Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chizdileştii şi locuitorii săi


Radu Părpăuţă

30.03.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Satul nostru Chizdileşti iese din găoace între dâlmele unor dealuri. De povârnişurile dâlmelor, printre vii şi livezi, stau agăţate casele, aşa cum se agaţă albinele de nişte buturugi care ies din apă. Liniile albastre-cafenii ale pădurilor de pe înălţimi mărginesc satul nostru din trei părţi, iar în a patra parte linia se deschide şi se întinde până hăt departe o luncă dulce-albăstrie, care ne făcea pe noi, copiii, să visăm la o altă lume, depărtată, aşa cum cei din porturi îi apucă dorul de ducă la vederea cargourilor sau pacheboturilor. Aici este lumea noastră: satul în care am văzut lumina zilei şi am crescut, locul cel mai drag de pe pământ! Şi, oriunde ne-am duce în lume, păstrăm în sufletul nostru satul, care a pătruns în noi insidios şi definitiv, ca o otravă dulce.

La noi la Chizdileşti important este dealul Doamnei. Pe dealul Doamnei curge pârâul Doamnei, care se formează pe la mijlocul dealului din doi afluenţi, două ramuri, care la noi se numesc craci. Între cracii Doamnei se afla un loc pârloagă al nimănui sau, mă rog, al tuturor, cu tufişuri şi scaieţi, pe care noi, copiii, păşteam oile şi caprele. Prin locul acela stufos urca gâfâit un drum. Nici nu apucai să porneşti căznit la drum, că te întâmpina, chiar la marginea drumului, crâşma lui moş Leon, unde îşi făceau veacul o samă de cărăuşi în aşteptare de muşterii.

Peste drum de crâşmă era o râpă, în care ne jucam noi, ne speriam printre bozi şi cătină, ne uitam cum se pârcesc vacile-Domnului, dădeam foc la cartuşele găsite în malul râpii, căutam bombe de la război, şi unde colega mea de joacă Silvica-Puţica mi-a arătat... dar mai bine am să vă spun mai încolo ce mi-a arătat. Pe malul râpei cărăuşii lăsau caii şi, fiindcă bietele dobitoace aveau mult de aşteptat, cineva cu inimă de creştin încropise la marginea râpii, chiar pe buza ei, un conovăţ pentru cai, care la noi se mai numea şi stănoagă, adică un fel de balustradă, ca să spun pe limba voastră, capete de logo. Conovăţul era făcut din doi ţăruşi zdraveni, pe care era fixat un leaţ de paltin de vreo trei metri, leaţ care ajungea cam la pieptul unui om.

Trebuie spus că respectivul conovăţ nu are nici o legătură cu realităţile străine de ethosul nostru, nefiind inspirat de stinghia aceea din faţa saloon-ului, de care îşi leagă cowboy-i caii, ci îşi are sorgintea în vâna noastră naţională, ieşind la lumină din mintea românului şi din nevoile poporului nostru. Conovăţul în chestiune folosea cailor îndelung răbdători, care erau legaţi acolo, dar servea mai cu samă oaspeţilor crâşmei, care, din când în când, ieşeau în fugă din crâşmă, traversau repejor drumul, se apucau zdravăn de leaţul de paltin şi vomitau excedentul de rom, de secărică sau jamaică. Uneori vomitatul, care la noi se zice borât, se săvârşea în colectiv: ieşeau trântind uşa crâşmei câte doi-trei cărăuşi deodată, treceau drumul în fuga mare, se rezemau de conovăţul mântuitor şi debordau în grup. Necesitatea borâtului în colectiv era la fel de importantă ca necesitatea înţeleasă a muncii colective în societatea sărăcialistă, căci colhozurile se instaurau ţeapăn chiar în anii aceia. Borâtul chizdileştean în grup devenea astfel extrem de firesc, cum se bea în tovărăşie arvona la iarmaroace sau cum se închinau toţi la un ison, când le intra în casă popa cu icoana şi feleştiocul de Bobotează. Faptul ţinea de o anume educaţie cărăuşească; până şi şuvoaiele de borâtură şi râgâiturile aferente căpătau în grup o anume normalitate de ritual, un hieratism rural aborigen, aşa cum Ion Glanetaşu săruta pământul.

După ce-şi goleau burţile, cărăuşii se întorceau în crâşmă cu paşi clătinaţi, cu lacrimi în ochi, ca, imediat după aceea, să-şi continue treaba, mâncând şi bând cu poftă înzecită, dar mai mult bând, căci, nu-i aşa, mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie. Iar tanti Daria, nevasta tinerică a lui moş Leon, le umplea repede stacanele cu jamaică sau tulburel, bălăngănindu-şi cu bucurie ţâţele printre cărăuşi aidoma clopotelor celor mari de la biserică când cheamă la praznicele împărăteşti. Şi când îşi făceau plinul din nou, cărăuşii iarăşi treceau în fugă peste drum, cu ochii cât cepele, cu ghiciuştile în mâini (fiindcă un cărăuş adevărat nu lasă niciodată ghiciuşca din mână, ferita sfântu'!), se propteau în conovăţ şi îşi înfigeau două degete în gât, procedeu strămoşesc pentru o mai bună debordare.

Cai şi oameni stăteau alături la conovăţ într-o deplină comuniune: bieţii cai şi bieţii oameni! Caii, cu ochii lor mari şi umezi, se uitau pieziş la stăpânii lor, oamenii, care se purtau ca nişte măgari. Şi caii se smulgeau înapoi scârbiţi, când vedeau cum cărăuşii murdăreau în graba eructatului leaţul alb, ros de hamuri. Ba chiar Ticuţă a lu' Trasnaie, un flăcău din Deal, se jura că a văzut cu ochii lui şi a auzit cu urechile lui cum Magdalena, iapa lui Ilie Râpă, râdea de el, fluturându-şi buzoaiele dăbălăzate, rânjind şi mihohoind. E drept, lumea zicea că pe Ticuţă ista l-o scăpat mă-sa de la sân când era mic şi-o căzut în cap, aşa că se cade să fim îngăduitori cu el: el nu ar fi vrut să fie aşa, însă natura i-o luase înainte.

Dar uite că m-am luat cu vorba şi... Am să vă mai vorbesc mai încolo de Ticuţă... Cărăuşii aveau la crâşma lui moş Leon treaba lor şi asta datorită smârcului mare şi întins, care se afla la jumătatea drumului pieptiş ce urca printre cracii Doamnei. Ţineau la smârcul ista cum ţinea Ion Glanetaşu mai sus pomenit la pământul lui Vasile Baciu. De acolo, de la smârc, le veneau bănişorii, fiindcă cei mai mulţi călători, mai ales cei cu un singur cal la atelaj, nu puteau trece smârcul fără ajutor. Asta se întâmpla mai ales toamna, când începeau ploile şi era drumul desfundat, şi pe urmă primăvara, când se desfunda din nou. Uneori smârcul nu scădea până-n vară şi unele guri proaste spuneau că dinadins cărăuşii adânceau smârcul şi aruncau acolo căldări cu apă. Numai că aiestea erau vorbe... Cine să facă asemenea ruşine satului nostru?

Aşa că ajutorul venea de la cărăuşii crâşmei lui moş Leon şi de la caii acestora priponiţi la conovăţul cu pricina. Intra câte un muşteriu uitându-se ca curca-n lemne, iar nenea Toma, starostele neales dar netăgăduit al cărăuşilor, îi arunca o privire de expert şi îl lua imediat în primire:
- Doriţi (Vrei - după caz) un cal?

La răspunsul sfios al omului, "da", nea Vasile zicea într-o doară:
- Gheorghe, mergi tu? Că prea ţi-ai ros turul pantalonilor de când stai.

Gheorghe însă nu prea ar fi vrut să meargă, deşi era rândul lui (cărăuşii se rânduiau dinainte între ei): muşteriul era un amărât cu cotigarul plin de mobilă jerpelită adusă de la demolări - ce bani să câştigi de la unul ca ista?
- Am uitat orcicul acasă, zicea Gheorghe.
- Îţi dau eu orcic.
- Da' am ştreangurile înnădite. Să meargă Tinpuţă.

Tinpuţă era numele de recunoaştere printre cărăuşi a lui Ticuţă despre care v-am vorbit. Ticuţă, săracu', fiind mai tânăr printre cărăuşi şi cam tralala, se târguia o vreme cu omul şi mergea el.

Alţi muşterii însă erau mai căpăţânoşi şi trebuia ca toţi cărăuşii, ba şi însuşi nenea Toma, să parlamenteze ca Brătianu la tratativele de pace de după Război de la '917.
- Măi, să fiţi mai ceva ca Brătianu, îi sfătuia nenea Toma pe ceilalţi cărăuşi.
- Apoi, dacă-i pe-aşa, îi răspundea Mihalache, mai bine lipsă. Că tot rupţi în cur am rămas, cu tot cu Brătianu al tău.

Trebuie spus că Toma fusese "înainte" liberal, iar Mihalache, ca şi tizul său, omul politic - ţărănist.

Preţul pentru trecerea smârcului era convenit prin buna înţelegere dintre cărăuş şi muşteriu, dar nu era lăsat chiar de capul lui, la voia întâmplării. Trebuia să nu fie nici bătaie de joc pentru munculiţa cărăuşilor, nici jecmăneală pentru muşterii, formulase nenea Toma principiul cărăuşesc al cererii şi ofertei, la care se adăuga o discriminare pozitivă avant la lettre:
- Bunânţeles, la borcoii ceia de corturari nu luăm nici un ban. Lasă-i pe ţigani în plata Domnului! Să se descurce singuri.

Cărăuşii aprobau şi se mirau ce cap de neamţ poate să aibă Toma! Ce minte luminată! Păcat că n-o băgat prea multe cărţi într-însa.
- Măi, Tomo, tu erai bun de ministru la finanţe, îi zice Mihalache, camaradul lui de vânătoare.
- Eah, rahat cu perje (asta era vorba lui nenea Toma), n-am dracului studii, Nialachi. Da' mă gândesc că, dacă-i pe-aşa, mai bine mă făceam ministrul băuturilor alcoolice. Acolo m-aş pricepe cel mai bine. Atuncea să vezi, frate, ce de-a decrete dădeam: decret după decret!
- Puneai poprire pe cazanele de ţuică, a?

Pe atuncea alambicurile pentru ţuică erau dosite, de vigilenţa inspectorului de la Sanepid şi a altor inspectori şi inspectoraşi de la Partid, în şuri, sub grămezi de ciocleje. Cum, nu ştii, cititorule, ce înseamnă ciocleje? Cioclejele sunt ceea ce rămâne după ce vita mănâncă frunzele de la hluji, care hluji nu-s altceva decât strujeni, iar dacă nu ştii nici ce-s strujeni, atuncea... Dumnezeu mă ierte, da'...

După ce mustăci o vreme ideea, Toma pasă răspunderea:
- Asta-i treaba secretarilor de stat. Îmi pun secretari de stat şi gata.
- Şi pe cine-o să pui?
- Rahat cu perje! Asta-i simplu. Îi aleg numai pe cei cu nasul roş. Uite, tu ai fi bun Nialachi: tovarăşul secretar de stat Mihalache Atodiresei, espert drojdier pe problemele romului şi jamaicăi.
- Mde, îmi convine, da' să-mi dai şi monopolul şliboviţei.
- Băi, cu şliboviţa îi mai greu, că asta-i a lui Toader Achiricesei.
- Ei, dacă nu... nu! strânge din umeri Mihalache.
- Bine. Treacă de la mine. S-a făcut! Iar eu rămâne să rezolv spinoasa problemă a smârcului.

Cu adevărat, problema smârcului era "spinoasă", cum zicea starostele cărăuşilor cu vorba auzită la şedinţele nou-înfiinţatei întovărăşiri, înainteşchiopătoarea colhozului. Apărea câte un muşteriu care le făcea peri albi în cap cu tot felul de tertipuri menite să înşele vigilenţa cărăuşească.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cînd luna delira peste acoperişuri (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cînd luna delira peste acoperişuri (I), Radu Părpăuţă (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Petrecere cu fanfară, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (II), Radu Părpăuţă (4.3/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer