Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Confesiunea


Radu Părpăuţă

26.01.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto:
Primarul: Atunci ce-o fi, după părerea dumitale?
Dirigintele Poştei: Nici câine, nici ogar. Dracu' ştie ce-o fi!
(N. V. Gogol, Revizorul)

Da, este adevărat că, în perioada în care am funcţionat ca învăţător la Bălăureşti, am semnat (precizez semnat) informări la Securitate. Eu consider că aceasta este o problemă personală, numai a conştiinţei mele, şi nu trebuie făcută publică. Nimeni n-are dreptul să se amestece în treburile mele. De ce am mai luptat pentru democraţie? Ca să-i punem la zid pe cetăţeni, ca altădată în plenare şi la şedinţele de partid? La noi se vorbeşte de democraţie, dar, iată, nu se respectă dreptul fundamental al omului la intimitate.

N-am de gând să mă apăr, căci nu mă simt vinovat cu nimic. Dar simt nevoia să precizez unele lucruri.

Mai întâi, aşa erau vremurile. De ce să scoatem la iveală rufele murdare ale trecutului? Pe vremea aceea toţi dădeam informări. Dacă făceai o boroboaţă la serviciu, şeful te punea să te justifici în scris; dacă te duceai la miliţie să reclami vecinul că ţi-a betegit o oaie, iar făceai informare; dacă mergeai în străinătate, te obligai în scris să informezi despre colegii tăi de călătorie. S-a scris şi în presă că pe atunci unul din trei români era informator. Aşa că vedeţi şi dumneavoastră...

În al doilea rând, eu am avut motive serioase să dau informări. A trebuit să salvez un membru al familiei mele, pe fratele meu, care făcuse o delapidare la bufetul unde era gestionar. Şi eram ameninţat să-mi pierd slujba de învăţător suplinitor pe care am deţinut-o până ce am intrat la facultatea de drept. Aşa că, la drept vorbind, am fost constrâns, ştiut fiind că regimul trecut se baza în totalitate pe măsuri punitive şi coercitive. Că m-am orientat bine o dovedeşte şi faptul că, mai târziu, fratele meu a meritat încrederea acordată şi a ajuns preşedinte de CAP, evidenţiat de mai multe ori în întrecerea socialistă, cum se spunea pe atunci, şi ajungând în final Eroul al Muncii Socialiste. Mulţi strâmbă din nas azi auzind aceste lucruri, dar trebuie spus că un asemenea titlu presupunea multă muncă, muncă şi iar muncă.

În al treilea rând, activitatea mea de informator mi-a adus, la drept vorbind, şi un folos, căci astfel am putut intra la Drept, fiindcă până atunci dădusem examen de trei ori şi nu reuşisem. După aceea însă, având recomandări excelente şi un dosar frumos de la Partid, am reuşit lejer. Ş-atunci vă întreb: Cum era mai bine? Să rămân un învăţătoraş de ţară la dracu-n praznic, înglodat până-n gât în noroaile din Bălăureşti? Sau să acced cât mai sus pe scara socială, devenind un magistrat cunoscut, apreciat, cu un înalt grad de profesionalism, cum sunt acum? Aşa că a fost mai bine şi pentru mine şi, scuzaţi-mi lipsa de modestie, pentru societate.

Mie mi-au plăcut mult nişte versuri de Eminescu pe care le-am învăţat pe de rost:
E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dintâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.
Când unii ţese haina vremii,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun
.

Mie nu mi-a fost dat să ţes haina lumii, să cuceresc ca la modul barbar, ci să gândesc lumea, s-o cumpănesc şi s-o supun.

În al patrulea rând, nu am fost un turnător. Eu nu turnam, ci numai semnam ceea ce-mi spuneau alţii. Ştiu că e greu de crezut, dar trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Din păcate, nu am dovezi să-mi demonstrez nevinovăţia. Ş-apoi am spus cum stă treaba cu informatorii, numiţi la modul dispreţuitor şi peiorativ "turnători". Toţi turnau pe atunci, domnule! Din negurile istoriei românul a turnat, acesta-i adevărul. Iscoadele de pe vremea lui Ştefan cel Mare ce erau? Informatori. Părintele Stratonic din Fraţii Jderi umblă prin ţară şi raportează apoi despre problemele oamenilor, despre comploturile antidomneşti. Iar Ionuţ Jder merge în Imperiul Otoman tot ca iscoadă, adică informator, şi la întoarcere dă raportul prin şeful său direct, arhimandritul Amfilohie, lui Ştefan însuşi. Aşa era şi atunci, aşa a fost şi mai târziu şi aşa va fi şi de-acum încolo. Nobilii daci îl turnau pe Decebal romanilor. Boierii din partida opozantă îl turnau cu pâre urâte pe domnitor la Sublima Poartă. Unioniştii şi antiunioniştii se turnau între ei la Marile Puteri: care la Franţa, care la Turcia, care la Rusia... Comuniştii opozanţi ai lui Dej îl turnau pe acesta la Comintern. Se poate spune că şi eu am fost mai degrabă opozant decât turnător. De ce să nu spunem drept? Ce mai, noi, românii, n-am avut opozanţi în perioada comunistă! Am avut în schimb opozanţi-turnători, care au demolat regimul din interior: pe tăcute, insinuant şi lejer. Acesta-i adevărul!

Când aud de "procesul comunismului" îmi vine să râd. Cine pe cine să judece? Opozanţii pe turnători? Necomuniştii pe comunişti? Aiurea! La noi apele s-au amestecat, cele limpezi ca cristalul s-au murdărit de mâlurile şi deşeurile celorlalte. Închipuiţi-vă un asemenea proces! Inculpatul - comunist. Apărătorul - comunist. Acuzatul - tot comunist! Procurorul - comunist şi el. Da, domnule, toţi suntem "tărcaţi"!, "dalmaţieni", "mankurţi" sau cum vreţi să ziceţi. Ce mai contează că unii au mâncat rahat cu linguriţa şi alţii cu polonicul. Ce mai contează o lingură de miere la o putină de rahat.

În al cincilea rând, admit că poate să-mi fie un pic ruşine şi să am unele remuşcări. Dar să se ia în considerare faptul că în informările semnate de mine se declarau numai adevăruri. Iarăşi, nu am cum să dovedesc, dar aşa a fost. Aş jura pe Sfânta Cruce, dar eu sunt liber-cugetător. Cei cuprinşi în informările semnate de mine, adică, vezi Doamne, cei "turnaţi" erau toţi nişte oameni care nu ştiau să se orienteze şi să-şi ţină gura. Unii, într-adevăr, au avut necazuri în urma acestor informări. Însă, mai devreme sau mai târziu, tot acolo ar fi ajuns, că prea aveau gura bogată şi meliţau vrute şi nevrute. Cine ţi-e de vină că aveau gâdilici la limbă şi vorbeau împotriva regimului!? Ce să le fac eu? Se îmbătau prin crâşme şi începeau: că ceea, că cealaltă, că colhozul e vaca de muls a statului, că 40 de bani kila de struguri la stat sunt daţi în bătaie de joc. Că las' că vin americanii, că muma-n cur de "comonişti", că ce au cu popa că doar nu zice de rău, că ori să vadă ei, comuniştii şi tot aşa. Vorbe de clacă! Dar eu eram acolo, în crâşmă, şi jucam table.

Dar nu toţi au ajuns în puşcărie pentru asta. Cei mai mulţi luau doar câte un toc de bătaie, până ce-i buşea sângele. De la şeful de post, de la cine altcineva? Că doar nu-i băteam eu, Doamne fereşte! Chestiunea era destul de lejeră, ca să spunem aşa. Şi după asta le venea mintea la cap şi se linişteau. Unul singur a primit o bătaie soră cu moartea în faţa oamenilor, ca să fie spre învăţătură de minte. Acesta nu voia să intre în rândul lumii cu nici un chip. Şi nici măcar nu era moldovean. Era oltean şi-i îndemna pe oameni: "Bă, moldovenilor, fi-ţi-ar ai dracu' să fiţi, puneţi mâna pă coase şi tăiaţi-le gâtu' la ăştia. Că la '907 voi aţi început, mă!" Zi-i Trăsnaie şi pace! Că aşa îl chema, ca să vedeţi că avea numele predestinat. Să zică merçi că a scăpat cu atât, că, dacă-l dădeam pe mâna Securităţii, îl vedeam azi la Memorialul Durerii, dacă avea noroc şi scăpa din puşcărie. Aşa a rămas numai olog în urma bătăii şi tot a mai trăit vreo trei-patru ani. Poate că l-ar mai fi ţinut Dumnezeu pe pământ, dar l-au omorât nişte ţigani în bătaie. Cu lanţuri şi cu cârceie de-acelea groase l-au bătut. Zic unii că Securitatea şi-a băgat coada şi aici, fiindcă Trăsnaie nu-şi ţinea gura nici olog. Însă eu nu ştiu nimic despre asta. L-am întrebat o dată pe colonelul Şapcă, care mă mai chema câteodată la el: "To'arşu colonel, zice lumea că D-voastră aţi pus pe ţigani să-l caftească pe Trăsnaie. Chiar i-adevărat?" Da' el face: "Ce te f. grija pe tine, mă? Vrei să vorbesc cu Petrache Căcău şi pentru tine?" şi se strica de râs. Căcău ăsta era bulibaşa cuţitarilor.

Cât despre Ilie Chelaru, ăstuia n-am avut ce-i face, fiindcă n-a ştiut să se orienteze deloc. Mă vorbea prin sat că nu mă ţin de lecţii, că beau şi că joc toată ziua table cu directorul, dar nu i-am purtat pică pentru asta. Ce, mă comparam eu, învăţător, viitor magistrat, cu un terchea-berchea, muncitor la Drumuri şi hârtoape? Dar s-a apucat să vorbească în stânga şi în dreapta despre Basarabia: că-i pământ românesc, hăcuit din trupul ţării, că nu ştiu ce. Asta era grav pe atunci: propagandă şovină şi iredentistă, impardonabilă în ochii comuniştilor. Aşa era atunci, ce să facem! Plus că s-a apucat să cânte Trăiască Regele în crâşmă. Lălăiau nişte flăcăi ameţiţi cântece de-ale lor, de pahar, dar el n-are ce face şi zice: "Băi, da' Trăiască Regele aţi uitat să cântaţi? Nu mai ştiţi? Sau vi-e frică?" Şi s-a apucat să cânte. Eu, vă jur, n-am vrut să-i fac rău. Dar mai erau şi alţii, care, poate, mă urmăreau să vadă dacă raportez sau nu. Şi m-am temut. Că aşa era pe atunci: nici în propria mamă nu mai puteai avea încredere.

În afară de asta, eram cât pe ce să nu-l denunţ. I-am spus Ilenei, fata cu care urma să se însoare, că, dacă se învoieşte ea cu mine, înţelegeţi, eu închid ochii şi nu-l mai pârăsc. Asta cu toate că eram în pericol să-mi pierd postul. Mi se aprinseseră călcâiele după ea (era al dracului de frumoasă) şi, ştiţi, când eşti tânăr, îţi cam pierzi capul. Dar Ilinca n-a vrut cu nici un chip, aşa că l-am turnat dinadins. De mai multe ori. Luam câte o coală de hârtie şi, furios la culme cum eram, mă apucam de scris: Sursa (adică eu) s-a întâlnit, sursa a discutat, sursa a văzut. Parcă era mai uşor să-l dai în gât când scriai aşa - sursa. Parcă nu scriai tu. Aşa m-am învăţat să scriu: simplu şi lejer. Ba o dată (v-am spus că mi se aprinseseră rău călcâiele!) m-am apucat şi am făcut un denunţ ca din partea unui prostan cu patru clase: cu creion chimic, pe hârtie proastă de maculator. Aşa făceau atunci toţi sărăntocii într-o veselie. Mi-a zis mie odată tovarăşul colonel Şapcă: "Măi, sunt atâtea turnătorii, încât - 'zda măsii - şi să vrem nu putem evita arestările masive". Chiar aşa.

În puşcărie Ilie a mai făcut nu ştiu ce şi de-abia după aceea a murit acolo. Aşa că e de-a dreptul cinic să fiu acuzat că l-am omorât. Eu nu sunt în stare să tai un pui de găină, d-apoi să omor un om! Când se tăia porcul la noi la ţară, eu plecam de acasă. Aşa de sensibil sunt! Şi faţă de Ileana eram foarte sensibil, dar ea, proasta, nu şi nu. Atunci, mă înţelegeţi, sunt om şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin, cum a zis... Pico de la Mirandola parcă. Iar omul are şi necesităţi fiziologice irepresibile, dar fireşti, naturale. Concluzionând, pot zice că aşa i-a fost soarta lui Ilie. Cum zice vorba ţărănească: Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Noi, intelectualii, îi zicem Fortuna, Moira, Destin; ţăranii - Soartă, Ursită. Aşa că Ilie, Dumnezeu să-l ierte, trebuie să fie împăcat acolo unde este.

În al şaselea rând, este adevărat că nu am făcut cunoscută activitatea mea de informator şi am semnat o declaraţie precum că n-am avut de-a face cu poliţia politică. Dar câţi nu sunt care au procedat la fel! Ş-apoi eu am avut motivaţii temeinice, după cum am arătat. Mi-a fost frică, de ce să n-o spun! Înainte mi-a fost teamă că o să-mi pierd slujba aceea nenorocită de învăţător suplinitor, iar după '90 mi-a fost teamă că nu voi fi primit în magistratură. Acelaşi lucru! M-am gândit la soţie şi copii, ce să fac!? Apoi m-am gândit să las un nume bun pe pământ, pentru ca toţi să ştie că am trăit şi eu pe lume, că nu am trecut ca o umbră, ca un cofâşti de raţă pe apa Bălăureştilor. Am dorit să pot lăsa o moştenire materială şi spirituală copiilor, pe care am vrut să-i am pentru binele Patriei, ca s-o slujesc aşa cum se cuvine. Da, ştiu că unii râd de asta, dar eu aşa mă consider un bun patriot.

Am vorbit mai înainte de ruşine şi de remuşcare. Ei, bine, atunci aş fi ruşinat şi aş avea remuşcări, când aş simţi că împovărez degeaba pământul, că nu las o urmă pe pământ. Să nu spună după aceea copiii mei: nu ne-a lăsat nimic căcăciosul de tata! M-am îngrijit, în limitele decenţei şi bunei-cuviinţe, să fiu om, să fiu iubit şi respectat. Şi am fost iubit şi respectat. Poftim, cei care mă înconjoară, în frunte cu şefii mei, mă înţeleg şi mă susţin. Zilele trecute chiar şeful meu mi-a declarat că invinuirile de informator, care mi se aduc, sunt "probleme personale" ale mele şi că "vă port acelaşi respect". Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să găseşti acea medie ideală, de care vorbeau anticii, confortul şi tihna necesare, cum am făcut eu, e mai greu.

Uite, asta n-a ştiut Ileana. Eu aveam gânduri serioase cu ea, însă ţi-ai găsit cu cine! În loc să fie azi soţie de procuror, a preferat să rămână o pârlită de ceapistă cu sapa. Cică ea îl aşteaptă pe Ilie, că o să-mi arate el când o veni. Şi numai bine că Ilie a dat ortul popii! Dar chiar de s-ar fi întors, ce mare fericire era?! Tot doi ţărani rupţi în cur ar fi rămas... Daaa, câteodată ţăranul nostru e tare întunecat la minte. Entuziasmul paşoptiştilor, a lui Iorga şi al altora ca ei a ridicat un monument ţăranului, dar, îmi pare rău s-o spun, nu e deloc aşa.

Eu visam să întemeiez cu Ileana o familie sănătoasă, fericită, cu patru-cinci copii curaţi, sănătoşi, care să aducă părinţilor bucurii. Să ne întâlnim grămăjoară de Crăciun în jurul Pomului de iarnă, să ne facem cadouri, să cântăm colinde frumoase (chiar dacă eu nu cred în credinţa lui Hristos, o credinţă de umiliţi şi de înfrânţi), să ne culcăm în cearşafuri curate (ah, poate că fericirea nu înseamnă altceva decât curăţenie şi igienă), să avem baie şi toate facilităţile şi lejerităţile omului modern. Ce-şi poate dori un om mai mult? Asta voiam eu, aşa cum era în familia fratelui meu. Poate că de aceea l-am acoperit şi m-am angajat să dau informări, că eram fericit în familia lui frate-meu. Eu nu prea am avut apoi noroc în căsnicie, trăiesc despărţit de soţie, iar copiii sunt care pe unde. Cine ştie, poate cu Ileana ar fi fost altfel...

Desigur, am mai putut şi eu greşi, am mai putut amesteca binele şi răul, căci sunt relative şi, să spun drept, eu n-am reuşit niciodată să le deosebesc întru totul. Am mers după vremuri, după instinctul pe care mi l-a sădit Mama Natură, şi nu m-am întrebat întotdeauna unde e cinstea şi unde e potlogăria. Căci, dacă ai instinctul de a agonisi, de a face carieră, n-are rost să mai ceri încuviinţarea cinstei şi adevărului. Închizi ochii şi treci mai departe.

În concluzia confesiunii mele lămuritoare pot spune următoarele. Nimeni n-o să mă poată convinge nici în ruptul capului că regimul democrat de azi n-are nevoie de informatori, cum a avut şi regimul trecut. Parcă ce-i democraţia! O mie de ţărani semianalfabeţi şi întunecaţi la minte întrec lejer 999 de academicieni. De ce? Pentru că primii au un vot în plus. Iată democraţia! La asta se rezumă. În rest e cacamaca politicienilor. Iar masa oarbă de ignoranţi şi neciopliţi, de oameni "imprecişi", cum spunea Stalin (mai aveau şi bolşevicii dreptate câteodată), trebuie ţinută în frâu, trebuie orientată. Iar aici informatorii îşi au rolul lor, şi azi ca şi în trecut.

Având în vedere cele arătate mai sus, cu conştiinţa datoriei împlinite de om şi de cetăţean, declar că sunt gata oricând să mă pun din nou în serviciul ţării şi al democraţiei, dacă mi se va cere să dau informaţii. Nu m-am jenat şi nu mă voi jena niciodată să am legături cu organele de securitate, pentru că eu ştiu că sunt cu inima curată. Fără să mă laud, pot spune că am experienţă şi că mă pot descurca cu relativă lejeritate. Aşa mi-e scris mie! Ce vreţi: Soarta, Ursita, Moira...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • bun
    zatul, 29.01.2015, 00:49

    foarte fain scris. si povestea placuta.

Spacer Spacer