Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Tratat de mângâieri


Gérard Leleu, traducere de Aliza Ardeleanu

11.03.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dr. Gérard Leleu
Tratat de mângâieri
Editura Trei, 2014

Traducere din limba franceză de Aliza Ardeleanu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
La ce visaţi fără să îndrăzniţi să cereţi

Mai 1980. Aşezaţi chiar pe jos, suntem treizeci de medici şi psihologi care ascultă două conferenţiare cu totul deosebite; în cadrul sesiunii de primăvară a Institutului de Sexologie, organizatorul, o persoană remarcabil de eclectică, a invitat două foste prostituate, ce învăţaseră o nouă meserie, masajul erotic.

La început, motivaţia lor a fost să exploateze presupusa lubricitate a clienţilor; habar n-aveau ce este acela un masaj terapeutic şi nici nu urmaseră vreun curs de psihologie; dar confidenţele lor au fost cu-atât mai tulburătoare: clienţii nu erau defel nişte bătrâni perverşi; aveau între optsprezece şi şaizeci de ani, iar cei mai mulţi între optsprezece şi treizeci şi doi de ani. Nu erau nici nişte dezechilibraţi psihic sau sexual dovediţi şi niciunul nu a încercat să le agreseze în vreun fel. În sfârşit, proveneau din clase sociale foarte diferite.

Toţi sperau să primească, prin mângâierile acestor femei, liniştirea pe care n-o găseau lângă soţii, chiar şi atunci când susţineau că au o viaţă sexuală satisfăcătoare. Reveneau cu regularitate şi, de la o şedinţă la alta, păreau tot mai fericiţi. La rândul lor, maseuzele, care, la început, nu aveau decât dispreţ pentru clienţii lor, au înţeles că îndeplineau cu adevărat un rol terapeutic.

În Franţa zilelor noastre, sunt din ce în ce mai multe saloane de masaj erotic şi grupuri de masaj californian (masaj terapeutic elaborat de un cuplu de psihologi din Esalen, care vizează să creeze, în trup şi minte, o stare de destindere euforică). De altfel, sunt convins că cei mai mulţi dintre clienţii medicilor, kinetoterapeuţilor, coaforilor şi manichiuristelor resimt tot o nevoie inconştientă de contact uman, în sens tactil şi psihologic. Fără să ştie, aceşti profesionişti au în mâini o stranie putere care le depăşeşte arta.

Lipsa mângâierilor poate avea o dimensiune universală. Mulţi oameni mi s-au destăinuit, bărbaţi şi femei nemulţumiţi de viaţa lor sexuală, şi am fost şocat de faptul că doleanţele lor se refereau nu atât la patologia clasică a sexologiei (frigiditate, impotenţă, ejaculare precoce, anafrodizie etc.), ci, mai degrabă, la lipsa de tandreţe a partenerului(ei). Totuşi, nu ştiam că lipsa mângâierilor poate fi resimţită într-atât de profund, încât să-i împingă pe bărbaţi să apeleze, contra cost, la serviciile unor femei care să le-o aline pe deplin, ori că poate da naştere celor mai îngrozitoare suferinţe.

Mélanie este măritată cu un manager, sportiv pe deasupra. În timpul săptămânii, nu-l vede mai deloc, căci e mult prea prins de afacerile care-l poartă prin toată Europa. Iar sâmbăta şi duminica, se dedică pasiunilor sale: tenisul şi călăria. Este un luptător.

Nenorocirea este că se comportă la fel şi în viaţa sa intimă, dar cu mai puţină eficacitate: preludiile sunt atât de neîndemânatice, încât Mélanie le scurtează şi, ca să scape odată, cere actul sexual. Care este atât de nesatisfăcător, încât îmi face această mărturisire nemaipomenită, grăitoare în ceea ce priveşte dizarmonia dintre ei: "Nu-i deloc amuzant să fii scuturată ca un prun". Din fericire pentru ea, coitul durează puţin.

