe. Eu mă recomand printr-o anumită virtuozitate arhitectonică, prin recurgerea la ironie în defavoarea retoricii, prin predilecţia pentru un anume tip de protagonist, printr-o evitare deliberată a sforilor groase. Păstrând proporţiile, există un "Caranfil's touch". Mi-e nu ştiu cum să devin dintr-o dată expert în propria operă, să sar sprinţar în barca auto-exegezei şi să expun în faţa onor publicului universul poetic al ne-umilei mele persoane.

L.P.: Tudor Giurgiu vă numea la un moment dat, vorbind de tipologii de regizor, un causeur, un entertainer şi nu un demiurg, sau nu un orgolios, nu cineva care ţine toate sforile. Asta înseamnă că actorii pot improviza?

N.C.: Nu, deloc. Iar orgoliul meu, pentru că el există în cantităţi masive, este exact acela de a fi un entertainer. Bagatelizarea acestei specii în România de azi mi se pare un trist exemplu de provincialism cultural. Într-o cinematografie care geme de impostori plicticoşi ce aruncă fumuri pe nas, de tenori emfatici ce se rătăcesc în propriile lor recitative, a face spectacol de calitate şi a umple sălile de cinema este, pentru multe "spirite fine", o performanţă minoră! Entertainerul e simpatic deci, obligatoriu, n-are anvergură. Are succes, deci n-are acces la transcendenţă. Artă = efort exhibat, transpiraţie şi icnet. Uşurinţă = comerţ. Fără să polemizez cu Tudor Giurgiu, pot să afirm un lucru: pentru mine, comediile mele sunt creaţii totale ce mă reprezintă demiurgic. Sunt filme de autor, plăsmuite de imaginaţia mea de la germenele ideii până la copia standard. Cu o singură excepţie (Dolce Far Niente) nu sunt un cineast al ecranizărilor, nu adaptez nimic, nu mă inspir din opera nimănui. Creez lumi. Mânuiesc absolut toate sforile. Uneori scriu şi muzica.


Câinii latră, caravana trece

L.P.: După scrisoarea deschisă către CNC, semnată de dumneavoastră şi de mulţi alţii, în care chiar aminteaţi de filmele realizate în dispreţul publicului, nebăgate în seamă de distribuitori, cumpărători sau festivaluri internaţionale, s-a schimbat ceva?

N.C.: Se încearcă o regândire a regulilor concursului de proiecte. Mai departe însă mi-e teamă că schimbările de esenţă nu sunt posibile, atâta vreme cât mecanismul de funcţionare al cinematografiei noastre este profund anti-competitiv. Filmul românesc e considerat obiect de patrimoniu şi nu afacere. Cinematografia livrează anual un număr de produse care, fie că au succes fie că nu, eşuează în final pe aceleaşi rafturi prăfuite "de patrimoniu". Totul este astfel creat încât ele să nu poată cu nici un chip recupera investiţia financiară a producătorului. Or, în absenţa profitului care să legitimeze succesul şi să sancţioneze eşecul, orice film, la rigoare, poate fi considerat egal valoric cu oricare altul. Cea mai tembelă peliculă, atâta vreme cât n-are cine să-i sancţioneze tembelismul, devine şi ea o "mărturie inestimabilă (!) a existenţei culturale a unui popor la un anumit moment istoric". De ce nu? Cât timp filmele noastre, făcute pe bani publici, nu pot nici îmbogăţi, nici falimenta pe nimeni prin propriul lor destin, ele sunt virtual identice. Se mai joacă o mână de critici chiţibuşari de-a ierarhiile? Câinii latră, caravana trece.


Poate în zece ani românul se va naşte cineast

L.P.: Au fost mai multe păreri din "noua generaţie" de regizori despre situaţia filmului românesc. Cristi Puiu ne-a spus că el crede că în România nu există vocaţie pentru film. Ce credeţi?

N.C.: E un subiect delicat. De regulă, mă plictisesc lamentaţiile fatalist-filosofice ale românilor. "N-am avut noroc în istorie, ne-am asfixiat între trei imperii, am ratat opţiunea catolică, n-avem limbă de circulaţie, ne lipseşte cultul muncii, nu ştim să facem lobby etc.". Noi, ca popor, dacă nu ne putem lăuda că am fi cei mai buni, avem tendinţa să ne lăudăm că suntem cei mai proşti. Din punctul acesta de vedere, ideea că românilor le-ar lipsi vocaţia cinematografică mi se pare o speculaţie (eu, de exemplu, consider că mie nu-mi lipseşte!). De zeci de ani, în România se face film într-un climat mizerabil, de ce ne mirăm că lipseşte performanţa? Dacă peste nişte alţi zeci de ani aerul din cinematografie va deveni respirabil, dacă se va crea un sistem care să stimuleze filmul bun şi care să-l descurajeze pe cel cretin, sunt convins că vor apărea şi rezultate care să întoarcă pe dos teoria cum că românul s-o fi născut el poet, dar în nici un caz cineast.


Despre râs şi manipulare

L.P.: Aţi spus că râsul este cel mai bun barometru pentru o comedie bună...

N.C.: Nu. Am spus altceva.

L.P.: ... şi că nu se poate trişa cu comedia ...

N.C.: Ceea ce am spus eu este că, spre deosebire de orice alt gen, în comedie nici un cineast nu se poate îmbăta cu apă rece. Dacă publicul nu râde, nu el e cel lipsit de umor, ci filmul. Râsul publicului îţi dă măsura exactă a reuşitei intenţiilor tale ca autor. O sală care tace la o comedie dă un verdict fără drept de apel. Poţi să minţi că ţi-ar fi plăcut la nebunie filmul cutare, dar nu poţi să te faci că râzi. Ceea ce nu înseamnă, aşa cum greşit s-a interpretat, că ilaritatea din sală indică neapărat o comedie bună. Râsul are şi el diverse paliere de calitate. Există şi râs vulgar. Nişte comici vestiţi ai micului ecran se laudă insistent cu performanţe, la urma urmei, jenante. Gâdilatul la organul numit "prost gust" poate produce râs, dar în acest caz nu mai e vorba de comedie, ci de "şuşă".

L.P.: Cu toate acestea cel mai bun scenariu al dvs. nu este o comedie...

N.C.: Toate scenariile mele sunt scenarii de comedie. Nu comedie pură, nu farsă, nu burlesc, ci o comedie de tip personal. Dramedie. Termenul există deja în limbajul analiştilor, nu l-am inventat eu. E o privire serioasă aruncată asupra vieţii ca spectacol comic.

L.P.: Unii au râs, alţii au luat în tragic Filantropica. Am fost la premiera Filantropicii la Scala. Am râs şi atât. Nu pot să spun că m-a marcat în vreun fel tragic.

N.C.: Iată dovada, pentru unii, că e vorba de un divertisment facil... Alţii, cărora filmul le-a plăcut în mod deosebit, îl investesc cu un tragism de împrumut ca să-l înnobileze în proprii lor ochi, să-i confere statut de "act artistic". Căci la români, ce nu e tragic nu e serios. Filantropica e un film care îşi propune să demonteze piesă cu piesă un anumit mecanism al manipulării cotidiene. Nu e vorba de manipulare politică, istorică sau ideologică, ci de un fenomen mult mai fin, mai pervers: manipularea compasiunii umane.
A bunelor sentimente. A iubirii faţă de aproapele tău.


"Un film bun, pentru mine, trebuie să aibă ceva dintr-un bloc socialist. Unii locuiesc la parter, alţii la etajul nouă, alţii la patru şi de la fiecare din aceste etaje peisajul de afară se vede altfel. Dar apa şi energia electrică trebuie să funcţioneze obligatoriu de sus până jos. Atâta vreme cât, la orice etaj, ai acces la acestea, te poţi instala liniştit în film, la nivelul propriului <<apartament>>."

****


Decalogul lui Nae Caranfil

1. Să nu cedezi ispitei care-ţi şopteşte că eşti un artist damnat. Nu eşti.
2. Să nu umbli niciodată la simbolul altuia.
3. În general, să nu prea umbli la simboluri, căci ele sacre sunt.
4. Să nu preacurveşti cu spectatorul, dar nici cu critica.
5. Să nu furi de la aproapele tău, sperând că nu-i suficient de aproape.
6. Să nu predici la săli goale, căci de ridicol te vei acoperi.
7. Să nu ucizi umorul, căci el este ca apa rece pentru beduinul deşertului.
8. Să nu te lupţi cu dictatura în plină libertate, căci ipocrit vei fi.
9. Să nu înjuri libertatea sub dictatură, căci ipocrit vei fi.
10. Să pleci urechea la poruncile producătorului. Are şi el zece...

****

Un critic de film se destăinuie:

Răspund cererii redacţiei dumneavoastră printr-un regret. Am refuzat mereu să comentez filmele fiului meu. Ca tată nici n-aş fi credibil! În deontologia chirurgiei, nu i se cere unui medic să-şi opereze rude apropiate. La ce să mă mai amestec şi eu, când colegii mei scriu atât de frumos despre opera sa? Tot ceea ce pot face pentru frumosul dumneavoastră magazin este să redau o întâmplare de la Costineşti. Ieşind tulburat, într-o noapte, din amfiteatru după proiecţia unuia dintre filmele lui Nae, am fost abordat de criticul Bujor Râpeanu cu replica: "Uite că s-a găsit, în fine, un cineast român care să-i placă deplin şi lui Caranfil!" Nu stau lucrurile chiar aşa, dar ceva adevărat e totuşi în aserţiunea maliţiosului meu coleg. (Tudor Caranfil)

(Interviu preluat din Revista HBO, iunie 2004)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer