Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Naşterea


Radu Părpăuţă

23.03.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aduceţi-vă aminte, o, preaiubiţilor cetitori, de mine, ticălosul, cel care, când m-am născut, am murit. Că om sunt şi eu - muritor, asemenea tuturor celor din neamul lui Adam, omul cel dintâi, zidit cu mâna lui Dumnezeu din pământ. Şi cu voia lui Dumnezeu în pântecele maicii mele, Maria, m-am închipuit în vreme de nouă luni de zile şi m-am închegat în sânge, din sămânţă bărbătească, din tata Hristofor şi mama, femeia lui, căci, după cum se ştie, după căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, oamenii nu mai sunt zidiţi de Dumnezeu, ci îşi fac ei înşişi prunci. Şi părinţii mei, care au fost însoţiţi de legea dreptei credinţe, cu poftă şi dulceaţă trupească sărutându-se, s-au împreunat şi aşa m-am născut. Dar după ce m-am născut, n-am dat ţipăt şi, asemenea pătimaş, precum şi născătorii mei, n-am căzut pe acest pământ.

Căci când m-am născut, am murit. Iaca-şa! S-a întâmplat asta în luna lui mai, în ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la văleat 7331 de la Facerea lumii, adică de la Adam, sau, pe nou, la anul 1823 de la Naşterea Mântuitorului. Văzând că n-am ţipat când m-a scos din mama şi nu mişcam picioruşele ca nişte rămurele uscate, nici nimica altceva, moaşa Ilioaia a zis cu glas răguşit:
- Aista-i mort, Mario! Nu i-o fost dat să trăiască.

Şi m-a învelit în nişte cârpe murdare şi mânjite de sânge, după care m-a pus aproape de plită, lângă căldarea cu zoaie. Pe urmă moaşa, o fomeoaică cât un cazac, şi-a şters broboanele de sudoare de pe frunte şi a început să se spele pe mâini într-o covăţică, că era plină de sânge până la coate:
- Ui, da' ştiu bine că m-am chinuit. Nu-i uşor pentru cea care naşte, da' nici pentru cea care ajută la naştere. Ce să facem? Asta-i soarta noastră blestemată a femeilor. Că bărbaţii... Bărbaţii şi-o scutură şi merg mai departe. Da' noi, femeile, ehei, noi tragem... Că am adus vorba de bărbaţi: Să-i spui lui Hristofor să s-astâmpere, că gata! nu mai are voie. Nici tu - să naşti, că poţi muri. Lasă că-ţi ajung şase. Îi spun eu lui Hristofor cum stă treaba... Tu poţi să plângi, Mario, că te uşurează. Toate plâng după ce nasc.

Dar biata mama, înfofolită sub oghealuri, gemea neauzit, femeieşte. Nici să vorbească, nici să plângă nu mai putea, sărmana - prea era moleşită. Atuncea Ilioaia şi-a înnodat mai bine colţurile albe ale basmalei şi a strigat cu glas poruncitor de-au zăngănit carafa şi paharele cu ferecătură de argint de pe masă:
- Hristofoare!
- Aicea, cucoană Margareto! a sărit în sus tata. Se frământa ca la fiecare naştere de copil. Ba umbla ca bezmeticul prin ogradă, ba se aşeza pe treptele căsuţei lui de mindirigiu calic de la rohatca Păcurarilor şi trăgea din lulea. Iar când nu mai putea răbda, se ducea la beci.

Tata a intrat în casă cu ochi fricoşi, cum sunt toţi bărbaţii când aud răcnetele femeii în durerile facerii, dar şi rotunzi din cauza deselor mersuri la poloboacele din beci. Şi, dând să păşească înainte, la porunca arţăgoasei moaşe, tata a dat peste căldarea cu zoaie. Zoaiele au plescăit în căldare şi câteva picături fleoşc! au stropit şomoltocul de cârpe murdare în care mă aflam mort.

Ş-atuncea am tras aerul cel de obşte în pieptuţ şi am dat ţipăt ascuţit. Şi toţi s-au bucurat. Măcar că glasul cel dintâi al ieşirii în această lume mi-a fost plânsul, ca la toţi pruncii de pe lume (pentru că este ştiut cum că nici un împărat nu a avut alt început al naşterii, ci una este intrarea în viaţă în lumea aceasta şi asemenea este şi ieşirea de aici - prin moarte, deşi cu felurite chipuri) cei din casă s-au bucurat la plânsul meu.

Când mama a auzit orăcăitul meu cât un căpeţel de viaţă, a început în sfârşit să plângă, cuprinsă de o bucurie tulbure şi adâncă. Neputând să ridice capul, mama mă urmărea cu priviri piezişe din pat:
- Copilaşul meu, micuţul meu! bâiguia mama şi lacrimi în picuri străvezii i se scurgeau din ochi pe obrajii veştezi şi se împrăştiau pe pernă.

Iară Ilioaia a plesnit din palme:
- Ui! Trăieşte! Vaaai, ce durdură am mai tras! Mare eşti, Doamne, în mila ta!

Şi m-a luat din ghemotocul de cârpe, aşezându-mă lângă mama, care m-a învelit grijulie. Faţa mi se încreţea uşor în diferite mişcări ale pielii şi chipu-mi ba părea că se întristează, ba zâmbea a râde, ba se mânia, dar mamei i s-a părut că îngheţ de frig. De aceea m-a învelit numaidecât.

Şi toată casa s-a umplut de zgomote, de vorbe şi de zâmbete la auzul marii minuni. Copiii, frăţiorii mei mai mari, mucoşi şi rufoşi, se uitau din uşă la micul boţ de carne roş-albăstrui, care eram, şopocăiau şi îşi dădeau coate. Vecina Haricleea, râzând şi tânguind-o, turuia vrute şi nevrute cu mama: de pelinci, de cămăşuţe, de durerile facerii, de grijile şi de amarul vieţii femeieşti:
- Taaare deştept a fost şi Dumnezeu ista c-a dat atâta chin pe capul femeii!
- Iaca, Hristofor, zice şi vânjoasa Ilioaia, uitându-se îngăduitor la tata ca la nişte ciubote hrentuite, dar pe care eşti nevoit să le mai foloseşti. Ai şapte de-acuma şi nici unul nu-şi dă duhul. Vezi de te mai ogoieşte de-acuma, că Maria nu mai poate. Crezi că-i aşa uşor să naşti copii?

Dar tata îşi încorda gâtul să mă mai audă: voia să audă glasul vieţii care biruise. Pe urmă a lăsat odaia plină de năduşeală, mirosind a leşie, a săpun de casă, a rufe nespălate şi a ulei de candelă rânced şi a ieşit afară. S-a aşezat pe trepte şi a început să pâcâie din lulea. Se scălda în ultimele raze de soare ce se iţeau de după spinările întunecate ale dealurilor din Păcurari. Mii şi mii de fire de praf pluteau în lumină, chiotele şi incotele copiilor veneau din casă, laolaltă cu meliţatul femeilor, alţi copii, ai vecinilor, se aburcau pe garduri şi se cocoţau pe porţi, hâţânându-le, puii de gâscă din ogradă se zgâncileau la codiţă făcând a ploaie, iar dinspre dugheana de la poartă venea mirosurile cunoscute: de postav vechi şi putred, de pânză îmbâcsită de praf şi de sfoară de cânepă. Nu se mai dădea dus de pe trepte. Se simţea acasă. Aici era bucăţica lui de lume din lumea cea mare: atât de încâlcită, cu legile ei sucite, cu obiceiurile ei nepătrunse, cu bucuriile şi tristeţile ei!

Aici m-am născut eu! Zice câte unul: Ehei, dacă eu n-aş fi fost eu, dacă aş fi fost în altă situaţie, dacă aş fi avut altă fire, altă soartă... vai, ce lucruri minunate aş fi putut face! Dacă uite că n-avem! Uite că eu sunt eu. Fiecare ajungem unde sorocitu-ni-s-a. Zică cine ce-a zice: Eu am fost eu, în situaţia asta, cu firea asta, cu soarta asta... care am căzut în lume, botezat cu zoaie, în ţipete ascuţite, în ziua pomenirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la anul 1823 de la naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Şi am fost îngrijit cu nepovestită milă de maica mea, în scutece înfăşat, păzit şi hrănit cu lapte din ţâţele ei. Iară în a şaptea zi am fost botezat, fiindcă se ştie: până la botez pruncul omului e mort pentru veşnicie, iară odată ce este botezat se însufleţeşte. Aşa că se poate spune că în această a şaptea zi, când am fost încreştinat de părintele Clocotici la biserica Sfânta Maria din mahalaua Păcurarilor, am înviat din nou.

Din dumnezeiescul botez am fost numit Constantin, după numele Sfântului Împărat Constantin, cel întocmai cu Apostolii, Ostaşul curat, căruia i s-a arătat pe cerul amiezii semnul Crucii spre biruinţă. Iară mama mea a aşteptat patruzeci de zile să i se cureţe carnea. Şi când i s-a curăţat carnea după patruzeci de zile a mers la biserică, a căzut în genunchi şi s-a prosternat până la pământ la icoana Sfintei Preciste. S-a rugat cu lacrimi fierbinţi doar un lucru - să mă lase în viaţă. Şi Sfânta Fecioară m-a lăsat!

Iară, prin rânduiala bunului Dumnezeu, născătorii mei trupeşti, Maria şi Hristofor, au mai adus pe lume prin dulceaţă trupească încă cinci prunci. Aşadară, după ce, prin voia şi iconomia preabunului Dumnezeu, am deschis eu, ticălosul, pântecele mamei mele şi au mai făcut-o alţi şase înaintea mea - Vasile, Neculai, Ileana, Dochiţa, Irina şi Gheorghe - apoi s-au mai născut alţi cinci fraţi mie. Iară aceştia n-au primit Sfântul Botez, căci au murit la vârstă pruncească, când au ieşit din trupul maicii noastre. Şi n-au avut nume şi fiinţă pe lumea aceasta.

Dară eu, născutul-murit sau muritul-născut (cine ştie cum să mai zici!?), n-am trecut dincolo de liman. Am rămas în răutăţile şi zoaiele acestei lumi, care, îmi pare acum la bătrâneţe, precovârşesc dulceţurile şi bucuriile ei.

Asta a fost voia lui Dumnezeu!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer