Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Căutând-o pe Alaska


John Green, traducere de Shauki Al-Gareeb

11.03.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
John Green
Căutând-o pe Alaska
Editura Trei, 2014

Traducere din engleză de Shauki Al-Gareeb
Colecţia Young Fiction Connection



Intro

John Green s-a născut la 24 august 1977. Cărţile sale au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei New York Times. Căutând-o pe Alaska, romanul de debut al lui John Green, i-a adus autorului premiul Michael L. Printz acordat de American Library Association şi nominalizarea la Los Angeles Times Book Prize.
Foarte activ şi pe platformele virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdfighter din întreaga lume.
De acelaşi autor, la Editura Trei a apărut Sub aceeaşi stea, roman care a primit numeroase distincţii şi s-a bucurat de un imens succes de public.

*
Primul prieten. Prima iubire. Ultimele cuvinte.

ÎNAINTE. Miles Halter - un adolescent singuratic pasionat de cuvintele rostite de personaje celebre în ultimele lor clipe de viaţă - pleacă la şcoala cu internat Culver Creek în căutarea a ceea ce Rabelais numea "Marele Necunoscut". Acest Necunoscut se dovedeşte mai tulburător decât şi-ar fi imaginat vreodată când în noul său cerc de prieteni îşi face intrarea seducătoarea Alaska Young. Inteligentă, amuzantă, imprevizibilă, Alaska îl atrage într-o lume misterioasă de lumini şi umbre, ce stă sub semnul ultimelor cuvinte ale lui Simón Bolívar, faimosul general imortalizat de Gabriel García Márquez: "Cum o să mai ies eu din labirintul ăsta?"
DUPĂ. Nimic nu va mai fi la fel.

Fetele vor plânge, iar băieţii vor găsi dragoste, atracţie şi dorinţă în parfumul de vanilie şi ţigări pe care îl răspândeşte Alaska. (Kirkus Review)

Căutând-o pe Alaska surprinde perfect intensitatea trăirilor şi disperarea care definesc adolescenţa. (teenreads.com)

Frumuseţea acestui roman stă în faptul că nu ascunde nimic. (The Guardian)

*
Fragment
Înainte

Cu o sută treizeci şi şase de zile înainte

Cu o săptămână înainte să-mi fi părăsit familia şi Florida şi restul vieţii mele insignifiante pentru a merge la o şcoală cu internat din Alabama, mama a insistat să-mi organizeze o petrecere de rămas-bun. Să spun că am avut mici aşteptări ar însemna să subestimez în mod dramatic acest lucru. Cu toate că am fost mai mult sau mai puţin forţat să-mi invit toţi "prietenii de la şcoală", mai exact, adunătura patetică de aspiranţi la actorie şi tocilari cu care stăteam de nevoie la cantina imensă a şcolii mele publice, ştiam că nu aveau să vină. Şi totuşi, mama a insistat, pradă iluziei că în toţi aceşti ani îmi ţinusem ascunsă de ea popularitatea. A gătit un munte de sos de anghinare. A decorat camera de zi în ghirlande verzi şi galbene, culorile noii mele şcoli. A cumpărat vreo douăzeci de sticle de şampanie cu confetti, pe care le-a pus de jur împrejurul măsuţei de cafea.

Şi când acea ultimă zi de vineri a sosit, când bagajele mele erau aproape gata, la ora 16:56, mama s-a aşezat alături de mine şi de tata pe canapeaua din camera de zi, aşteptând cu răbdare sosirea Cavaleriei care să-mi ureze "Rămas-Bun, Miles". Respectiva cavalerie era formată din fix doi oameni: Marie Lawson, o blondă minionă cu ochelari dreptunghiulari, şi Will, iubitul ei plinuţ (ca s-o spunem frumos).
- Salut, Miles, a spus Marie când s-a aşezat.
- Salut, am spus eu.
- Cum a fost vacanţa de vară? m-a întrebat Will.
- A fost OK. A ta?
- OK. Am organizat Jesus Christ Superstar[1]. Eu am ajutat cu scaunele, iar Marie cu luminile, a spus Will.
- Mişto.

Am dat din cap aprobator, şi cu asta s-au cam epuizat subiectele noastre de discuţie. Aş fi putut pune o întrebare legată de Jesus Christ Superstar, atâta doar că 1. nu ştiam ce anume era, 2. nu voiam să aflu şi 3. nu prea mă pricepeam la şuete. În schimb, mama putea sta la şuetă ore întregi, aşa că a prelungit situaţia jenantă punându-le întrebări legate de programul de repetiţii, despre cum a decurs spectacolul şi dacă a fost sau nu un succes răsunător.
- Presupun c-a fost, a spus Marie. Presupun c-au venit o mulţime de oameni.

Marie era tipul de persoană care presupunea mult.
- Ei bine, a spus Will într-un sfârşit, am trecut ca să ne luăm rămas-bun. Trebuie s-o duc pe Marie acasă până la şase. Distracţie plăcută la internat, Miles!
- Mersi, am răspuns eu uşurat.

Singurul lucru mai rău decât o petrecere la care nu vine nimeni e o petrecere la care vin doi oameni extrem de neinteresanţi.

Au plecat, aşa că eu m-am aşezat cu părinţii mei şi am privit în gol spre ecranul negru al televizorului, dorindu-mi să-l deschid, cu toate că ştiam că n-ar fi trebuit. Îi simţeam uitându-se la mine, aşteptând să izbucnesc în lacrimi sau ceva de genul, ca şi când n-aş fi ştiut în tot acest timp că lucrurile aveau să decurgă exact aşa. Dar ştiusem. Le simţeam compătimirea în timp ce mâncau chipsurile cu sos de anghinare pregătite pentru prietenii mei imaginari, însă ei aveau mai multă nevoie de compătimire decât mine: eu nu eram dezamăgit. Aşteptările mele fuseseră împlinite.
- Miles, de-asta vrei să pleci? m-a întrebat mama.

Am cugetat preţ de o clipă, având grijă să n-o privesc în ochi.
- Ăăă, nu, am spus.
- Ei bine, atunci, de ce? m-a întrebat ea.

Nu era pentru prima dată când îmi adresa întrebarea. Mama nu acceptase cu prea mare bucurie plecarea mea la internat, iar acest lucru nu era un secret pentru nimeni.
- Din cauza mea? m-a întrebat tata.

Şi el fusese la Culver Creek, aceeaşi şcoală cu internat spre care mă îndreptam eu, la fel ca ambii lui fraţi şi toţi copiii lor. Cred că îi plăcea gândul ca eu să-i calc pe urme. Unchii mei îmi spuseseră poveşti despre cât de faimos fusese tata în campus pentru că lua note mari la toate cursurile, fiind totodată şi sufletul distracţiei. Asta părea a fi o viaţă mult mai bună decât cea pe care o aveam în Florida. Dar nu, nu era din cauza tatei. Nu chiar.
- Staţi puţin, le-am spus.

M-am dus în biroul tatei şi am găsit exemplarul lui cu biografia lui François Rabelais. Îmi plăcea să citesc biografiile scriitorilor, chiar dacă (aşa cum era cazul lui Monsieur Rabelais) nu le citisem vreodată operele. Am răsfoit ultimele pagini şi am găsit citatul evidenţiat ("SĂ NU FOLOSEŞTI NICIODATĂ UN MARKER PE CĂRŢILE MELE", îmi spusese tata de o mie de ori. Dar cum poţi altfel să găseşti ceea ce cauţi?).
- Aşadar, tipul ăsta, am spus, stând în pragul uşii de la camera de zi. François Rabelais. A fost poet. Iar ultimele lui cuvinte au fost "Plec în căutarea unui Mare Necunoscut". De asta plec eu. Să nu trebuiască să aştept până mor ca să încep să caut Marele Necunoscut.

Asta i-a făcut să tacă. Eram pe urmele unui Mare Necunoscut, iar ei ştiau la fel de bine ca şi mine că nu aveam să-l găsesc cu oameni de teapa lui Will şi Marie. M-am aşezat înapoi pe canapea, între mama şi tata, iar tata şi-a pus o mână pe după umărul meu, şi am stat aşa pe canapea, tăcuţi, împreună, vreme îndelungată, până ce a părut în regulă să deschid televizorul, iar apoi am mâncat sos de anghinare la cină şi ne-am uitat la History Channel şi, comparativ cu alte petreceri de rămas-bun, în mod sigur se putea şi mai rău.

Cu o sută douăzeci şi opt de zile înainte

Evident, şi în Florida aerul era dogoritor şi umed. Suficient de cald încât hainele ţi se lipeau de piele precum o bandă adezivă şi broboanele de sudoare îţi curgeau de pe frunte în ochi. Însă arşiţa era doar afară, iar eu ieşeam afară numai cât să merg dintr-un loc cu aer condiţionat în altul.

Asta nu m-a pregătit pentru acel tip de căldură pe care oamenii îl găsesc la douăzeci şi cinci de kilometri la sud de Birmingham, Alabama, la Culver Creek Preparatory School. Părinţii mei au parcat SUV-ul pe peluza care se afla la câţiva metri de dormitorul meu, Camera 43. Dar de fiecare dată când făceam acei câţiva paşi de la maşină şi înapoi ca să descarc ceea ce acum păreau a fi mult prea multe lucruri, soarele mă ardea cumplit, trecând prin stratul de haine şi ajungând pe pielea mea cu o cruzime nebună ce mă făcea să mă tem cu adevărat de flăcările iadului.

Cu ajutorul mamei şi al tatei, descărcatul a durat doar câteva minute, însă în dormitorul meu, fără aer condiţionat, deşi se afla, slavă Domnului, la umbră, era doar un pic mai răcoare faţă de căldura de afară. Camera m-a surprins: îmi imaginasem că va avea un covor moale, pereţi cu lambriuri de lemn, mobilier în stil victorian. Exceptând singurul lucru luxos - baia privată -, mă alesesem cu o cutie. Având pereţi de beton îmbrăcaţi în straturi groase de var alb şi o podea cu linoleum în carouri verzi şi albe, locul semăna mai mult cu un spital decât cu dormitorul pe care mi-l închipuisem. Un pat supraetajat din lemn neşlefuit, cu saltele din vinilin, era lipit de fereastra din spatele camerei. Birourile, dulapurile şi rafturile de cărţi erau toate prinse în pereţi, astfel încât să nu-ţi poţi redecora încăperea. Şi nu aveam aer condiţionat.

M-am aşezat pe patul de jos în timp ce mama a deschis geamantanul, a înşfăcat câteva dintre biografiile pe care tata fusese de acord să mi le dea şi le-a pus pe rafturile pentru cărţi.
- Mamă, pot şi eu să despachetez, i-am spus.

Tata s-a ridicat în picioare, gata să plece.
- Măcar lasă-mă să-ţi fac patul, mi-a zis mama.
- Zău, pot şi eu să fac asta. E în regulă.

Nu poţi pur şi simplu să prelungeşti la nesfârşit lucrurile astea. La un moment dat îţi scoţi plasturele şi te doare, dar apoi totul s-a terminat şi tu răsufli uşurat.
- Doamne, o să ne fie dor de tine, a spus mama deodată, păşind peste harababura de valize pentru a ajunge la pat.

M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o. Tata a venit lângă noi şi am format un soi de cuib. Era prea cald, iar noi eram prea transpiraţi pentru ca îmbrăţişarea să dureze exagerat de mult. Ştiam că ar fi trebuit să plâng, însă trăisem cu părinţii mei vreme de şaisprezece ani, iar o despărţire de probă se lăsase prea mult aşteptată.
- Nu vă faceţ' griji, am spus eu zâmbind. O să-nvăţ să vorbesc ca p-aici pân Sud.

Mama a râs.
- Să nu faci prostii, a spus tata.
- Bine.
- Fără droguri, alcool şi ţigări.

Ca fost elev la Culver Creek, el făcuse aceste lucruri despre care eu doar auzisem: petrecerile secrete, alergările în pielea goală prin fâneţe (întotdeauna se plângea de faptul că pe vremea lui erau numai băieţi), drogurile, băuturile şi ţigările. Îi luase ceva timp să se lase de fumat, însă zilele lui de tip dur erau de mult apuse.
- Te iubim, au spus ei la unison.

Chestia trebuia să fie spusă, însă cuvintele au făcut toată treaba îngrozitor de stânjenitoare, ca şi când ţi-ai vedea bunicii sărutându-se.
- Şi eu vă iubesc. Am să vă sun în fiecare duminică.

Camerele noastre nu aveau linii telefonice, însă părinţii mei ceruseră să fiu cazat într-un dormitor apropiat de unul dintre cele cinci telefoane cu plată de la Culver Creek.

M-au îmbrăţişat din nou - mama, apoi tata - şi s-a terminat. M-am dus la fereastră şi i-am urmărit ieşind din campus pe drumul şerpuitor. Probabil că ar fi trebuit să simt o tristeţe siropoasă, sentimentală. Însă voiam doar să mă răcoresc, aşa că am pus mâna pe unul dintre scaunele de la birou şi m-am aşezat în faţa uşii, la umbra cornişei proeminente, aşteptând o boare de vânt care n-avea să vină nicicum. Atmosfera de afară era la fel de încremenită şi de înăbuşitoare ca înăuntru. Am studiat noul meu domiciliu: şase clădiri cu un etaj, fiecare având câte şaisprezece dormitoare, erau aşezate în formă de hexagon în jurul unui cerc mare de iarbă. Arăta precum un motel vechi supradimensionat. Am sperat vag că cineva avea să vină să vorbească cu mine. Mi-am imaginat conversaţia:
- Salut. E primul tău an aici?
- Da. Da. Sunt din Florida.
- Mişto. Deci eşti obişnuit cu căldura.
- N-aş fi obişnuit cu căldura asta nici dacă aş fi din Hades, aş glumi eu.

Aş face o primă impresie bună. O, e amuzant. Tipul ăla, Miles, e mortal.

Desigur, asta nu s-a întâmplat. Lucrurile nu se petreceau niciodată aşa cum mi le imaginam eu. Plictisit, am intrat înapoi în cameră, mi-am scos tricoul, m-am aşezat pe salteaua încălzită a patului de jos şi am închis ochii. Nu cunoscusem o a doua naştere, cu botezul şi plânsul şi toate cele, dar nu putea fi cu mult mai plăcut decât să te naşti din nou undeva unde n-aveai trecut. M-am gândit la oamenii despre care citisem - John F. Kennedy, James Joyce, Humphrey Bogart - care merseseră la şcoli cu internat şi la aventurile lor - de pildă, Kennedy adora farsele. M-am gândit la Marele Necunoscut şi la lucrurile care s-ar putea întâmpla şi la oamenii pe care i-aş putea întâlni şi la colegul de cameră pe care l-aş putea avea (în urmă cu câteva săptămâni primisem o scrisoare în care mi se spusese numele lui, Chip Martin, dar nimic mai mult). Oricine ar fi fost acest Chip Martin, speram din toată inima că avea să vină cu un arsenal de ventilatoare puternice, deoarece eu nu venisem la pachet cu niciunul şi deja îmi simţeam transpiraţia curgând pe salteaua de vinilin, ceea ce m-a dezgustat atât de mult încât mi-am alungat gândurile şi m-am urnit din pat pentru a găsi un prosop cu care să şterg sudoarea. Şi apoi mi-am zis în sinea mea: Ei bine, până la aventuri, mai întâi despachetatul.

Am reuşit să lipesc o hartă a lumii pe perete şi să-mi mut cele mai multe haine în sertare, înainte să observ că aerul înăbuşitor şi umed făcea până şi pereţii să asude, moment în care am hotărât că nu era momentul prielnic pentru a munci. Era vremea să fac un duş extrem de rece.

Mica baie avea o oglindă imensă, de sus până jos, după uşă, aşa că n-am putut să nu mă văd gol-puşcă în oglindă atunci când m-am aplecat să pornesc duşul. Forma mea costelivă mă surprindea întotdeauna: braţele mele subţiri nu se îngroşau deloc de la încheietură la umăr, pieptul meu ducea lipsă de orice fel de grăsime sau muşchi şi, simţindu-mă stânjenit, m-am întrebat dacă nu puteam să fac ceva în legătură cu acea oglindă. Am dat la o parte perdeaua albă de la duş şi am intrat în cadă.

Din nefericire, duşul părea să fi fost proiectat pentru persoane înalte de un metru, aşa încât apa rece ca gheaţa m-a lovit în cutia toracică - cu toată forţa unui robinet care picura. Pentru a-mi uda faţa plină de sudoare, a trebuit să-mi depărtez picioarele şi să mă las foarte tare pe vine. În mod sigur, John F. Kennedy (care, conform biografiei lui, avusese un metru optzeci, exact înălţimea mea) nu trebuise să stea pe vine la şcoala lui cu internat. Nu, asta era o altă gâscă în altă traistă şi, în timp ce duşul picurător îmi umezea lent trupul, m-am întrebat dacă aveam să găsesc aici un Mare Necunoscut sau dacă făcusem o greşeală majoră.

Când am terminat, mi-am înfăşurat un prosop în jurul taliei şi am deschis uşa. Un tip mic de statură, musculos, cu o coamă de păr şaten, tocmai vâra pe uşa de la cameră o uriaşă geantă de mână kaki. Avea un metru cincizeci, dar era bine clădit, precum o machetă a lui Adonis, iar odată cu el a intrat şi mirosul stătut de fum de ţigară. Minunat, mi-am zis în sinea mea. Fac cunoştinţă cu el dezbrăcat. A tras geanta de mână în cameră, a închis uşa şi a venit spre mine.
- Eu sunt Chip Martin, a spus el pe o voce groasă ca de DJ.

Înainte să-i pot răspunde, a adăugat:
- Aş da mâna cu tine, dar cred c-ar trebui să ţii bine prosopul ăla până iei ceva pe tine.

Am râs şi am dat din cap spre el (ăsta e un gest mişto, nu? datul din cap?) şi am spus:
- Eu sunt Miles Halter. Mă bucur să te cunosc.
- Miles, ca în "de mers până să adorm"?
- Poftim?
- E o poezie de Robert Frost[2]. N-ai citit-o niciodată?

Am clătinat din cap că nu.
- Atunci, consideră-te norocos, a zâmbit el.

Am înşfăcat nişte chiloţi curaţi, un şort albastru Adidas şi un tricou alb, am murmurat că mă întorc într-un minut şi am intrat înapoi în baie. Se dusese naibii planul de a face o primă impresie bună.
- Unde-s părinţii tăi? l-am întrebat din baie.
- Părinţii mei? Taică-meu e în California acum. Ori şade pe canapeaua lui La-Z-Boy, ori îşi conduce camioneta. În orice caz, sigur bea ceva. Iar mama probabil că tocmai iese din campus.
- Ah, am spus, acum îmbrăcat, dar nefiind sigur cum să răspund unor asemenea informaţii personale.

Bănuiesc că, dacă nu voiam să ştiu, n-ar fi trebuit să întreb. Chip a scos câteva piese de lenjerie şi le-a aruncat pe patul de sus.
- Eu prefer paturile de sus. Sper că nu te deranjează.
- Ăăă, nu. Mi-e indiferent.
- Văd c-ai decorat locul, a spus el, arătând către hartă. Îmi place.

Şi apoi a început să numească ţările. Recita monoton, ca şi când mai făcuse asta de câteva mii de ori.
Afganistan.
Albania.
Algeria.
Andorra.

Şi tot aşa. A enumerat toate ţările cu A înainte să-şi ridice ochii şi să observe privirea mea uimită.
- Aş putea continua, dar probabil că asta te-ar plictisi. E ceva ce-am învăţat peste vară. Doamne, nici nu-ţi poţi imagina cât de plictisitoare e vara în New Hope, Alabama. E ca şi cum ai privi cum cresc boabele de soia. Apropo, tu de unde eşti?
- Din Florida, am spus.
- N-am fost niciodată.
- E foarte tare, faza cu ţările.
- Da, toată lumea are un talent. Eu pot memora lucruri. Tu ştii să...?
- Ăăă, eu ştiu ultimele cuvinte ale multor oameni.

Ştiam că era un viciu nevinovat să învăţ ultimele cuvinte. Alţi oameni aveau o pasiune pentru ciocolată; eu aveam declaraţiile persoanelor pe moarte.
- Cum ar fi?
- Îmi plac ultimele cuvinte ale lui Henrik Ibsen. A fost dramaturg.

Ştiam multe lucruri despre Ibsen, dar nu-i citisem nicio piesă de teatru. Nu-mi plăcea să citesc teatru. Îmi plăcea să citesc biografii.
- Da, ştiu cine-a fost, a zis Chip.
- Aha, ei bine, era bolnav de ceva vreme, iar asistenta i-a spus: "În dimineaţa asta se pare că vă simţiţi mai bine", iar Ibsen s-a uitat la ea şi i-a spus: "Ba dimpotrivă", şi apoi a murit.

Chip a râs.
- Morbid. Dar îmi place.

Mi-a spus că era în clasa a unsprezecea la Culver Creek. Începuse în clasa a noua aici, iar acum era ca mine, în clasa a unsprezecea. Un puşti cu bursă, a spus el. Primise una integrală. Auzise că era cea mai bună şcoală din Alabama, aşa că a scris în eseul de admitere că voia să meargă la o şcoală unde putea citi cărţi lungi. Problema, spusese el în eseu, era că tatăl său îl lovea mereu cu cărţile acasă, aşa că, pentru propria lui siguranţă, Chip avea numai cărţi scurte în ediţii broşate. Părinţii lui au divorţat când el era în clasa a zecea. Îi plăcea la Creek[3], aşa cum numea el şcoala, dar "trebuie să fii precaut aici, atât cu elevii, cât şi cu profesorii. Iar eu urăsc să fiu precaut". A zâmbit superior. Şi mie îmi displăcea să fiu precaut - sau, cel puţin, asta voiam.

Mi-a spus asta în timp ce scotocea prin geanta lui de mână, aruncând nepăsător haine în sertare. Chip nu credea că era necesar să ai un sertar pentru şosete sau unul pentru tricouri. El credea că toate sertarele erau create la fel şi le umplea cu orice îi pica în mână. Mama ar fi murit dacă-l vedea.

Imediat ce a terminat cu "despachetatul", Chip m-a lovit puternic în umăr, spunând:
- Sper că eşti mai puternic decât pari.

Apoi a plecat din cameră, lăsând uşa larg deschisă în urma lui. La câteva secunde după, văzând că nu făcusem nicio mişcare, şi-a băgat înapoi capul pe uşă.
- Ei bine, haide, Miles De Mers Halter. Avem chestii de făcut.

Ne-am oprit în sala TV, care, conform spuselor lui Chip, avea singurul televizor cu cablu din campus. Pe durata verii servea pe post de depozit. Plină până în tavan cu canapele, frigidere şi covoare rulate, în sala TV era un du-te-vino constant, de puşti care încercau să-şi găsească sau să-şi depoziteze lucrurile. Chip s-a salutat cu câţiva oameni, dar nu m-a prezentat nimănui. În timp ce îşi croia drum prin labirintul plin de canapele, eu am rămas în picioare aproape de intrare, străduindu-mă să nu blochez perechile de colegi de camere care îşi manevrau mobilierul prin uşa principală îngustă.

Lui Chip i-a luat zece minute să-şi găsească lucrurile şi a mai durat încă o oră să facem patru ture înainte şi înapoi de-a lungul dormitoarelor, între sala TV şi Camera 43. Când am terminat, îmi doream să mă strecor în minifrigiderul lui Chip şi să dorm vreme de o mie de ani, însă Chip părea a fi imun la oboseală şi insolaţie. M-am aşezat pe canapeaua lui.
- Am găsit-o pe un trotuar din cartierul meu acum câţiva ani, a spus el în timp ce instala consola mea de PlayStation 2 pe raftul lui de încălţăminte. Ştiu că pielea are câteva crăpături, dar hai să fim serioşi. E o canapea a naibii de mişto.

Pielea avea mult mai multe crăpături - era aproximativ 30% piele ecologică azurie şi 70% burete - dar, oricum, mie mi se părea extrem de bună.
- OK, a spus el. Aproape c-am terminat.

S-a dus spre biroul lui şi a scos o rolă de bandă adezivă dintr-un sertar.
- Mai avem nevoie doar de geamantanul tău.

M-am ridicat, am scos geamantanul de sub pat şi Chip l-a pus între canapea şi PlayStation 2, după care a început să rupă bucăţele de bandă adezivă. Le-a lipit pe geamantan, astfel încât să scrie MĂSUŢĂ DE CAFEA.
- Gata, a spus el.

S-a aşezat şi şi-a ridicat picioarele pe, ăăă, măsuţa de cafea.
- Am terminat.

M-am aşezat lângă el, iar el s-a uitat la mine şi a spus brusc:
- Ascultă. N-am să fiu cel care te introduce în viaţa socială de la Culver Creek.
- Ăăă, bine, am spus, dar am auzit cuvintele blocându-mi-se în gât.


[1] Operă rock compusă de Tim Rice (versuri) şi Andrew Lloyd Webber (muzică). A debutat pe Broadway în 1971.
[2] Joc de cuvinte. Poezia lui Robert Frost, Stopping by Woods on a Snowy Evening (Oprindu-mă în pădure într-o seară înzăpezită), se termină cu versul And miles to go before I sleep, care s-ar traduce prin Şi mult de mers până să adorm.
[3] În traducere "Pârâul".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer