Dincolo de orizont

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


... Era în august, aproape de miezul nopţii. Am deschis scurt uşa spre stradă şi mi-am aruncat privirea întâi în sus, apoi în direcţia opusă străzii. Nu se zărea ţipenie de om. Nici stelele nu erau de partea mea. Nori grei, aduşi de vântul ce se înteţea din ce în ce mai mult, se învolburau făcând ca stelele să dispară una după alta. Maşina aştepta în garaj.

M-am aşezat pe bancheta din spate, lângă Hendrik. Toată atenţia mea era îndreptată asupra respiraţiei lui greoaie, sufocată de surplusul de bioxid de carbon, de care nu mai era în stare să-şi elibereze plămânii.

Tremuram din tot corpul şi eram sleită de puteri. Ultimele nopţi nedormite, dar mai ales stresul de la ambasadă, mă marcaseră.

Am auzit în urma noastră doar zgomotul scârţâit al balamalelor de la porţile garajului, precum un scâncet prelung, în pustiul singuratic. Erau sunetele pe care le auzisem de atâtea ori, de fiecare data când, chiar şi pentru câteva ore, despovăram maşina noastră de aerul mucegăit şi umed al garajului, acea Dacie verde pe care nu ne-am dorit-o niciodată verde, dar care totuşi, chiar şi verde ne-a slujit până în clipa în care, cu sufletele năpădite de amintiri, cu greu ne-am despărţit de ea.

Aş fi vrut să fim invizibili, drumul până la gară, acel punct ce ne despărţea de restul familiei fără o înţelegere prealabilă, ci constrânşi de soarta pe a cărei scenă se juca un episod din viaţa noastră... ce călăuzea paşii pe un drum lung, cel mai lung drum, în voia sorţii, spre lumi necunoscute.

Aşteptam pe peron sosirea trenului. Ne simţeam ca personajele unui roman, după ce ai citit ultima filă, îl închizi şi nu poţi desluşi ce s-a întâmplat cu personajele principale, sfârşitul lăsând totuşi să se întrevadă că viaţa se continuă, că s-a tras cortina doar după penultimul act sau poate chiar după primul, sau cine ştie...?
- Te rog să-mi promiţi că în perioada în care voi lipsi vei respecta dorinţa mea cea mai arzătoare, i-am şoptit lui Sven...
- Poate nu te mai întorci.
- Tacă-ţi gura!, i-am răspuns eu.

Trenul internaţional ce urma să ne găzduiască până la Viena, s-a pornit încetul cu încetul. Pe peron rămăsese Sven, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri albastre cu roşu, ai cărui ochi mari ne căutau în bezna ce ne înghiţise. Ne-am aşezat pe locurile rezervate. Mă aştepta o noapte albă, care nu se deosebea ca durată de celelalte, pe care le petrecusem timp de cinci ani, stând de veghe la capul lui Hendrik, urmărindu-i fiecare molecula de aer ce cu greu găsea calea de întoarcere din plămânii lui plăpânzi. Îl aşezasem pe genunchii mei şi nu conteneam să-l privesc. Ochii îi erau duşi în fundul capului, corpul moale, apatic, dar mai ales respiraţia greoaie, ce-l constrângea să perceapă realitatea cu indiferenţă, mă dezechilibra. Ceea ce se întâmpla în jurul meu era realitate, răspundere, dar şi disperare, amestecate cu o forţă incomensurabilă, ce mă făcea să nu simt aventura în care mă aruncasem, dar care mă împingea înainte ca un tornado ce-mi sfredelea întreaga fiinţă, luând-o cu el şi azvârlind-o în lumea de care auzisem numai.

Trenul străpungea cu iuţeala unei săgeţi întunericul adânc şi nemărginit ce-mi bloca privirea. Nici lumina plăpândă din compartiment nu putea răzbate prin geamul stropit de ploaia ce se înteţea din ce în ce mai mult. Mă simţeam ca într-o capsulă mişcătoare, catapultată aleatoriu pe orbita neprevăzutului. Trăiam acel vis din care nu te poţi trezi, nu te poţi elibera, atunci când nu poţi să alergi, când haita de lupi se apropie cu iuţeală flămândă. Aş fi vrut să mă fi trezit deja din acest vis, ce s-ar fi destrămat în momentul în care m-ar fi inundat lumina zilei, însă nu era posibil, fiindcă acest vis însemna realitatea pe care eram nevoită să o accept, oricât de crâncenă ar fi fost ea, să accept ideea că în câteva ore voi trece frontiera, voi părăsi România, dar nu ca până acum, când mergeam în RDG, Cehoslovacia sau Ungaria, acum era altfel, fiindcă mă îndreptam spre Vest, acolo unde ajungeau doar cei cu ursitoare bune, acea bucată de pământ pentru care nenumăraţi români s-au aruncat în ghearele torturii şi morţii, tratând cu inconştienţă şi subestimând pericolul de a fi prinşi la graniţă.

Începuse să se crape de ziuă, iar trenul rapid lăsa în urma lui o gară după alta. Eram încă pe pământul străbun, nu ştiam cât timp ne mai rămăsese până la controlul vamal, cât timp voi mai rezista până ce îmi vor crăpa tâmplele de durere, până ce inima îmi va ieşi afară din mine de frică. Plecasem cu un geamantan mare, pe fundul căruia se afla doar strictul necesar, sperând că la întoarcere să-l umplem cu haine vechi şi cadourile primite de la rudele şi prietenii din Germania. Ne-am fi bucurat de orice vechitură, fiindcă toate rezervele noastre financiare ajunseseră în buzunarele medicilor pediatri din Sighişoara şi Târgu-Mureş...

... Orice mişcare ce se simţea pe culoarul vagonului mă făcea să tresar. Următoarele minute aveau să decidă dacă firul de păianjen de care se afla agăţată viaţa fiului meu, va fi mai puternic decât controlul vamal şi al paşapoartelor, ce urmau în curând să ajungă sub lupa examinatorilor. Din când în când, îmi aruncam privirea deasupra capului, spre valiza mai mult goală, în care pe lângă cele câteva haine, se aflau şi două carafe din cristal, cumpărate cu bani mulţi, pe care voiam să le facem cadou. Nu ştiam dacă este permis să le scot din ţară, cu toate că mi-aş fi dorit din tot sufletul să nu mergem pe capul altora cu mâna goală, însă eram hotărâtă să renunţ la ele, în cazul în care mi-ar fi făcut greutăţi.

Se luminase demult de ziuă, norii grei rămăseseră în urma noastră, soarele începuse să urce spre înaltul cerului. În timp ce mă luptam cu mine, încercând să mă stăpânesc, în compartiment intră doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme de culoare bleumarin. Unul dintre ei avea în mâna o lanternă mare. A aprins-o, apoi a controlat sub scaune, deasupra printre bagaje, şi-a aruncat privirea asupra noastră, apoi a părăsit compartimentul.
- Unde mergeţi, m-a întrebat celălalt.
- În RFG, i-am răspuns eu, întinzându-i paşaportul ce deţinea şi datele fiului meu.
- Ce aveţi în bagaje? m-a întrebat, în timp ce-mi ştampila paşaportul.
- Hainele noastre şi două sticle din cristal pe care vreau să le dau cadou.
- Ce conţin, vin, ţuică?
- Sunt goale, i-am răspuns eu.
- Mai aveţi altceva de declarat, aparate, arme?
- Nu, nimic.
- Drum bun!

Mi-a înmânat paşaportul şi fără să-şi consume timpul să se uite în valiza noastră, a părăsit compartimentul. Trecusem de primul şi cel mai greu obstacol al călătoriei noastre. Nu fiecare avusese această şansă.


...Între timp îmi mai revenisem din panica trăită înainte de trecerea frontierei. Atât Hendrik cât şi eu reuşisem să adormim. Gândurile mi se schimbaseră. Traversasem Ungaria şi ne aflam deja pe pământul Austriei. Stăteam pe culoarul vagonului şi admiram simfonia de culori şi simetria perfectă a parcelelor de pământ cultivate cu rapiţă, floarea-soarelui, porumb, dar şi cu fâşii de iarbă de un verde intensiv, cum nu mai văzusem până atunci. Nimic nu părea lăsat la voia întâmplării. Nu cred că ar fi existat o buruiană pe pământul împodobit de atâta culoare. Eram pe pământ austriac şi pentru prima dată respiram aer capitalist.

Soarele trecuse de vârful boltei cereşti, razele lui ajungeau până la noi în compartiment, răsplătindu-ne cu căldura şi strălucirea lor, în timp ce lanurile mişcătoare se ondulau când într-o parte, când în alta, sub adierea uşoară a vântului. Pălăriile de floarea-soarelui se îndreptaseră în direcţia în care mergeam noi, spre vest, dorind parcă să ne însoţească o bucată de drum. Nu mă săturam să admir priveliştea care mi se părea din ce în ce mai minunată şi mă făcea să uit pentru o clipă aventura în care mă aruncasem. Din loc în loc, pâlcuri de copaci mi se prezentau, dar şi dispăreau cu viteză rapidă din faţa ochilor. Mă încânta priveliştea minunată, dar din când în când gândurile, ce pe nesimţite îşi făceau loc în mintea mea, mă cutremurau.

Realitatea mă depăşea, iar nesiguranţa mă tortura, fiindcă nu mai era mult şi trebuia să părăsim acest loc în care ne simţeam siguri, apropiindu-ne tot mai mult de Viena. Simţeam cum roţile trenului, însoţite de zgomote specifice, culisează de pe o şină pe alta, cum macazurile se schimbă unul după altul, până când, în sfârşit, îşi face apariţia un peron lat, împodobit la tot pasul de reclame, dominând capul unei dame cu un şir de mărgele imense, înşirate în jurul gâtului.

Eram prea neiniţiată, ca să-mi fi putut da seama ce ar reprezenta, însă mi-a rămas întipărită în memorie pentru tot restul vieţii.

Am coborât din trenul ce se elibera din ce în ce mai mult de povara mulţimii pestriţe, ce nerăbdătoare mişuna pe peronul larg, apropiindu-se tot mai mult de ţelurile propuse pentru ziua respectivă. Nu ne-am grăbit să coborâm printre primii şi nici nu ne-am îndepărtat. Ne era teamă să nu ne pierdem prin mulţime. Am preferat să aşteptăm ca puhoiul de lume să se împrăştie, în speranţa că familia Martini ne va putea depista mai uşor.

Nu ştiam din ce direcţie vor apărea. Peronul se golise, însă nu se întrezărea nimeni ce ne-ar căuta. Cu o mână ţineam valiza şi cu cealaltă mâna lui Hendrik. Am mers până la prima bancă în imediata apropiere, fiindcă nu ne rămânea altceva de făcut decât să aşteptăm. Eram flămânzi, însetaţi, dar mai ales obosiţi.

Am întins puloverul meu pe bancă. Cu capul la mine în poală, Hendrik a reuşit să aţipească pentru câteva minute. L-am privit intens, cu inima strânsă. Rezistase prima etapă a drumului propus.

Oboseala îi accentua şi mai tare fragilitatea corpului plăpând, fără vlagă, ce-i fusese secătuită de fiecare serie de injecţii cu antibiotice. Ajunseseră la nici mai mult, nici mai puţin de patruzeci de înţepături pe serie. Se obişnuise cu această tortură, nu mai putea să deosebească anormalul de normal, nu mai plângea când se apropia sora cu seringa şi acul nemilos. La fiecare împunsătură auzeam doar un geamăt înfundat ce-mi sfâşia inima, îmi bloca strigătul de durere şi-mi înăbuşea puterile, ce dacă ar fi avut frâu liber, ar fi reuşit să străpungă cei mai îndepărtaţi munţi, ecoul lui făcând înconjurul universului.

Trecuse mai bine de o jumătate de oră şi noi încă aşteptam să fim căutaţi şi găsiţi. Nu mă temeam. În cel mai rău caz, urma să facem cale-ntoarsă. Tot ce aveam erau 350 de mărci, bani ce ne-ar fi ajuns să plătim biletele de întoarcere. Aceşti bani îi depusese pentru noi familia Martini într-un cont la banca din Sighişoara. Altfel nu aveam dreptul de a depune cererea de plecare în vizită. De unde să ştiu eu că socrii mei stăteau pe mărci ca pe fân. Şi totuşi ne-au lăsat să plecăm în lumea largă cu mâna întinsă. Când te gândeşti că pretindeau şi le şi spuneam mamă şi tată!

Ne simţeam singuri pe lume, într-un loc străin, pe care ne adusese trenul disperării, dar şi al speranţei, mânaţi de dorinţa de a învinge, de a căuta în necunoscut mâna salvatoare ce ne-ar fi redat zâmbetul şi bucuria. Măcar să fi înţeles glasul megafoanelor, ce nu mai conteneau să anunţe fiecare mişcare pe roţi, ce se desfăşura în gara din Viena, dar cu ce mă ajuta? Pentru noi nu conta decât prezenţa celor ce ne promiseseră că ne vor aştepta. Şi într-adevăr, după o oră, aşteptarea şi emoţiile au luat sfârşit.

Rita şi Günther Martini s-au apropiat de noi, apoi ne-au îmbrăţişat. Şi-au cerut scuze pentru întârzierea cauzată de circulaţie:
- Ne-am făcut mari griji din cauză că au fost câţiva kilometri de Stau. Ne pare rău că s-a întâmplat aşa, dar ne bucurăm nespus că v-am găsit.

Am simţit cum mi s-a ridicat o piatră de pe inimă, acum nu mai întrevedeam nicio piedică şi eram nerăbdătoare să ajungem în sfârşit în Germania.
- Vom mai zăbovi câteva zile aici în Viena, unde momentan ne petrecem concediul. Rulota noastră se află într-un camping, chiar în Viena şi suntem bucuroşi să vă oferim şi vouă posibilitatea să ne fiţi alături.

Un fior rece ca gheaţa mi-a săgetat şira spinării, gândindu-mă la valabilitatea vizei de intrare în Germania. Speram să nu fi venit până aici degeaba. I-am relatat familiei Martini grijile ce mă apăsau, însă m-au asigurat că ne vom încadra în termenele de valabilitate ale vizei.

Ajunsă în camping, prima dorinţă a fost să fac un duş. La grupul sanitar m-a izbit curăţenia, ordinea, dar şi mirosul plăcut de şampon, balsam şi spray. Făcusem potecă între rulotă şi grupul sanitar, unde se aflau şi cabinele de duş, însă senzaţia că aş mirosi în continuare a transpiraţie nu îmi dădea pace. Probabil cauza trebuia căutată în calitatea şamponului şi a săpunului pe care le folosisem, mirosul lor fiind neputincios în faţa concurenţei. Puţinele haine de schimb de care dispuneam îmi îngreunau şi mai mult situaţia.

A doua zi, cu Hendrik de mâna, respiram aerul din straturile înalte de deasupra Vienei, unde, dintr-o cabină a Roţii Uriaşe (Riesen Rad), contemplam turnurile bisericeşti ce se împlântau în înaltul nemărginit.

Trei zile mai târziu, roţile maşinii alunecau pe autostrada în direcţia Germaniei. Nu era pentru prima dată că mă aflam pe o autostradă. Cu ani în urmă circulasem pe autostrada Bratislava-Brno-Praga, dar nu puteai să faci nicio comparaţie între calitatea celor din Vest cu a celor din Est. Benzi marcate, indicatoare la tot pasul, că trebuia să fii orb sau analfabet, ca să nu te poţi orienta. Dar mai ales trebuia să fie extraordinar să conduci maşina fără teama că roţile ar putea să scape pe neaşteptate în vreo groapă.

La trecerea frontierei în Germania s-au adeverit spusele familiei Martini. Îmi făcusem griji degeaba, fiindcă nu a interesat pe nimeni valabilitatea vizei mele din paşaport. Problema lor era ca maşinile să circule şi să nu stagneze la frontieră. De aceea vameşii făceau mereu semne cu mâna, să ne continuăm drumul, să circulăm mai departe.

La graniţa României trebuia să rezişti întâi celor 20-30 kilometri de coadă, nu conta că era caniculă de patruzeci de grade sau îngheţai la minus treizeci de grade. Aici, vecinii unguri nu erau chiar aşa de nevinovaţi. Întâi ne lăsam dezumanizaţi de ei, doar ştiam unde-i strâng pantofii, apoi ne luau românaşii noştri în primire.

Ce ştiau nemţii ce înseamnă satisfacţia de a cotrobăi prin portbagaje, să goleşti valizele cu haine, fie ele curate, fie murdare, pe mesele de la frontieră, să stai ore în şir în picioare, să-ţi păzeşti averea aşa fără logică, adică degeaba, fără să ai dreptul măcar să pui o întrebare? În România - control vamal! Şi nu în Germania, unde nici măcar nu aveai voie să încurci circulaţia!

Nici de arme nu ne-a întrebat nimeni, nici de valorile aduse cu noi din România. Pur şi simplu civilizaţie.

Ne aflam de câtva timp pe pământul bavarez. Dacă nu m-ar fi chinuit foamea, aş fi uitat că ceea ce trăiam era realitate. De o parte şi de alta, cât puteai cuprinde cu vederea, mă fascina culoarea verde, intensă, a câmpurilor amestecate din loc în loc cu pâlcuri de păduri, ce sub mângâierea caldă a razelor de soare, îşi accentuau şi mai mult strălucirea. O splendoare! O colină o prelua pe cealaltă, văile se pierdeau printre povârnişurile uşoare, iar casele înalte, în stilul specific zonei, încinse cu brâurile grele ale balcoanelor imense, din lemn, erau împovărate de muşcate curgătoare şi îmbălsămate în culoare şi miros.

Eram captivată de ceea ce vedeam. Efectul vizual se răsfrângea pozitiv asupra trăirilor mele, începusem să văd situaţia cu alţi ochi, începusem să sper într-o minune, cu toate că eram abia la început de drum.

Fiindcă eram cu toţii flămânzi, am părăsit autostrada cu gândul să căutam un restaurant. În imediata apropiere se zărea oglinda apei unui lac. Familia Martini a ales un restaurant cu grădină de vară. Era frumos amenajat, mesele şi scaunele erau aşezate sub umbra plăcută a terasei, cu stâlpi de lemn, împodobită cu ghivece de flori curgătoare. Chelneriţele purtau costume naţionale, aşa-zisul Tracht, compus din Dierndl (fusta), bluză albă, cu broderie din dantelă în jurul decolteului şi al mânecilor scurte. Peste fusta lungă, perfect asortat celorlalte accesorii, flutura şorţul de mătase uşor plisat.

Meniul era foarte bogat, însă, neînţelegându-l, am preferat să aleg acelaşi fel de mâncare ca ceilalţi.
- Noi ne-am hotărât să mâncăm peşte cu sos alb şi cartofi natur. Ne oprim şi mâncăm aici ori de câte ori ne aflăm în apropiere. Aveţi altă preferinţă?

Mi-am aruncat privirea pe pagina cu meniul ales, însă preţul mi-a întunecat privirea, cu ce să plătesc?... m-am gândit eu. Foame ne era la amândoi şi cum ştiam că Hendrik mereu avea poftă de mâncare, chiar şi bolnav, m-am sacrificat în favoarea lui.
- Sunt sigură că pentru Hendrik şi pentru mine ajunge o porţie. Eu voi mânca ceea ce rămâne de la el.
- Ai dreptate, porţiile sunt foarte mari şi pentru voi doi precis că este suficientă una, s-a exprimat Rita-Tante.

Îmi creştea inima când vedeam cu câtă poftă mânca Hendrik peştele proaspăt pregătit. Eu alegeam cu grijă oasele, amestecam sosul cu cartofii şi fileul de peşte. Nu era deloc mofturos la mâncare. Adesea mă gândeam că pofta de mâncare i-a lungit zilele. A mâncat toată porţia şi faptul că-l ştiam măcar pe el sătul, mă mulţumea, fiindcă Hendrik avea nevoie de putere, aşa cum avea nevoie de aer.

Foamea îmi dispăruse, la fel şi setea. Sunt convinsă că orice mamă ar fi procedat la fel, favorizându-şi copilul. Nu degeaba se spune: Numai mamă să nu fii!

Instinctul matern este ceva extraordinar, înălţător şi greu de definit în cuvinte. Este un sentiment de dăruire, de ocrotire, dar şi de responsabilitate faţă de fiinţa care reprezintă o parte din tine însăţi, sub o altă întruchipare. În faţa unei mame, limitele se topesc, graniţele se transformă în cărări accesibile, munţii îşi pierd din tărie şi apele învolburate se liniştesc. Intensitatea instinctului matern este incomensurabilă şi de neprevăzut, te însoţeşte pentru tot restul vieţii, fără să dea semne de oboseală. Sentimentul matern este un instinct spontan, un reflex sub a cărui cupolă se înfiripă legătura invincibilă dintre mamă şi copil.

Numai un astfel de sentiment m-a putut împinge să las totul, să nu preget nicio clipă şi să rămân devotată ideii izvorâte în mintea mea cu puţin timp înainte. Numai acest instinct mă trimisese acum, aici pe acest drum lung şi speram să avem amândoi atâta putere ca să-l ducem până la capăt.

Următoarea oprire am făcut-o după un timp scurt, având ocazia să mă bucur de câteva raze de soare şi boarea uşoară ce o simţeam, stând pe puntea de lemn, ancorată deasupra lacului ce-l depistasem mai devreme. Pescăruşii pluteau în bătaia soarelui, deasupra apei liniştite a lacului. Parcă ştiau că le urmăresc zborul acrobatic şi nu ezitau să se apropie din când în când, în speranţa că-i voi recompensa cu câteva firimituri de pâine.

Priveam oglinda apei, în timp ce gândurile nesiguranţei mă inundau. Parcă îmi pierdusem orientarea. Nu ştiam cum se numeşte lacul ce mi se prezenta în faţa ochilor prin claritatea apei, nenumăratele veliere şi vapoare, vegetaţia abundentă cu tentă sălbatică, în care sute de păsări se întreceau în graiul lor melodios. Ceea ce ştiam deocamdată era faptul că trecusem de curând frontiera în Germania, cu inima cât un purice, înfricoşată de viitorul ce mă depăşea cu fiecare kilometru ce-l lăsam în urma noastră.

Nu puteam să mă bucur de libertatea pescăruşilor, nu le înţelegeam graiul, fiindcă eu uitasem demult să mă bucur, problemele de orice natură îmi crescuseră prea mult deasupra capului, povara lor îmi apăsa prea tare sufletul şi mă înfunda tot mai mult în adâncul ce mi se prăbuşea sub picioare.

Am coborât de pe puntea de lemn susţinută deasupra apei prin piloni de beton. După câţiva paşi mi-am întors privirea ca şi cum aş fi vrut să-mi iau rămas bun de la aceste locuri minunate. Şi totuşi mă despărţeam cu greu de clipa pe care aş fi vrut să o păstrez veşnic vie, să nu dau voie momentului ce-l trăiam să se îndepărteze. Poate chiar pescăruşii erau de vină! Din toate părţile apăreau din abundenţă, cu zboruri line şi cu o îndrăzneală obraznică mă înconjuraseră, în timp ce eu, ţinând mâna plăpândă a fiului meu, mă pregătisem deja să le întorc spatele, îndreptându-mă spre viitorul pregătit dinainte de destin. Înapoi nu mai aveam voie să privesc, acum mă preocupa următorul ţel. Să ajungem cât mai repede acasă la familia Martini, în sătucul de lângă Erding, unde precis că mă puteam bucura măcar de un pahar cu apă...