Totuşi, acest bărbat îi spune femeii sale că o iubeşte... Fără îndoială, nu iubeşte femeia.

Mélanie a venit la mine pentru tulburări diverse care alternează şi recidivează: cistită, colită, dureri de spate, mastoză, migrene. După fiecare consultaţie, se simte mai bine timp de două sau trei săptămâni; apoi, mă caută din nou, cu alte tulburări. Multă vreme, n-am mai văzut-o. "Puterea" mea nu-şi mai făcea, cu siguranţă, efectul şi se dusese să-şi trateze suferinţele la vreun confrate.

Un an mai târziu, Mélanie reapare, radioasă; vrea să-i prescriu doar un contraceptiv. Spatele? Nu-l mai simte încordat. Vezica? Să nu mai vorbim despre ea. Intestinele? Problema a dispărut. Au dispărut până şi nodulii mastozei, sânii sunt supli şi n-o mai dor. Artizanul acestei metamorfoze? Un amant pe care-l idolatrizează. Trupul ei care "striga" să fie mângâiat este vindecat, adorat, glorificat.

Gil face parte dintre acei pacienţi care-i pun pe medici în încurcătură şi contribuie din plin la deficitele asigurărilor de sănătate. Prezintă prea multe simptome ca să fie cu-adevărat bolnav: ameţeli, dureri de cap, angoase, sufocări, înţepături la inimă, palpitaţii, dureri abdominale. De câţiva ani, s-a dus la mai mulţi generalişti şi specialişti; a făcut nenumărate şi costisitoare analize, variate şi oneroase tratamente. Totul a fost în van: Gil este bolnav de iubire sau, mai exact, de lipsă de iubire. Or, iubirea nu se prescrie printr-o reţetă.

Este căsătorit cu una dintre acele soţii model care nu refuză aproape niciodată să-şi îndeplinească îndatorirea conjugală, dar care nu are nici urmă de fantezie, fantasmă, tandreţe şi căldură; o femeie cu mâinile prea reci, prea ţepene, prea cinstite. Sexul este uşurat, dar trupul nu se simte deloc satisfăcut.

Remarcabil în cazul patologiei lui Gil este faptul că doar masajele îl alinau; îl trimiteam din ce în ce mai des la kinetoterapie. "Numai aşa mă simt mai bine, toate problemele îmi vin de la vertebre."

Gil s-a vindecat. Nu cred că e numai efectul magneziului pe care i l-am prescris: a divorţat şi s-a căsătorit cu o... kinetoterapeută. Nu i-a făcut nici măcar o dată un masaj terapeutic; dar ne putem imagina că o femeie, a cărei vocaţie este să vindece cu mâinile, trebuie că iubeşte pe deplin cu aceleaşi mâini.

Pielea: 1.500.000 de receptori în aşteptare

Ne minunăm de câte ne percep ochii, urechile şi gura. Şi totuşi, cel mai generos dintre organele noastre senzoriale este pielea. Pe când ne scăldam în sfera uterină, ea ne oferea mângâierile suave ale apei amniotice, în vreme ce toate celelalte simţuri aparţineau încă neantului, cu excepţia auzului care capta, înăbuşite, cânturile şi furiile lumii.

După naştere, atunci când frigul, zgomotele, lumina orbitoare şi duritatea obiectelor ne-au agresat simţurile, pielea a fost aceea care ne-a oferit prima fericire, în chiar clipa când mama ne-a strâns la piept.

Mai târziu, când iubirea îl cuprinde pe bărbat, glasul şi vederea iubitei nu-i mai ajung, e nerăbdător să o simtă aproape. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul femeii. La fel, ne dăm seama că oamenilor nu le e de-ajuns să-şi vadă profeţii, conducătorii sau "idolii", ci trebuie să-i şi atingă.

Pielea este această peliculă a unui ţesut specific care ne acoperă suprafaţa corpului, prelungindu-se la extremităţi - degete, urechi etc. - şi invaginându-se în orificiile naturale. Din punctul meu de vedere, pielea cuprinde nu numai tegumentele obişnuite - dacă pot spune astfel - care acoperă corpul, ci şi pe acelea ale buzelor, mameloanelor şi areolei sânilor; în sfârşit, cuprinde şi partea exterioară a organelor genitale, mai precis vulva, clitorisul, vaginul, penisul şi glandul.

Pielea nu este un banal înveliş de piele, căci rolurile-i sunt multiple. Ea ne interesează aici ca organ de simţ - simţul tactil. Este cea mai întinsă dintre suprafeţele noastre senzoriale: 18.000 cm2 la adult, 2.500 la nou-născut. Auzul, văzul, mirosul şi gustul nu ocupă decât câţiva centimetri. Este, de asemenea, şi cel mai bogat în receptori: în total 1.500.000. "După creier, pielea este, fără îndoială, cel mai important ansamblu de organe", afirmă Ashley Montagu; tot el adaugă: "O fiinţă umană poate trăi oarbă fiind, surdă fiind, fără nici urmă de gust sau miros, dar nu ar putea supravieţui nici măcar o clipă fără piele".

Pielea este formată din două straturi principale - epidermul şi dermul -, ele însele stratificate în diferite substraturi (schema 1). Stratul superficial al epidermului, numit cornos, poate fi redus la câteva rânduri de celule epiteliale, iar în acest caz pielea este fină şi moale; sau este făcută din multiple rânduri de asemenea celule, şi atunci este o piele cu adevărat "tăbăcită". Stratul profund al dermului, numit hipoderm, conţine celule adipoase; în funcţie de cât de multă asemenea grăsime există, pielea este mai groasă sau mai subţire. Atunci când este fină, adică atunci când stratul cornos şi grăsimea sunt subţiri sau, mai mult chiar, inexistente, pielea este extrem de sensibilă. Este cazul celor mai erogene zone: buzele, sânii, vulva, glandul clitorisului şi al penisului, vaginul.

Pielea corpului se îngroaşă şi devine mai insensibilă atunci când se află într-un contact permanent cu veşminte aspre. Iată de ce ordinele religioase îi obligă pe călugări să poarte rase de dimie şi să doarmă în aşternuturi scorţoase. În schimb, femeile (cu dare de mână) şi aristocratele care purtau haine plăcute la atingere - mătase, linou, tafta, muselină, catifea - aveau o piele mai sensibilă. Democratizând ţesăturile fine, apariţia stofelor sintetice (nailon şi altele) păstrează senzualitatea tuturor epidermelor.

Pielea celor care lucrează cu mâinile se îngroaşă nu doar la nivelul palmelor, ci şi al coatelor, umerilor, gâtului şi genunchilor. Stratul cornos hipertrofiat formează în aceste zone asperităţi şi calozităţi. Din fericire, tehnologia îl eliberează din ce în ce mai mult pe om de muncile grele şi, în curând, nu va mai trebui să supraveghem decât nişte pupitre sau roboţi. Dar, în aşteptarea acestor vremuri noi, cei care încă mai robotesc cu mâinile trebuie să le îngrijească: să le apere cu mănuşi, să le spele cu săpunuri speciale, acide, să le hrănească cu creme revitalizante, astfel încât acestea să-şi păstreze sensibilitatea şi fineţea.

Textura şi aspectul pielii se pot schimba, în funcţie de cât de mult este mângâiat şi mângâie purtătorul ei. O fiinţă tandră va avea o piele catifelată, moale, fină; o fiinţă lipsită de tandreţe va avea o piele uscată şi aspră. Cu cât o piele este mai mângâiată, cu atât este mai sensibilă.

Pielea are mii de receptori (de la 8 până la 135 pe centimetru pătrat), aflaţi într-o permanentă stare de alertă, care captează stimulii veniţi din exterior; aceşti minunaţi mici detectori, cărora le datorăm plăcerile, dar şi durerile noastre, se află la capătul nervilor senzitivi. În epiderm, ei se ramifică asemenea iederii pe un perete; în derm, se încastrează în capsule - nervul şi capsula formează un "corpuscul". Cei mai celebri corpusculi sunt cei ai voluptăţii, numiţi şi "corpusculii Krause", care se găsesc pe glandul clitorisului şi al penisului şi, bineînţeles, şi în alte zone erogene. Datorită lor ne pierdem capul. Aceste microorganite au schimbat pe deplin multe vieţi şi, fără îndoială, uneori, şi cursul istoriei...

În sfârşit, în piele se găsesc, mai ales în dermă, şi vase de sânge; în cele mai erogene zone, bogăţia vasculară este extraordinară, de unde şi culoarea lor roşie: buze, mamelon, gland, vulvă, vagin. Vasele de sânge se adună aici în plexuri - împletiri foarte dense de vase sanguine - şi în corpi erectili - adevăraţi bureţi de sânge.

Nu se ştie îndeajuns cât de extrem de sensibilă este pielea. Multă lume o consideră un organ senzorial grosolan, care simte vag stimulii, dacă aceştia nu sunt puternici; pare cel mai rudimentar dintre cele cinci simţuri, inferior auzului şi văzului, cele mai nobile dintre toate. Dar ne înşelăm: este cel mai fin. Anumite zone pot înregistra presiuni de 2 mg sau discerne distanţa de 1 mm dintre două vârfuri de compas. Pielea poate aprecia mai bine diferenţele de contact decât o face urechea pentru "intervalele" dintre două note. (Un interval este diferenţa de înălţime a sunetului între două note.) Dacă pielea este supusă unei vibraţii de frecvenţă rapidă, ea poate detecta întreruperi de zece miimi de secundă.

Câţiva cercetători au pus la punct, pentru orbi, limbaje cutanate bazate pe pulsaţiile unui aparat electronic; pielea este atunci capabilă să descifreze mesaje complicate şi rapide. Orbul citeşte literalmente cu pielea. Se spune că Hélene Keller, surdă, mută şi oarbă, se bucura pe deplin de frumuseţea unei simfonii folosindu-se de tălpile picioarelor, percepând vibraţiile podelei.

Această capacitate a pielii de a analiza toate nuanţele, toate gradele unui stimul şi semnificaţiile sale emoţionale este admirabilă. Pielea este sensibilă la contact, la rece şi la cald, la durere. Cât despre sensibilitatea tactilă, stimulul eficient este un contact uşor, ce duce la o variaţie minimă de presiune. Pragul sensibilităţii este valoarea greutăţii minime care, aplicată pe o suprafaţă dată, determină apariţia senzaţiei tactile. Pragul variază în funcţie de zone: pentru faţă şi vârful degetelor, extrem de sensibile, pragul este de 2 mg. Pentru partea dorsală a degetelor şi a mâinii, acesta este de 15 mg. Pragul variază şi de la individ la individ.

Firele de păr de pe corp constituie nişte adevărate dispozitive care amplifică senzaţiile tactile, scăzând pragul sensibilităţii atunci când sunt atinse. Mângâierile superficiale, precum atingerea uşoară cu limba sau vârful degetului, se adresează acestei sensibilităţi.

Pentru sensibilitatea termică, stimulul este variaţia de temperatură a pielii la contactul cu un element care aduce sau absoarbe calorii. Pragul de sensibilitate termică depinde de zone; sensibilitatea este extremă la nivelul mamelonului (care se întăreşte la frig), importantă la nivelul obrajilor (atunci când calcă, unele femei testează temperatura fierului apropiindu-l de obraji), mai mică la nivelul suprafeţei dorsale a mâinilor şi al abdomenului; glandul penisului este insensibil la frig. Căldura mâinii este o componentă a plăcerii dezmierdării. Mâinile reci nu vor provoca defel senzaţii agreabile.

Cât despre sensibilitatea algică, stimulul care provoacă durerea este un exces de presiune sau de temperatură - în plus sau în minus ori o leziune. Pragul de sensibilitate algică este mare: senzaţia dureroasă nu se declanşează decât în urma unor agresiuni importante, semnalându-i organismului o afectare a integrităţii. Mângâierea poate comporta un anumit grad de durere, acceptat şi acceptabil pentru orice om normal. Este cazul pişcăturilor sau al muşcăturilor.

Această sensibilitate a pielii la stimuli se numeşte sensibilitate exteroceptivă; vasele care irigă pielea sunt şi ele sensibile, aceasta fiind sensibilitatea cutanată interoceptivă. Dezmierdările provoacă o vasodilataţie şi un aflux de sânge; aceste modificări determină o excitaţie plăcută a fibrelor nervoase care înconjoară vasele de sânge. Senzaţiile sunt maxime în zonele erogene, unde sângele abundă din cauza bogăţiei lor vasculare.

Mângâierile, atunci când sunt mai apăsate, şi îmbrăţişările îndrăgostiţilor implică sensibilităţile profunde, mai precis acelea ale organelor situate sub piele: aponevrozele, muşchii, tendoanele, ligamentele, articulaţiile etc., stimulii fiind presiunile exercitate, contracţiile efectuate, mişcările realizate. Acest tip de sensibilitate se numeşte proprioceptivă.

Vasele de sânge şi viscerele pot fi şi ele vizate. Stimulii sunt variaţiile de presiune şi de mărime ale vaselor şi distensia viscerelor. Această sensibilitate se numeşte visceroceptivă.

Ce este o senzaţie erotică? Răspunsurile sau, mai degrabă, lipsa unor răspunsuri ale fiziologilor şi psihanaliştilor, diferenţierea pe care ei o realizează între sexualitate şi erotism au generat confuzie. Să ne întoarcem la bunul-simţ. În sensul cel mai direct şi cel mai comun, o senzaţie erotică este o senzaţie agreabilă care incită la actul sexual, altfel spus, o excitaţie care trezeşte dorinţa sexuală şi produce la nivelul corpului şi mai ales la nivelul organelor genitale o serie de schimbări în vederea coitului.

Totuşi, oamenii ştiu, cel mai adesea, să deosebească excitaţia de act sau chiar dorinţă; într-un sens mai moderat, senzaţia erotică este, aşadar, o senzaţie agreabilă care incită la apropierea de o altă persoană, fără să determine în mod obligatoriu apariţia nevoii sistematice de coit. Aşa se întâmplă în ceea ce vom numi "mângâierea de dragul mângâierii". Noţiunea de "o altă persoană" este ceea ce diferenţiază senzaţiile erotice de celelalte plăceri, ca acelea pe care le resimţim atunci când mâncăm, bem, stăm la soare etc. Toate aceste stări de bine ţin de senzualitate; erotismul nu este decât una dintre multiplele ei modalităţi: este senzualitatea sexualităţii.

Autoerotismul, mai precis capacitatea de a ne excita pe noi înşine prin mângâieri şi masturbare, nu infirmă principiul dorinţei de un altul; adultul care se dedă plăcerilor solitare are fantasme ce includ partenerul sau în cadrul cărora îşi este sieşi partener. Cât despre copilul care-şi oferă plăcere, el se mulţumeşte să se folosească de organele predestinate apropierii.

Unde se nasc senzaţiile erotice? Există oare o sensibilitate erotică specifică? În glandul clitorisului şi al penisului, se află nişte corpusculi ai voluptăţii, corpusculii Krause. Dar, pe întreaga suprafaţă corporală şi pe epidermul care acoperă organele sexuale, nu a mai fost pus în evidenţă niciun alt receptor specific al plăcerii; iar fiziologia nu a descris un sistem nervos specific erotismului. Astfel că tot ceea ce face ca o senzaţie să fie erotică rămâne încă un mister.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer