Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Lenin. O viaţă de revoluţionar


Christopher Read, traducere de Dan Criste

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Christopher Read
Lenin. O viaţă de revoluţionar
Editura Meteor Press, 2015

Traducere de Dan Criste



*****

Intro

Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut sub numele de Lenin, a fost un lider enigmatic, un politician hotărât şi îndrăzneţ, care a avut o influenţă imensă asupra istoriei secolului al XX-lea. Viaţa şi activitatea lui Lenin reprezintă de multe decenii subiectul unei intense controverse ideologice. În epoca postsovietică, asistăm la o renaştere a interesului faţă de Revoluţia Rusă şi implicit faţă de moştenirea lui Lenin, precum şi la o reevaluare a acestora.
 
În această nouă biografie a sa, Christopher Read - profesor de istorie modernă a Europei la Universitatea Warwick, Marea Britanie - s-a bazat pe o gamă largă de surse primare şi secundare, inclusiv pe materiale puse la dispoziţia publicului în epoca glasnost şi în cea postsovietică. Temele de bază ale studiului de faţă sunt personalitatea ascetică a revoluţionarului Lenin, felul în care el a exploatat cultura, învăţământul şi propaganda, relaţiile sale cu marxismul, analiza dinamică făcută de el împărţirii în clase a societăţii ruseşti şi instinctele sale "populiste". Cartea reprezintă o introducere excelentă, temeinică în studiul uneia dintre personalităţile principale ale Revoluţiei Ruse şi ale Rusiei postţariste.
 
"O biografie excelentă, care surprinde adevărata personalitate a lui Lenin - pe de o parte, profesorul cu preocupări intelectuale, pe de altă parte, politicianul dogmatic, implacabil." (Geoffrey Swain, Universitatea de Vest din Anglia)

****
1. Calea aleasă: Revoluţia
 
Lenin nu s-a născut, Lenin a fost făcut. Copilul care avea să devină Lenin, Vladimir Ilici Ulianov, s-a născut la 22 aprilie 1870. Era al patrulea copil al unui profesor şi funcţionar public destul de prosper, în plină ascensiune socială, Ilia Nikolaevici Ulianov (1831-1886) şi al soţiei acestuia, Maria Alexandrovna Ulianova (1835-1916), al cărei nume de fată fusese Maria Blank. La vremea respectivă, familia locuia într-un târg de provincie de pe Volga, Simbirsk, ce avea să poarte numele Ulianovsk, în cinstea fiului lor. Ilia şi Maria nu erau din regiunea Simbirsk. Familia lui Ilia provenea din Astrahan, de la gurile Volgăi, iar acesta îşi petrecea viaţa în târgurile mari situate de-a lungul celui mai mare fluviu al Rusiei. El şi Maria se căsătoriseră şi trăiseră în Penza, unde Ilia a predat matematica şi fizica înainte de a se muta la Nijni-Novgorod. Maria era deja însărcinată cu Vladimir când s-au mutat la Simbirsk, pentru ca Ilia să poată ocupa prestigiosul post de inspector în învăţământul primar.
 
Originile familiei: moştenirea etnică, socială şi culturală
 
Când s-a născut Vladimir Ulianov, societatea europeană devenea deja din ce în ce mai obsedată de identitatea naţională şi rasială. Nimic nu putea înfăţişa mai bine contradicţiile unei asemenea concepţii decât originile lui Vladimir. Deşi, pentru cei din afară, Lenin părea a fi, în secolul al XX-lea, simbolul caracterului rusesc, asemenea multor figuri naţionale importante, puritatea originii lui ruseşti era mult diluată. De când accesul la fostele arhive sovietice a fost înlesnit în cursul anilor 1980, s-au făcut foarte multe cercetări cu privire la originile familiei lui Lenin. Drept urmare, avem o idee mai limpede asupra amestecului etnic şi social moştenit de acesta. Dacă ne întoarcem la străbunii lui, vom putea descoperi influenţe ruseşti, evreieşti, suedeze, germane şi calmuce. S-ar putea spune că primul act revoluţionar înfăptuit de Lenin a fost să se nască internaţionalist! De fapt, s-ar putea argumenta că fuziunea a două străvechi grupuri etnice ale Rusiei, cel slav şi cel tătar, la care s-au adăugat obârşii evreieşti şi influenţe vest-europene, a fost expresia supremă a unui caracter rus cu adevărat hibrid.
 
Amestecul etnic a fost moştenit mai ales pe linia mamei lui, Maria Alexandrovna. Tatăl ei, Alexandru, se născuse Srul (Israel) Blank. El şi fratele lui, Abel, care a luat numele de Dmitri, fuseseră botezaţi în biserica ortodoxă în 1820, probabil din interes, pentru a-şi face mai uşor o carieră profesională. Ca evrei botezaţi, puteau evita toate măsurile discriminatorii. Tatăl lor, Moishe Blank, fusese el însuşi evreu nepracticant şi se convertise la creştinism după ce-i murise soţia. Moishe Blank fusese un mic negustor şi afacerist foarte activ, care trăise în Starokonstantinov, un târg preponderent evreiesc, situat în provincia Volînia din vestul Rusiei. Fiii lui, Abel şi Srul, se stabiliseră la St Petersburg cu scopul de a urma o carieră medicală. Mama Mariei Blank, Anna Ivanovna Groschopf, a contribuit cu influenţele germane şi suedeze. Tatăl ei, Johann Groschopf, era german; soţia lui, Anna Estedt, străbunica lui Lenin, era suedeză. Familia s-a integrat din ce în ce mai mult pe parcursul generaţiilor, cu toate că Maria Alexandrovna şi mama ei au păstrat legătura cu luteranismul, în ciuda faptului că erau în mod oficial ortodoxe. Situaţia familială a Mariei Blank s-a schimbat în momentul în care mama ei a murit în 1838, când Maria Alexandrovna avea numai trei ani. Pentru a putea avea grijă de cei şase copii ai săi, Alexandru a apelat la sora soţiei sale, Ekaterina von Essen, cu care a pus bazele unui menaj. Se pare că, cu banii ei, au cumpărat moşia Kokuşkino, de lângă Kazan, unde Maria Alexandrovna a fost crescută ca fiică de moşier.
 
Obârşia tatălui lui Lenin, Ilia, nu este atât de complicată. Originile lui sunt, într-o proporţie covârşitoare, ruseşti. Cu excepţia mamei lui. Chiar şi numele ei este controversat, unele surse numind-o Anna, altele Alexandra. După cunoştinţele familiei Ulianov, ea era "tătăroaică" la origine. Din ce grup etnic provenea nu se ştie cu exactitate. Majoritatea surselor spun că era calmucă, adică membră a unei mici populaţii budiste. Altele lasă să se înţeleagă că ar fi putut aparţine unui grup etnic musulman. În orice caz, nu s-a găsit încă nimic care să dovedească faptul că nu era rusoaică, deşi bănuiala membrilor familiei că aceasta nu era rusoaică este o puternică dovadă indirectă.
 
Au existat controverse şi în privinţa situaţiei sociale a familiei tatălui lui Lenin. Sursele sovietice specifică aproape fără excepţie că tatăl lui Ilia, Nikolai, era la origine iobag. Autorii occidentali au contestat în general acest lucru, făcând referire la casa sa de om înstărit din Astrahan şi la meseria lui de croitor, pentru a respinge această ipoteză. Nimeni însă nu contestă faptul că tatăl lui Nikolai, Vasili Nikitici Ulianov, era iobag. Este posibil ca Nikolai să se fi născut iobag, dar să-şi fi dobândit libertatea, permiţându-i-se să-şi facă un rost ca meşteşugar la oraş cu mijloace modeste.
 
Disputele cu privire la originile lui Lenin, indiferent că este vorba despre rudele lui evreieşti sau despre poziţia socială a bunicului său, n-au reprezentat decât nişte elemente minore ale conflictului ideologic dintre Est şi Vest generat de Revoluţia Rusă. Pentru sovietici, trebuiau scoase în evidenţă legăturile conducătorului cu populaţia de rând. Pentru istoricii occidentali, legăturile lui cu clasa moşierilor au reprezentat motivul multor scrieri polemice. De asemenea, autorităţile sovietice au avut tendinţa de a minimaliza legăturile evreieşti ale lui Lenin. Unii occidentali au susţinut că aceasta s-a datorat antisemitismului sovietic. Este posibil să se fi datorat în egală măsură dorinţei sovieticilor ca elemente antisovietice şi antisemite din interiorul şi exteriorul Rusiei să nu se folosească de originile sale, mai ales în anii 1930, când fascismul şi nazismul puneau semnul egal între comunism şi conspiraţia evreiască.
 
Bineînţeles, întrebarea care se pune este "contează oare originile lui Lenin?". Din punct de vedere genetic, nu suntem deocamdată în măsură să spunem că vreuna dintre caracteristicile şi trăsăturile fizice ale lui Lenin are legătură cu anumiţi predecesori. De exemplu, el a murit tânăr, asemenea multor membri ai familiei sale, şi a suferit, după cum vom vedea, de anumite boli persistente, inclusiv de scleroză, care i-a provocat în cele din urmă crizele fatale. În atmosfera profund materialistă a Uniunii Sovietice din anii 1920, s-a luat chiar hotărârea de a conserva creierul lui Lenin pentru a fi studiat şi a fost tăiat în mod grosolan în bucăţi spre a fi examinat la microscop, bucăţi care există şi astăzi. Din aceste analize n-a reieşit însă nimic semnificativ. Poate că, într-o zi, rădăcinile genetice ale capacităţilor lui mintale şi ale altor trăsături vor fi cunoscute mai bine, dar, până acum, toate eforturile au fost zadarnice. În sine, originile etnice ale lui Lenin nu sunt deosebit de importante. Mult mai semnificativă şi mai uşor de analizat este moştenirea lui culturală. Ascensiunea socială treptată de la iobăgie la calitatea de nobil transmisă prin naştere, în partea tatălui său, şi originile intelectuale ale mamei, care merg înapoi până la bunicul acesteia, Johann, care a fost notar, la care se adaugă ambianţa specifică micii moşierimi în care a crescut Maria au creat mediul activ, viguros, cultivat în care avea să se dezvolte Vladimir Ulianov. Pentru a analiza acest aspect, cel mai bine este să trecem în revistă educaţia dobândită în familie.
 
Familia Ulianov
 
Primul lucru care trebuie arătat este acela că, în viaţa tânărului Vladimir, cunoscut în familie ca Volodea, n-a existat niciun semn care-l anunţa pe cel ce avea să fie Lenin. Copilăria lui Volodea pare a fi fost una pe de-a-ntregul obişnuită pentru cercurile în care a trăit. Familia părea una fericită. De fapt, Lenin a rămas în relaţii apropiate cu membrii acesteia pe tot parcursul vieţii sale. Ulianovii petreceau mult timp împreună. Copiii se jucau unul cu altul. Se făceau vizite la prieteni şi alţi membri ai familiei. Vara mai ales, se mergea la moşia Kokuşkino, unde se bucurau toţi de plăcerile vieţii la ţară: plimbări lungi, o mai bună cunoaştere a naturii şi a ciclurilor acesteia, şi, în cele din urmă, arta de a vâna, care, mai târziu, avea să devină una dintre pasiunile lui Volodea. Familia ducea o viaţă de moşieri, ţinându-se la distanţă din punct de vedere social de ţărani. Legendele romantice conform cărora Volodea îi lua lângă el pe ţărani şi sporovăia despre starea lor nu au niciun temei real.
 
Aceasta nu înseamnă însă că Volodea şi restul familiei erau indiferenţi faţă de soarta ţărănimii, în niciun caz. Este greu să se vorbească despre o conştiinţă politică a familiei în anii 1870 şi la începutul anilor 1880, dar există indicii că tatăl lui Lenin, Ilia, era conştient de situaţia grea a poporului şi încerca să facă ceva în această privinţă. În tradiţia aşa-numiţilor "nobili pocăiţi" şi a intelighenţiei radicale timpurii care a luat fiinţă din rândurile acestora, Ilia a fost influenţat de ideea larg răspândită conform căreia inegalităţile crase din societatea rusă erau imorale şi trebuiau minimizate. În cazul său, Ilia considera că misiunea lui era aceea de a oferi unor cercuri tot mai largi de oameni posibilitatea de a învăţa carte şi, ca inspector şcolar, de a se asigura că învăţământul era de înaltă calitate. Aceasta nu înseamnă că Ilia era în vreun fel un revoluţionar. El era un membru credincios al birocraţiei guvernamentale şi se mulţumea să accepte avansările în ierarhia oficială, inclusiv obţinerea, în 1874, a titlului ereditar de nobil. Ocupa funcţii oficiale la nivel local şi îşi purta cu mândrie decoraţiile. Fără a se asocia cu vreo tradiţie revoluţionară, el aparţinea mai degrabă grupului mult mai răspândit al liberalilor "isprăvilor mărunte", care credeau că gesturile revoluţionare măreţe nu-şi aveau rostul. Ei îşi desfăşurau în schimb activitatea în tăcere şi cu hotărâre în interiorul sistemului pentru a aduce vieţii oamenilor cât mai multe îmbunătăţiri reale.
 
Din multe puncte de vedere, atmosfera în care fuseseră crescuţi Ilia şi cei din generaţia lui se reflecta în această moderaţie. Cele trei decenii care au precedat Războiul Crimeii (1854-1856) au fost dominate de un imobilism mulţumit de sine, patronat de Nicolae I. Atmosfera înăbuşitoare şi sterilă din timpul domniei acestuia s-a bazat pe două lucruri. În primul rând, ea fusese rezultatul temerilor provocate de pericolul minor reprezentat pentru autocraţie de răscoala decembriştilor din 1825. În al doilea rând, mândria prilejuită ruşilor de înfrângerea lui Napoleon în 1812 şi de intrarea trupelor ruseşti în Paris în 1814 a dăinuit cu mult peste finalul acestor evenimente. Lipsa progresului care a decurs de aici a fost adusă în centrul atenţiei de dezastrele produse în timpul Războiului Crimeii. Din întâmplare, Nicolae a murit în toiul conflictului, în 1855. Succesorul său, deşi nu era un radical, a realizat schimbarea care se impunea şi, în 1861, a promulgat cea mai mare reformă din Rusia acelei epoci, abolirea iobăgiei. Au urmat şi alte reforme. Sistemul judiciar a fost reformat, fiind introdus procesul cu juraţi. Serviciul militar a devenit mai blând. Mai importantă pentru liberalii isprăvilor mărunte a fost însă fondarea unor instituţii locale mai bine organizate, capabile să se îngrijească de o gamă tot mai mare de probleme utile oamenilor. În sarcina acestora au intrat construcţia de drumuri, poduri, creşterea producţiei agricole şi alte treburi mărunte.
 
Pentru cariera lui Ilia Ulianov, sporirea responsabilităţilor în ceea ce priveşte învăţământul primar a deschis căi noi. El a putut să se implice cu toată fiinţa în susţinerea lui, crezând că, cu cât îi slujea mai bine pe ţărani, cu atât îşi slujea mai bine monarhul şi ţara. Ulianovii erau ei înşişi o familie cultivată, iar talente specifice clasei de mijloc precum pictatul în acuarelă şi muzica, inclusiv cântatul din gură şi la instrumente muzicale, făceau parte din viaţa de familie. Volodea a devenit un pianist acceptabil, dar a renunţat când avea zece ani. Copiii înşişi erau elevi buni. Alexandru a câştigat o râvnită bursă în ştiinţe la una dintre cele mai bune universităţi ale Rusiei, cea din St Petersburg. Deşi, pentru femei, studiile superioare nici nu intrau în discuţie la vremea respectivă, surorile Ulianov, Anna şi Olga, erau şi ele inteligente şi cultivate.
 
La fel ca Alexandru, Volodea a strălucit la şcoală. La sfârşitul gimnaziului, a primit o caracterizare elogioasă din partea directorului şcolii, obţinând note maxime la aproape toate materiile. Cópii ale acestei caracterizări au fost expuse, pe vremea sovietelor, la loc proeminent în muzeele dedicate lui Lenin în toată ţara, ea oferindu-ne cel mai bun rezumat al personalităţii şi calităţilor intelectuale ale lui Volodea:
 
Foarte talentat, mereu silitor, punctual şi serios, Ulianov a fost primul în toţi anii, iar la absolvire i s-a acordat medalia de aur pentru că a fost elevul cel mai merituos la învăţătură, dezvoltarea aptitudinilor şi conduită. Nu este consemnat nici măcar un moment, fie în şcoală, fie în afara ei, în care Ulianov să fi evocat prin cuvânt sau faptă o părere ostilă la adresa autorităţilor şi dascălilor şcolii.
 
Este oarecum ironic faptul că, mai departe, se spune că "principiile călăuzitoare ale educaţiei lui au fost religia şi disciplina raţională". Vizitatorii muzeelor sovietice care aveau ochi buni, pentru că acest lucru n-a fost subliniat niciodată în mod oficial, puteau observa în caracterizare un alt fapt ironic. Semnătura directorului de şcoală care o redactase aparţinea lui Fiodor Kerenski, tatăl lui Alexandr, prim-ministru al guvernului provizoriu şi cel mai mare adversar al lui Lenin în 1917. Alexandr Kerenski* nu se născuse încă, aşa încât cei doi nu s-au întâlnit niciodată, însă şansele ca aceste două figuri dominante ale celor două tabere aflate în dispută în timpul revoluţiei să provină din acelaşi târg de provincie au fost enorme. Cu toate acestea, familiile se cunoşteau, iar directorul Kerenski, poate din prietenie şi din dorinţa de a-i face pe plac unui funcţionar influent, a depus mari eforturi pentru a-l duce pe Volodea la universitate.
 
În atmosfera tot mai favorabilă, de reformă şi relativă toleranţă - mulţi evrei, de pildă, priveau în urmă la anii 1860-1870 ca la o relativă epocă de aur -, domnia "Ţarului-Eliberator" a schimbat mediul în care-şi desfăşurau activitatea reformatori moderaţi ca Ilia. Încheierea brutală a perioadei de optimism moderat s-a produs în momentul în care terorişti revoluţionari l-au atacat pe ţar şi, după trei ani de atentate, au reuşit în cele din urmă să-l ucidă în martie 1881. Din punctul multora de vedere, asasinatul a consolidat strategia isprăvilor mărunte pentru că, în loc să-şi atingă scopul, eliberarea Rusiei de tiranie, acesta a dat naştere unui val masiv de simpatie la adresa autocraţiei şi a creat contextul instaurării unui regim mai reacţionar, condus de Alexandru al III-lea şi consilierul lui principal, Konstantin Pobedonosţev**, ce a urmat domniei ţarului reformator. S-ar putea afirma că, pe termen lung, întoarcerea la un stat poliţienesc opresiv şi antidemocratic a subminat cu mai mult succes autocraţia decât orice mişcare revoluţionară, dar acest lucru n-a fost evident la vremea respectivă. În schimb, posibilitatea de a săvârşi isprăvi mărunte a fost tot mai limitată.
 
Nu toţi observatorii au considerat că asasinatul a fost un eşec. Printre cei care credeau că soluţia era, în continuare, terorismul clasic se afla şi un mic grup de studenţi de la Universitatea St Petersburg, din care făcea parte şi Alexandr Ulianov. Ei au conspirat să-l asasineze pe Alexandru al III-lea. Când complotul a fost descoperit, Alexandr Ulianov a încercat să ia toată vina asupra lui şi să-i protejeze pe ceilalţi conspiratori. Nobilul său gest n-a reuşit să-i salveze. El a refuzat de asemenea să-şi repudieze fapta, însuşindu-şi-o chiar dacă ar fi putut scăpa de pedeapsa cu moartea, care a fost pronunţată în cele din urmă în cazul lui. Stoicismul eroic al lui Alexandru a fost cu atât mai dureros cu cât el s-a opus rugăminţilor mamei şi a fost conştient de mâhnirea şi suferinţa pe care avea să le provoace celorlalţi membri dragi ai familiei, care primiseră deja o puternică lovitură prin moartea lui Ilia în ianuarie 1886.
 
Arestarea, judecarea şi execuţia lui Alexandru în 1887, deşi par a fi fost o pedeapsă obişnuită pentru o tentativă de regicid, au reprezentat un moment de cotitură în istoria Rusiei. Şocul resimţit a întors pe dos familia Ulianov, care a devenit şi mai ostilă la adresa autocraţiei. Toţi membrii ei au fost profund afectaţi, dar niciunul n-a pus la inimă execuţia mai mult ca Volodea. Deşi, până la un anumit moment, viaţa lui Volodea fusese una normală, fără niciun semn de înclinaţii revoluţionare, arestarea şi execuţia lui Alexandru au schimbat situaţia. În 1886, în sufletul lui Volodea a început să se nască Lenin.
 
Lenin: primele influenţe
 
Deşi informaţiile concrete sunt puţine, iar ceea ce avem tinde să ofere o imagine hagiografică, se pare că Alexandru devenise un fel de model pentru fratele lui mai mic. Prin studiu asiduu, Alexandru reuşise să intre la universitate, realizare deloc neînsemnată într-o vreme în care nu existau decât vreo zece mii de studenţi în tot Imperiul Rus. Soarta lui a dat naştere întrebării: ce l-a determinat să-şi sacrifice viaţa, fiind atât de tânăr şi având atâtea perspective? Găsirea unui răspuns a făcut să cadă un văl de seriozitate peste viaţa adeseori lipsită de griji a familiei. Se pare că, pentru prima dată, tânărul Volodea a început să se lupte cu problemele complexe ale dreptăţii politice şi sociale şi ale responsabilităţii individului de a îndrepta lucrurile rele, ceea ce l-a făcut să urmeze calea revoluţionară pe care o apucase Alexandru.
 
Iniţial, Volodea pare a fi devenit conştient de latura politică ascunsă a personalităţii lui Alexandru luând contact cu unele dintre cărţile acestuia găsite în locuinţa lui din Petersburg. Amănunte nu se prea cunosc, iar comentatorii sovietici şi-au dat multă osteneală să dateze în acest moment prima întâlnire a lui Lenin cu marxismul şi s-o prezinte ca pe un drum al Damascului. O vorbă mult citată şi atribuită lui Lenin de sora lui lăsa chiar să se înţeleagă că Lenin era deja un marxist în stare embrionară. Se spune că, aflând despre soarta fratelui său, Lenin ar fi afirmat: "Noi nu vom merge pe această cale." Din interpretările date acestei fraze de sovietici, trebuia să se înţeleagă că el a respins calea terorii revoluţionare. Nu se poate crede însă sub niciun chip că se formase deja la Volodea esenţa unei conştiinţe politice leniniste, aşa cum vrea să demonstreze toată această poveste. Dacă a spus aşa ceva la vremea respectivă, lucru de care nu putem fi siguri, asemenea multor altor lucruri din aceşti ani cruciali din viaţa lui Lenin, ar fi putut avea mai multe înţelesuri, cel mai evident fiind acela că era o greşeală să-ţi dai atât de uşor viaţa, că trebuie să trăieşti ca să lupţi întruna. De fapt, toată viaţa lui Lenin de mai apoi arată marea lui dorinţă de a nu fi prins în momentele cruciale, aşa încât să poate lupta mereu.
 
Departe de a ocoli populismul revoluţionar, este aproape sigur că Volodea, înainte ca Lenin să se fi format pe deplin, a fost influenţat de acel crez concentrat pe idealizarea omului de rând care munceşte şi scotea în evidenţă corupţia elitei şi datoria intelectualilor luminaţi de a conduce lupta de eliberare a maselor muncitoreşti. După părerea multor populişti, comuna ţărănească, mir, şi cooperativele de producţie, artel, puteau fi pietrele de temelie ale unei viitoare societăţi socialiste. La sfârşitul anilor 1880, în Rusia nu exista nicio mişcare radicală. Deşi marxismul, sub influenţa lui Gheorghi Plehanov (1856-1918)***, se separa el însuşi de populism, influenţa lui era încă foarte redusă, limitându-se la ruşii care trăiau în străinătate. În definitiv, chiar Plehanov a făcut o glumă, pe când el, Pavel Axelrod**** şi alţi fondatori ai marxismului rus se plimbau cu vaporul pe lacul Geneva, spunând că, dacă se scufundau, marxismul rus ar fi murit odată cu ei. Acestea fiind zise, trebuie totuşi amintit că Marx a avut o mare influenţă asupra populiştilor şi că, în 1879, unul dintre ei îi scrisese punându-i o întrebare cu care acesta avea să se lupte tot restul vieţii sale. Întrebarea era: putea Rusia să evite capitalismul şi să treacă direct la construcţia unei societăţi socialiste pe bazele ei semifeudale? După multe reflecţii şi tergiversări, Marx a răspuns, în prefaţa la o traducere din 1882 a Manifestului Partidului Comunist, că Rusia poate trece direct la socialism, cu condiţia ca revoluţia să aibă loc relativ repede şi ca ţările capitaliste avansate din Europa Occidentală să înfăptuiască şi ele revoluţii socialiste pentru a ajuta proletariatul şi ţărănimea muncitoare din Rusia, care erau mai slabe. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că Alexandru avea în bibliotecă literatură marxistă.
 
Nu Marx este însă cel care a avut cea mai mare înrâurire asupra lui Volodea. Romanul didactic Ce-i de făcut? Poveşti despre oamenii noi (1864), scris de profesorul de economie Nikolai Cernîşevski (1828-1889), a avut un efect mai puternic. Deşi foarte blamat de critică pentru fabulaţia lui neverosimilă - inclusiv existenţa unui triunghi amoros în care fiecare încearcă să lase locul celorlalţi - şi pentru caracterizările caricaturale, serbede, romanul respectiv a fost biblia unei tinere generaţii de studenţi şi a stat la baza fondării mişcării populiste. Punctul de atracţie al cărţii îl constituia stilul radical de viaţă în comun al personajelor principale. Acestea trăiau împreună şi împărţeau totul în felul în care "oamenii noi" trăiau, dinainte ca Nietzsche să inventeze această expresie, reevaluarea tuturor valorilor. Avariţia crasă şi valorile bazate pe proprietate ale societăţii ruse de la vremea respectivă erau respinse în favoarea ştiinţei, raţiunii şi modernităţii. Ipocrizia în relaţiile dintre sexe şi înrobirea femeilor erau repudiate în întregime. Într-un pasaj final, omis în majoritatea traducerilor englezeşti până la reincluderea lui în 1989, Cernîşevski înfăţişează viziunea unei clădiri futuriste, construite după modelul Palatului de Cristal de la Londra, o mare minune a epocii, un templu al dragostei libere şi al vieţii libere. Personajul poate cel mai influent, al cărui rol în transformarea lui Volodea în Lenin este aproape universal recunoscută a fost Rahmetov. Acesta se distingea prin faptul că încerca să se călească atât cât îi era cu putinţă pentru a servi cauza revoluţiei. În acest scop, îşi petrecea vremea cu edecarii de pe Volga, un soi de proscrişi care trăgeau contra curentului ambarcaţiunile de pe fluviu. Munca era grea şi prost plătită, însă erau consideraţi cei mai căliţi oameni din Rusia. Ilia Repin le-a făcut un portret memorabil, ei fiind idealizaţi şi imortalizaţi în "Cântecul edecarilor de pe Volga". Rahmetov mai este înfăţişat dormind pe un pat de cuie pentru a învăţa să-şi înfrângă durerea. El a devenit un simbol şi un personaj-model pentru mulţi ruşi, lăsându-se adeseori să se înţeleagă că "fanatismul" lui Lenin, din punctul de vedere al criticilor săi, ori "tenacitatea revoluţionarului", din punctul de vedere al susţinătorilor lui, s-a datorat lui Rahmetov.


* Alexandr Feodorovici Kerenski (1881-1970) - revoluţionar socialist de orientare moderată, ministru al apărării şi şef al guvernului provizoriu (iulie-octombrie 1917). Îndepărtat de la putere de bolşevici în octombrie 1917. (n.tr.)
** Konstantin Petrovici Pobedonosţev (1827-1907) - jurist şi om politic de orientare conservatoare, profesor particular şi consilier al ţarilor Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea. A deţinut funcţia de procuror-şef al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Este considerat un simbol al absolutismului monarhic rus. (n.tr.)
*** Gheorghi Valentinovici Plehanov (1856-1918) - filozof marxist, fondator şi principal exponent al marxismului în Rusia. Adept al menşevismului, s-a împotrivit Revoluţiei bolşevice din Octombrie 1917. A murit în exil. (n.tr.)
**** Pavel Borisovici Axelrod (1850?-1928) - teoretician marxist, membru de frunte al primului Partid Social-Democrat Muncitoresc din Rusia şi adept al menşevismului. După Revoluţia din Octombrie, a emigrat în Occident. (n.tr.)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer