Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Măcelărirea bucureştenilor pe vremea lui Chehaia bei şi alte minunate povestiri din Bucureştii de la începutul veacului al 19-lea


Domenico Caselli

22.04.2015
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Domenico Caselli
Măcelărirea bucureştenilor pe vremea lui Chehaia bei
şi alte minunate povestiri din Bucureştii de la începutul veacului al 19-lea
Editura Vremea, 2015

Prefaţă de Dan Roşca
Antologie de Miruna Lepuş
Ediţie îngrijită de Silvia Colfescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Uliţa mare care merge la Sârbi

Pe la sfârşitul veacului al 16-lea, unde azi este Bărăţia, începea un drum care trecea prin faţa bisericii de azi Sfânta Vineri-Herasca[1] şi ducea spre malul stâng al Dâmboviţei tocmai acolo unde a fost ridicată la 1770 biserica Dobroteasa, care, atunci când pomenim de acest drum, această biserica a Dobrotesei, nu fiinţa.

Drumul care începea acolo unde azi este Bărăţia se numea Uliţa mare care merge la Sârbi sau Uliţa mare care vine de la Sârbi. La începutul veacului al 19-lea se numea când uliţa Jitniţa, când uliţa Dobroteasa. Azi i-a luat locul calea Văcăreşti[2].

Această uliţă o aflăm în planul tipărit în cartea sasului Franz Iosif Sulzer din 1781, intitulată Geschichte des transalpinischen Daciens şi în planul oraşului Bucureşti făcut la 1789 de oastea austriacă a prinţului de Coburg.

Cea dintâi biserică pe care o întâlnim pe această uliţă este aceea pe care o ridică la 1645 Aga Niţă, soţia sa Ioana şi fiul lor Călin Spătarul, cu hramul cuvioasei Paraschiva.

Pe Aga Niţă îl aflăm ca sfetnic în Divanul lui Matei Basarab la 16 Februarie 1633.

Dincolo de biserica lui Aga Niţă, spre cealaltă biserică a clucerului Udrican, ridicată de acesta la 1734, în mahalaua care se numea Popescu, erau casele şi conacul lui Bimbaşa-Sava[3].

Bimbaşa-Sava a lăsat multe amintiri în Bucureşti. El a fost unul din galiongiii[4] lui Mavrogheni Vodă şi de atunci a rămas în ţară. A avut rangul de căminar şi pe vremea lui Vodă Caragea a fost bimbaşă al curţii domneşti. Numirea aceasta de bimbaşă este un grad ostăşesc turcesc ce se tălmăceşte căpetenie peste o mie de oameni.

Când Tudor s-a răsculat în Oltenia şi porni spre Bucureşti, boierii care rămăseseră în scaunul domniei, temându-se de năpădirea acestor cete răsculate, au ales pentru mai bună apărare şi străjuire a oraşului - spun nişte amintiri neiscălite - pe căminarul Sava şi l-au îndatorat cu bună leafă ca să strângă oameni vrednici spre paza oraşului, care lucru l-au primit şi el bucuros ştiindu-se cirac al lui Calimah Vodă şi vrând ca la venirea Măriii Sale aici în scaun să se arate plăcut prin păstrarea oraşului Bucureşti şi să-şi adaoge boeria. (Turcia, după moartea lui Alexandru Suţu, hotărâse mutarea lui Scarlat Calimach din Moldova la Bucureşti).

Bimbaşa Sava găsi cu cale să nu lase pe Tudor să intre în Bucureşti. Însă boierii, fie de frica vărsării de sânge, fie pentru a nu se răscula oraşul sau fie că i-a amăgit Tudor cu momeli, n-au ţinut seama de părerea lui Sava, cu toate că din povăţuirea lui se ridicaseră multe scânduri de la intrările în oraş ale podurilor celor mari şi se lăsase slobod numai podul Calicilor prin care a şi intrat în Bucureşti Tudor cu cetele lui.

Tudor voi să tragă la Mitropolie, dar n-a putut-o face, căci ea era apărată de oamenii lui Tănase Arnăutul, omul Savei. Acest căpitan era foarte dârz şi nebăgător în seamă de moarte. Toate căpeteniile Eteriei erau semeţe, îndrăzneţe şi încrezătoare în ele. Văzând dârjenia căpitanului Tănase Arnăutul, Tudor a tras la casele Brâncoveneşti - acolo unde până mai deunăzi a fost piaţa de zarzavat Bibescu-Vodă - şi a umplut curtea şi tot locul acela de oamenii săi.

În vremea aceasta sosi ştirea în Bucureşti că fraţii Ipsilanti, conducătorii Eteriei, sosiseră la Târgovişte venind de la iaşi. Cel mai mare dintre cei trei fraţi era Alexandru, care în războiul cu franţuzii pierduse mâna dreaptă.

Grecii din Bucureşti auzind că se apropiase ziua eliberării lor de sub jugul turcesc, umblau turlaci toată ziua pe uliţă strigând Zito i elefteria! Trăiască libertatea!

În loc de bună dimineaţa, bună ziua sau bună vremea, nu se mai auzea în Bucureşti decât Zito i elefteria!

La mese, când se ridicau paharele sau oalele cu vin, altă urare nu se făcea decât Zito i elefteria!

Dar nu numai norodul grecesc din Bucureşti era cuprins de frigurile "slobozeniei". La şcoala Domnească de la Sf. Sava, acolo unde erau cei mai mari şi vestiţi profesori din toată Elada, era mare fierbere. Această şcoală domnească unde se învăţa "carte adâncă" şi era "gimnaziul tuturor învăţătorilor şi cu adevărat locaşul înţelepciunii" azi nu mai este. Se afla în curtea mănăstirii Sf. Sava, care mănăstire, azi dărâmată, era pe locul unde se ridică statuile lui Mihai- Viteazul şi Lazăr; casele Societăţii Generale de asigurare şi berăria cunoscută înainte de 1916 cu numele "Căpitanul", iar acum, în 1937, "Trocadero".

Biserica Sf. Sava a fost dărâmată în anul 1870 deoarece temeliile sale rămăseseră îngropate, prin înălţarea treptată a pământului din jurul ei.

Pisania de deasupra uşii bisericii glăsuia următoarele: Această sfântă biserică, lăcaşul Domnului Savaot fiind făcută mai mică de un Andronache pârcălabul şi închinată la lavra sfântului Sava de lângă Ierusalim, hramul acestei sfinte biserici fiind Blagoveşteniile, precum în hrisoave s-a văzut, iar din neştiinţa unora şi din multă trecere de vreme, norodul Sfântului Sava l-a ţinut. Acest dar dumnezeesc lăcaş mult învechindu-se a început a se strica şi a crepa, încât şi a se surpa primejduia, care măria sa blagocestivul şi luminatul Domn Io Constantin Basarab Voevod, văzând stricăciunea ei au pus ca să o mai întărească pe unde i s-a părut că trebuie ca se stea. Iar foarte slabă fiind, mai temeliile s-a surpat. Deci măria sa o a dărâmat de tot acea veche ce a fost şi din temelie a zidit aceasta ce se vede aşa iscusită şi frumoasă, adăogând pe lângă dânsa şi alte case şi tocmele ca să fie şcoală de învăţat carte întru pomenirea veşnică a neamului său şi a moşilor şi a strămoşilor măriei sale pomeană. Şi pe lângă mai multă cheltuială ce a dat măria sa, remâind şi nişte bani ai unui Sterie lumânărar, după moartea lui, la această lucrare s-au dat ca şi lui pomeană să-i remâe.

Ispravnic fiind Radul Dudescu vel sluger, egumen kir Daniile Arapu şi s-a isprăvit la leat 7217 (1709) Iulie 20
.

Şcoala de la Sf. Sava avea în 1707, acum 230 de ani, trei dascăli de retorică, logică, psihologie, metafisică, astronomie, geologie şi limbi streine, spune Legrand în scrierea sa Recueil de documents grecs (1895). În veacul al 18-lea, a avut pe cei mai vestiţi elenişti ai Europei precum au fost Manase Eliad, Cavsocalivitul, Lamvros Fotiade, Vardala şi o mulţime de alţi dascăli care sunt număraţi de C. Erbiceanu în scrierea sa Cronicarii greci.

Domnitorii greci din Ţara-Românească au înzestrat această şcoală cu toate cele de nevoie, până şi cu cabinete de fizică cumpărate în Germania, spune Gion în scrierea sa Încercări asupra istoriei ştiinţelor în România (1894).

Constantin Mavrocordat ţine pe studenţii de la Sf. Sava pe cheltuiala Statului (1761). Şcoala de la Sf. Sava mai avea şi o bogată "vivliatiki" spune V.A. Urechia în Istoria Românilor, tomul III, fila 363. Dascălii greci de la Sf. Sava când auziră că norodul s-a ridicat împotriva turcilor cerând "slobozenie" au desfăşurat şi ei steagul alb cu o cruce mare albăstrită la mijloc şi luară armele atât ei cât şi studenţii lor.

Cele ce vor urma de aici înainte cititorul le va găsi în numărul viitor al Gazetei.

Desluşire: Ţin să reamintesc că ilustraţia din nr. 260 al Gazetei Municipale intitulată "O privelişte a Bucureştilor înainte de anul 1877" este tipărită în cartea lui I. P. Licherdopol, fost profesor de ştiinţe fizice la şcoala comercială din Bucureşti, intitulată Bucureştii de unde am reprodus-o, carte tipărită la 1889 şi azi rarisimă, care se găseşte în biblioteca d-lui D. Caselli.
(Gazeta Municipală, 21 februarie 1937)

Omorârea lui Bimbaşa Sava
 
Am spus că Sava, după ce turcii au ocupat Bucureştii, se pusese în slujba acestora şi făcu mult rău atât pandurilor cât şi eteriştilor. Sava nădăjduia că aceştia îl vor răsplăti pentru slujba lui, dar turcul viclean se folosi de dânsul în scopurile sale şi după aceea a căutat să se mântuie de el în felul turcesc de pe acea vreme.

Îl pofti la Bucureşti cu căpeteniile sale, sub cuvânt să-i arate mulţumirile Sultanului şi, trăgându-l în capcană în casele lui Bellu de pe Podul Mogoşoaiei, l-a omorât împreună cu însoţitorii săi.

Un martor ce a fost de faţă la această întâmplare, şi anume vătaful Mihai din Piteşti, omul lui Bellu, care îl lăsase să păzească acareturile de pe Podul Mogoşoaiei şi de pe uliţa Işlicarilor - căci stăpânul său, din pricina răzmeriţei, fugise cu ceilalţi boieri la Braşov - a povestit - mai târziu - aceste fapte maiorului Dim. Papazoglu, care le-a dat la lumină în cartea sa, Istoria fondării oraşului Bucureşti (1891).

Mihai vătaful era cunoscut de toate paşalele şi agalele, fiind foarte iubit de Chehaia-Bei, căci îi înlesnea lui toate cele de nevoie.

Mihai şedea într-o odaie din catul de jos al caselor. Duminică dimineaţă băgă de seamă o mişcare neobişnuită la turci. Văzu multă turcime venind în curte şi umplând chiliile, iar sus, în sala cea mare ale cărei ferestre dădeau spre uliţa Işlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi şi beşlii.[5]

Se pomeneşte că-l cheamă Chehaia-bei, care era în odaia lui cu trei paşale, Gavanozoglu, Tahâr-aga şi Macavei. Pe masa din mijloc văzu două perechi de pistoale.

Chehaia-bei se scoală de pe sofa şi, apropiindu-se de vătaful Mihai, îl bătu de două ori pe umăr şi-i zise pe turceşte:
- Du-te în camera ta, zăvoreşte uşa şi să nu ieşi la nici un zgomot.

La aceste vorbe trecură fiori prin trupul lui Mihai. Sărută mâna paşei şi părăsi sala.

Când mergea spre uşa pridvorului ce ducea la scări, văzu de pe ferestrele sălii de-a lungul uliţei Işlicarilor venind alaiul strălucit al lui Bimbaşa Sava.

Mihai ajungând în capul scării, un baş-buluc-başa de delii[6] îl opri şi-i zise:
- Nu e vremea, bre Mihai, să te duci acum în curte.

Mihai îi răspunse că l-a trimis Chehaia-bei să-i aducă ceva.
Ieşi pe uşă în pridvor, care era cu geamlâc, şi zări porţile închizându-se.
Bimbaşa Sava cu căpitanul Ghencea, Mihali şi ceilalţi intraseră în curte. Îi văzu descălicând şi pornind să urce scara.
La scară se pomeni faţă în faţă cu Sava, care îl întrebă:
- Ce faci, nene Mihai? Paşa ce face?

Mihai îi răspunse că n-a intrat la paşa şi ei păşiră înainte. La uşa odăii lui Chehaia-bei erau, în dreapta şi în stânga, doi cavazi[7] cu mâinile pe pistoale şi pe iatagane.

Sava fu întâmpinat de baş-buluc-başa de manafi cu căpitanii săi. Acesta îi arătă uşa odăii lui Chehaia-bei şi-i spuse pe turceşte buiur, adică poftim.

Sava porni spre uşă. Dar deodată, pe la spatele său, se pomeni cu o lovitură de iatagan pe gâtul gol şi căzu jos. Ceilalţi doi căpitani ai săi, Ghencea şi Mihali au fost împuşcaţi.

După ce au fost omorâţi, turcul deschise uşa şi se uită cu ceilalţi la trupurile neînsufleţite ale căpeteniilor greceşti care erau numai în fireturi şi aur.

Turcimea care fusese ascunsă prin chiliile şi odăile din curte ieşi cu iataganele goale şi măcelări pe ceilalţi arnăuţi ce veniseră cu Sava.

*
În jalnica cântare a lui Zilot Românul, "alcătuită de un patriot român şi afierosită fraţilor săi patrioţi spre ştiinţă şi spre povăţuire, la anul dela Hristos 1823", mai aflăm următoarele despre omorârea lui BimbaşaSava:

"Acesta la intrarea lui Chehaia-Bei în Bucureşti, fiindcă se afla şi el atunci în Bucureşti, au fugit tot asupra muntelui cu o sumă de hoţomani ce mai era şi supt ascultarea lui; şi se purta iar cu două feţe după firescul lui nărav: când cu apostaţii ipsilănteşti se unea asupra turcilor, când cu făgădueli turcilor asupra apostaţilor. Care văzând Chehaia-bei şi înştiinţând urmarea lui la Silistra-Valesi, i-au fost venit firman tainic, ca să-l piarză cu toţi cetaşii lui.

Aşadar Chehaia-bei gonind iepurile cu carul - precum este o pildă, după cum obicinuesc turcii de nu se grăbesc la acest fel de trebi, şi nimeresc mai de multe ori scopul lor - au adus pre Sava cu toţi oamenii lui la Bucureşti prin făgăduieli amăgitoare, crezându-le el ca adevărate, că aşa cad în curse viclenii totdeauna şi se prăpădesc.

După sosirea Banului Barbul (Văcărescu) în Bucureşti, a doua zi fiind hotărâtă zi de pierderea Savei cu ceata lui, au trimis Chehaia-bei de l-au pohtit dimpreună cu un Deli Başa Dumitru şi cu un Ghenci-Aga, tot tacâm de al Savei, care şi aceştia erau hotărâţi de pierzanie dimpreună cu Sava şi ei mergând cu puţini oameni fără grijă, i-au primit Chehaia-bei cu cinste, le-au vorbit de câteva vorbe amăgitoare, iar pe de altă parte afară în sala casei - casa aceasta este acum a logofătului Ştefan Bellu, iar mai înainte era a vestitului Ban Ianake Văcărescu - fiind toate puse la cale când s-au sculat ei cu ziua bună de au eşit pe uşă în sală, îndată cei orânduiţi de Chehaia-bei a dat cu pistoale într-înşii şi căzură câte trei morţi cu răcnet mare, urlând sala tocmai ca un tunet. Apoi năvăliră turcii după tainica poruncă ce avea prin casele la care erau conăciţi oamenii Savei şi începură a-i tăia şi a-i împuşca, iar câţi scăpa dela un loc dând năvală la alt loc spre mântuire, îi întâmpina alţi gonaci turci de-i omora, ca să se răspândească turcii în toată politia, de nu remânea nici cel mai ascuns loc necercetat fiindcă [primeau] de la Chehaia-Bei bacşiş câte o mahmudea pentru un cap de arnăut din tacâmul Savei; şi aşa prea puţini ce vor fi putut să scape, prin schimbare de porturi (haine) străine s-au strecurat iar peste hotare în ţări străine. Dar însă într-această fierbere au pierit şi câţiva nevinovaţi, căci turcii, ca să ia mahmudeaua bacşiş, ponosluia pre câte un ticălos zicând că este om al Savei şi ca o nimic îl jertfea, de care înştiinţându-se Chehaia-Bei, dete apoi o straşnică poruncă a conteni să mai omoare, ci pre câţi vor mai găsi să-i aducă vii. Şi acesta fel fu şi sfârşitul Bimbaşii Savei cu cetaşii lui, curăţindu-se pământul de această vulpe vicleană."

Jalnica cântare a Zilot românului se poate afla în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie a lui Gregorie G. Tocilescu (vol. V, filele 65-88 şi vol. VI, filele 89-115).

(Gazeta Municipală, 25 aprilie 1937)


[1] Demolată în iunie 1987. Un memorial aşezat pe locul pe care era înălţată aminteşte astăzi de existenţa ei.
[2] Azi Calea Văcăreşti poartă acest nume numai până la fostele uzine Timpuri Noi (f. Lemaitre), demolate între 2010-2013.
[3] Bimbaşa Sava, născut în insula Patmos în sec. XVIII, a urmat cursurile celebrei şcoli din Patmos, fondată în 1713 de Sf. Makarios Kalogeras, supranumit "Învăţătorul naţiunii", unde a fost educat în spiritul luptei pentru eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană. Face parte din corpul arnăuţilor din Ţara Românească. Între 1802-1821 a fost commandant (bimbaşa) al trupelor de arnăuţi. Pentru vitejia sa în războiul ruso-turc (1806-1812) primeşte firman de slujitor devotat al Porţii. Între 1812-1819 este comandant al gărzii domnitorului Scarlat Callimachi, în Moldova. Întors în Bucureşti, îi trădează pe turci şi trece de partea Eteriei, devenind general al acestei Societăţi. În 1820, încearcă să atragă în luptă împotriva turcilor pe români, bulgari, sârbi, bosniaci, muntenegreni, sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, astfel încât turcii să nu mai poată reacţiona la revolta grecilor din Pelopones. Îi furnizează oameni şi bani lui Tudor Vladimirescu, pentru ca acesta să se alăture Eteriei. Între 18 ian. 1821, plecarea lui Tudor din Bucureşti, şi 21 martie a aceluiaşi an, când Tudor se întoarce în Capitală, Bimbaşa Sava se ocupă de păstrarea ordinii publice. Este vestit pentru luxul în care trăia, multă vreme spunându-se în Bucureşti, despre cel care ducea o viaţă de lux, că "trăieşte ca Bimbaşa Sava". După intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti, Bimbaşa Sava trece în secret de partea turcilor. În mai 1821 împiedică forţele Eteriei să oprească venirea turcilor la Bucureşti. Bimbaşa Sava contribuie efectiv la distrugerea Eteriei şi la exterminarea membrilor ei. Însă turcii nu-i iartă trădarea şi îl ucid.
[4] Galiongiu - marinar pe un galion, arhaism.
[5] Manaf - soldat turc; beşliu - cavalerist turc, curier.
[6] Soldaţi din cavaleria uşoară turcă.
[7] Jandarm, gardian turc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer