Dincolo de portocali

Ioana Bâldea Constantinescu s-a născut în 1979 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea engleză-spaniolă, şi un masterat în studii culturale americane la aceeaşi facultate. Lucrează, de paisprezece ani, ca jurnalist în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. De asemenea, publică articole, recenzii, cronici de călătorie, interviuri pe LiterNet.ro şi în Esquire, Harper's Bazaar, Elle, The One, Cosmopolitan, participă cu instalaţii audio la expoziţii de artă contemporană şi semnează traduceri din limba engleză (cea mai recentă, Bertrand Meyer-Stabley, 12 creatoare care au schimbat istoria, Baroque Books and Arts, 2014).
  Un tânăr scriitor, personaj-cheie şi maestru de ceremonii retras din propriu-i spectacol, se hotărăşte să dispară pentru o vreme şi lasă astfel în urmă un enigmatic manuscris, ajuns, deloc întâmplător, în posesia fratelui său. Pornind pe firul fragil al recuperării acestei absenţe, Ioana Bâldea Constantinescu reuşeşte în Dincolo de portocali un excelent roman de debut în care, din timpuri şi spaţii diferite, din memorie sau din imaginaţie, fiecare personaj, fiecare întâmplare, fiecare detaliu devin indicii esenţiale pentru regăsirea fratelui pierdut: o poveste de dragoste a zilelor noastre, iubirea imposibilă dintre o prinţesă creştină şi un cuceritor maur în decorul Sevillei de secol VIII, o miss Havisham reinventată, aventurile unui ţar pasionat de gastronomie şi plecat în lume pe un vapor-restaurant, peisaje exotice, combinaţii rafinate de gusturi şi arome. Şi, ascunsă bine printre paginile cărţii, o grădină cu nouă rânduri de portocali, sfidând graniţa dintre realitate şi ficţiune, numai bună pentru ca, la rându-i, cititorul să se ascundă în ea.
 
După moartea lui Evgheni, heringul nu l-a mai vizitat în vis.

Nu şi-a luat alt valet. Bătrânul lăsase în urmă multă linişte pe care i s-ar fi părut nepoliticos să o tulbure cu trăncăneala unui necunoscut. Îl mai auzea, din când în când, spunând "Da, domnule!" şi, la ora trei, îşi îndrepta automat ochii spre tavan, unde, în aburul de ceai, se aştepta să-i întâlnească privirea uşor panicată, perciunii stufoşi şi îngrijiţi, părul sur şi zburlit.

Gătea.

Puţin şi simplu, ca pe vremea copilăriei lui Alioşa. Cremă de piersici cu lavandă şi piper roz. O trimitea la bucătărie fără să fi scris reţeta, ingredientele, şi fără să-i fi dat nume, ceea ce ducea la o invariabilă stare de confuzie a personalului şi a bucătarului şef, care, în lipsa unei coerenţe gastronomice (Thule obişnuia să aibă aşa ceva, clătina el din cap...), inventase o nouă categorie în meniu: Dessert à la Monsieur Ivan, în timp modificat în Le fameux dessert à la Monsieur Ivan. Pasagerii se aşteptau la un miracol de bezea şi fire de ciocolată împletite cu beţişoare de vanilie, cremă de mentă peste nuci de Macadamia şi pepite de aur comestibil, totul în formă de focă logodită cu un pinguin, sau de scoică pe punctul de a-şi naşte perla, poate, dar nu. Primeau clătite cu anason şi dulceaţă de smochine, făcută de însuşi rusul. Tăieţei cu lapte de migdale şi petale de trandafiri. Gogoşi cu cireşe la mijloc. Pere coapte, umplute cu scorţişoară şi miez de nucă. Erau bune, minunate, chiar, dar prea puţin pe placul unei adunături sclifosite, care dădea o avere pe bilet, numai ca să-şi facă poză pe puntea faimosului vas-gheţar, unde un misterios descendent al ţarilor ruşi gătea cu toate aromele lumii, întru gloria Nordului.

Pe Ivan, însă, nu-l mai chemau nici caietele lui legate în catifea, nici cele 1000 de feluri de a găti heringul, nici redecorarea imensului său imperiu îngheţat care aluneca, asemeni unei enorme balene albe, greoi, printre valuri, ducând cu sine o mulţime îmblănită şi doldora de diamante care ieşea, ritual, la soare pe punte, ca samurii pe zăpada translucidă, la amiază.

Dintr-un port al cărui nume nu făcuse deloc efortul să-l reţină trimisese să i se aducă o cutie de cretă colorată. În noaptea aceea tapetul cu stele de mare din cabina lui de pe Thule lăsase la iveală pereţi demult nezugrăviţi, umpluţi febril de un scris mărunt şi colţuros, cu litere neterminate.

Puţine zile mai târziu, Thule limitase vânzarea de bilete şi redusese accesul pasagerilor la bord. Opririle se împuţinaseră. Şi, deşi jurnaliştii curioşi îşi implorau redacţiile se plătească extravaganta sumă care le-ar fi facilitat o croazieră printre gheţuri, nimeni nu a prins de veste că, la bordul celui mai luxos vas din câte se văzuseră vreodată, Ivan-heringul căzuse într-un somn fără vise, de câte optsprezece, nouăsprezece, douăzeci de ore pe zi, îşi pierduse pofta de mâncare, încărunţise cu totul şi, celor care arareori îl vedeau, greoi în ciuda trupului nespus de slab, criogenat într-un timp care i se citea undeva, în spatele ochilor, le aducea cu un urs mare şi alb, mereu cu ochii la linia orizontului,  mereu dornic să se retragă în bârlogul lui, de unde ieşea din ce în ce mai rar şi mai somnoros.

***
 
48. eu

Vezi tu, aşa se întâmplă în toate poveştile. La un moment dat, acţiunea trenează. Suspans. Moment binevenit de lâncezeală, cât să răsufle cititorul. Sau să caşte. 
Autorul îşi adună gândurile şi o ia, pieptiş, prin vidul narativ. 
Aerul se umple de cuvinte noi. Se face pâclos sau umed. Sau se curăţă de griuri şi se deschide, senin, până la linia orizontului.
 
Vezi?
Nu?
Nu încă?
Stai.
Aşteaptă puţin.
Aşteaptă-mă.
 
Acum câţiva ani, treceam zilnic pe lângă un zid pe care scria "Dacă Oceanul te vrea,/Oceanul te ia."
Pe mine Oceanul nu m-a vrut.
Eu am sărit, dar nu m-a vrut.
Ce să facă el cu mine? Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop?
 
Eu am sărit, numai că el m-a văzut, m-a simţit schilod şi şarlatan, gata să mă despart pe veci de o voce care mai are puţin şi moare. Ca atunci când se stinge lumina. Zippo. Rămâi pe întuneric.
 
Acolo m-ai găsit tu, cu mâna pe întrerupător.
M-ai tras înapoi.
Fără să ştii, m-ai tras înapoi.
 
Coos van Bruggen a intrat în acţiune pervers şi şarmant, cu vocea lui baritonală. Care nu e a mea. Care nu mai e a mea.

***
 
Există un cot de apă şi pământ, o îngemănare de pisc şi undă care nu apare pe nicio hartă. Da, e adevărat. Un fel de Groapă a Marianelor neştiută geografilor şi navigatorilor, unde vasul nu dispare, ci stă doar în loc, laolaltă cu echipajul nedumerit de această bizarerie de dincolo de logica busolei. Nu are nume, longitudine şi latitudine, nu are nici măcar climă, floră şi faună. E un loc anost, imposibil de reperat, unde nu e bine să te întorci, aşa cum nu e bine nici să ţi-l aduci aminte, odată ce-ai trecut de el.
 
Acolo s-a întâmplat.
 
Când mateloţii, redeveniţi lupi de mare, şi-au aprins pipele şi s-au tolănit în hamace, prima oară după mulţi, mulţi ani de zile, fără să simtă că le-ngheaţă oasele.
 
Când bucătarul şef a ieşit dimineaţa, pe punte, fără să fie nevoie să-şi scuture mustaţa de promoroacă la întoarcerea în bucătăria încinsă de cuptoare.
 
Când gheţarii au dispărut de pe linia orizontului.
 
Când, în enormul salon al stalacmitelor de pe Thule, a început să se audă, întâi molcom, apoi din ce în ce mai semeţ, picurul coloanelor care se dezgheţau.
 
Când stalactita de la intrarea în holul mare a prins a le răspunde.
Pic
Pic pic
Pic pic pic pic
 
Atunci nasul lui Ivan-cel-adormit a adulmecat de dincolo de draperiile grele ale somnului polar o boare de miros nou în aerul primelor ceasuri ale zilei.
 
Sigur, se simţea, ca de obicei, aroma sărată a mării, amprentată olfactiv de toate neamurile de peşte. Nasul le cunoştea pe fiecare. Aşa, din tainiţele somnului, ştiuse când încărcaseră morunul şi când fuseseră pescuiţi guvizii, cum se înspica în griuri calde carnea roz a somonului cuminţită în blocuri enorme de gheaţă, jos, în cală, câte feluri de crevete umpleau cămările bucătarului şef (64, parcă... da, 64!), că păstrăvul ales de primul ajutorul de bucătar nu era din cel mai bun soi sau că încărcătura de caracatiţă fusese jumătate aruncată peste bord, pentru că îşi schimba culoarea şi umpluse de duhoare cabinele, ce-i drept, nelocuite, ale pasagerilor.
 
Era ceva nou.
 
Ceva... nedesluşit.
 
Era ca şi cum un abur care nu venea din niciun ceainic s-ar fi ridicat în tavanul boltit al cabinei lui şi ar fi făcut reţetele scrise cu cretă să se scurgă unele într-altele, lăsând ardeiul iute să alunece pe nesimţite drept în inima homarului şi caperele se nimerească, în chip cu totul şi cu totul nepotrivit, într-o linguriţă de spumă de fragi. Deserturile mânjiseră felurile principale, băutura se evaporase în ingredientele mielului perpelit în ulei de struguri, cantităţile se revărsaseră, curcubeic, în recipiente ale căror contururi se topiseră demult şi alunecaseră în dâre luminoase pe nervurile de lemn ale pereţilor.
 
Pic, făcuse tavanul, îngăduindu-şi un strop de apă colorată în roz şi mov şi roşu şi gri şi toate nuanţele piperului.
 
Pic pic pic pic, plânsese el, din nou, gălbui, drept peste genele care hibernau, lăsând lacrimi colorate să alunece pe aripile nasului care-şi mijise nările ca pe nişte ochi neobişnuiţi cu întunericul.
 
Hapciu, strănutase Ivan din rărunchii unui ne-vis, fără să ştie ce se întâmplă.
Nasul, însă, ştia.
 
Nasul ghicise, în boarea aceea de căldură ivită din senin, care topea gheţurile şi inunda noaptea rusului cu pulbere de cretă adevărată şi de mirodenii închipuite, ei bine, el, nasul, dibuise grăuntele unic, aproape imperceptibil între faldurile de aromă sărată şi solzi umezi, grăuntele acela inconfundabil, rotund, micronic,
 
 
   
***
 
53. ne apropiem
 
... şi mă tem că iar e rândul meu să intru în scenă.
 
În distribuţie, autorul.
 
Pe locuri, fiţi gata, start. Bat din gene şi mă îndumnezeiesc suficient cât să vă spun cum se vede lumea de sus.
 
Action.
 
Cu 194 kilometri pe oră, doamnelor şi domnilor, intră în scenă trenul care o duce pe Léa în gara unde va (re)deveni Lea. În câteva de ore, demisia lui don Álvaro De La Mota va primi iscălitura lui Miguel Luís Alejandro Jiménez Acuña, nepotul unei bunici portugheze care a fost, la un moment dat, fată-n casă la familia De La Mota, detaliu care acum, în zgomotul hoardelor protestatare care s-au strâns în faţă la Archivo de Indias, nu e important decât pentru bătrâna doamnă Acuña, care va sărbători cu o sticlă de şampanie, în onoarea nepotului.
 
În câteva ore, Alexandre, care a adormit ca în braţele unei ibovnice cu buze de opium sub greutatea olfactivă a portocalilor, se va trezi într-o cameră înmiresmată şi goală. O va cerceta în amănunt, sperând în zadar să descopere un bilet, un semn care să-l facă personajul central al unui thriller poliţist. Se va îmbrăca în grabă, va ieşi, neras, în oraş, va cerceta Plaza de Armas, tot Barrio Santa Cruz, Plaza de España şi Parque María Luisa, va alerga pe Calle Cuna, va trece, ca o furtună, dincolo de Betik Wahd-Al-Khabir, Guadalquivirul de azi, în Triana, se va întoarce în gara Santa Justa şi, apoi, dezamăgit, acolo unde nu mai sunt grupuri de oameni care protestează, pentru că toţi par să doarmă azi mai mult ca de obicei, în faţa Catedralei, unde se opreşte exact acolo unde umbra Giraldei face unghi cu direcţia nevăzută în care se spulberă parfumul, bagă mâna în buzunarul hainei şi îşi simte buricele degetelor gâdilate de atingerea prăfoasă a unui pergament în inima căruia, Alexandre nu ştie încă, dar va afla, aşteaptă hărţi de palate şi calcule matematice, schiţe de catacombe, versuri scrise în greacă, desene cu păsări şi plante cât să umple o lume, ingrediente de poţiuni vindecătoare, de gastronomie orientală şi de pomezi parfumate, care transformă nopţile în grădini.
 
În acest timp, fata din tren răsfoieşte alene paginile neterminate prin care trece un vas de poveste, condus de un mare vrăjitor în ale bucătăriei, descendent al ţarilor Rusiei, care farmecă lumea cu roşii zemoase amestecate cu opt feluri de ardei iute, reinventează feijoada, doro wett şi puiul jamaican, face pace între rulourile maki şi crabul picant din Singapore, pune pe tavă baclavale turceşti şi tarte Tatin care întrec în savoare până şi reţetele celui mai iscusit patiser, îşi stropeşte sufleurile cu Grand Marnier, dar obţine, de fiecare dată, un alt gust, încă şi mai îmbietor decât ultimul, găteşte ropa vieja, dar şi mofongo, fritto misto, dar şi lau lau, are propriile reţete de Pavlova, Saag Paneer şi somon glazurat cu sirop de arţar.
 
Ce se mai vede?
 
Ada şi David redevenind Ada şi David, kilometrii dintre ei transformându-se în centimetri, milimetri şi apoi nimic, ridurile mamei şi firele albe din sprâncene şi vocea care nu mai e, desenate din vorbe care nu sunt nici ale ei şi nici ale mele, documentul alx uitat pe un memory stick uitat, într-un timp al răului universal, în curând uitat şi el, din care ei doi vor fugi departe, cine ştie unde, poate chiar într-o cameră de hotel de la Edinburgh, nu prea am chef să mă gândesc la asta azi şi nici nu mai vreau să-i văd la faţă, o vreme. Jos de pe vasul meu. Afară din oraş. Valea din povestea mea!
 
Exit cuplul fericit.
 
Ce-ar mai fi?
 
Probabil că eu, mâncat de boală cine ştie pe unde, îndrăgostit de tine, my fair lady of the world wide web, care eşti copia mea fidelă şi nu remodelarea virtuală a unei fete reale, gata să las în urmă o mamă orfană şi mută, o fostă iubită consolată şi un nefrate pornit să mă exorcizeze complet. Să fim serioşi.
 
Bineînţeles că mai sunt lucruri pe care nu vi le-am spus şi bineînţeles că v-aţi plictisit de micile mele stratageme auctoriale. Aţi vrea nu să se termine, dar să se rezolve, să se lege toate iţele, să fie logic, cronologic şi de bun simţ. Şi eu aş vrea.
 
Motiv pentru care mă simt dator cu o imagine esenţială, cea a lui Musa bin Nusayr într-o mantie albastră ca noaptea, profitând de proaspătul lui anonimat istoric ca să dispară în întuneric, împreună cu Gisalrico şi cu o povară foarte preţioasă, încredinţată lor cu numai două ceasuri înainte de moartea lui Isabel la segunda, graţie ochiului alunecos al temnicerilor ei şi pumnului hulpav care s-a strâns în jurul inelului despre care, au auzit şi ei, se spune că ar fi nestemata lui Solomon.
 
Caii lor gonesc în întuneric şi Musa ştie, simte că ea a murit şi strânge copilul şi mai tare, ca şi cum ar fi Leovigildo, fără să se întrebe cine e tatăl lui, fără să vrea altceva decât să-l ducă în siguranţă, afară din povestea asta sângeroasă, în care el deja nu mai există. Ochii fetiţei adormite nu sunt nici verzi, nici albaştri, nici aurii, ci de culoarea tăciunelui. Doarme liniştită.
 
Poate că o mângâie în somn mama ei care a murit, se gândeşte Musa.
 
Aşa intră, ba nu, trece prin scenă Isabel la tercera, medic, arhitect şi botanist arab de geniu, binecuvântată, graţie bunicului care o face nevăzută în noapte, cu o viaţă ferită de luminile rampei şi de indiscreţia notelor bibliografice. Trăiască Autorul Anonim!
 
Exeunt omnes.