Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Babi Badalov: greutatea de a scrie de mînă


Bogdan Ghiu

26.04.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
  • La aniversară, lui Jean-Baptiste Naudy, prin care l-am cunoscut pe BB.
  •  
http://galeriepoggi.com/fr/expositions/presentation/152/art-is-myth-i-am-real
http://www.babibadalov.com


Babi Badalov nu este scriitor, ci artist vizual. Însă scrie. Azer rezident la Paris.
 
Să ne uităm la acest desen (desen?), la acest text (text?): la această lucrare, la această expunere (aleasă de către galerist ca anunţ, ca "afiş" al unei expoziţii). Ce vedem? Ce e de văzut? Un text, o frază, două propoziţii nu foarte originale, ba chiar destul de banale, de "stereotipizate", de "tradţionale": artistul revoltîndu-se împotriva (sistemului, pieţei, instituţionalizării etc.) artei, şi invocînd "realul", invocîndu-se pe sine ca (unic) real.
 
Totul devine, este, însă, un strigăt. Pentru că pare abia scris, scris cu greu, cu foarte mare dificultate de către cineva (artistul?, eu? tu?) atins de o misterioasă disgrafie sau chiar a-grafie. Ciudat, ironic: eforturile abia izbutite, la limită (cea de jos) a sensului, a lizibilităţii, de a se exprima grafic, în scris - de a produce sens, de a se exprima, de a spune ceva-limită, cu sens, despre sine - sînt însoţite de aparenţa unei scriituri ornamentale, orientale, situate undeva, la o graniţă imaterială dintre semitic, sau măcar islamic, şi indic, dintre Orientul Apropiat şi cel Îndepărtat. În ceea ce constituie, azi, Periferia, Extrema Alteritate.
 
Şi, dincolo de sensul textului, al grafiei, explodează sensul actului, semnificaţia gestului, a lucrării în sine. Abia se scrie! Abia se mai poate scrie, (la) propriu, de mînă, cu propria mînă, abia te mai poţi exprima tu însuţi în situaţia/lumea de azi! Scrisul neobişnuit, grafia realizată cu greu, abia atinsă, căţărarea, tîrîrea cu greu pe buza sensului, a inteligibilităţii, a comunicabilităţii (în cîmpul comunicării predeterminate, fără om deja), exprimă, face să se vadă, vizualizează, denunţă prin rezistenţă, prin contra-presiune pozitivă (pentru că prea de multe ori rezistenţa îmbracă un sens pasiv, defensif, secund, determinat, provocat), enormele presiuni asupra scrisului, asupra exprimării singularităţii, care îl deformează tinzînd să-l transforme în pur ornament, vrînd de fapt să îl anuleze, să suprime producţia proprie de sens, de mesaj.
 
Dincoace (pînă la) un protest-slogan, este vorba de un strigăt, dis-grafia este graficul, diagrama, imaginea cognitivă a luptei titanice care trebuie purtate pentru a putea, azi, scrie, spune, articula: scrisul nu se articulează, e dezarticulat.
 
Ceea ce rezultă, în plus, este un scris ne-credibil, mai mult (mai rău): un scris discreditabil: de copil, de nebun, de analfabet. Care exprimă de fapt, în negativ (de fapt, în negativ-pozitiv: pozitivarea dialectică a negaţiei prin rezistenţă, prin opoziţie, prin luptă), enormele presiuni de infantilizare, de psihiatrizare, de analfabetizare, de discreditare la care este supus umanul.
 
O diagramă, un grafic al luptei. Al unei lupte pre-politice, infra-politice - deja politice.
 
Arta e încercare de scriere, de producere a unui sens propriu: "eu sînt realitatea bă realitatea sensibilă" (Virgil Mazilescu). Arta coincide situaţional, azi, cu viaţa însăşi, altfel spus cu încercarea de producere de sens propriu, asupra căreia se exercită presiuni telurice, revolta realului refulat fiind îndreptată, în primul rînd, împotriva artei captate, întoarse împotriva artistului-om.
 
Arta e scriere, încercare de formulare de mesaj propriu, de scris (la) propriu: scriere-corp, scriere-semnătură. Ceea ce rezultă este fie indescifrabilul, ca libertate voită faţă de limbajul prefabricat, intermediat, faţă de cod, de cultură (arta comodificată ca cultură), fie abia, greu descifrabilul: rezistenţa, scrisul la limită şi ca limită, ca manifestare a limitei, a liniei de front, a epidermei care mă defineşte în contrast cu presiunile cărora trebuie să mă opun vital, sub-eroic, la limită: pe piele.
 
Scrisul, sensul e smuls, împins: diagramă a forţelor prinse în încleştare.
 
Dincolo de aparenţa "ironică" de scriere "înflorită", decorativă, ar putea fi vorba, de fapt, şi de un scris anonim, subversiv, de "infractor" care nu vrea să se lase descoperit prin urmele pe care le lasă. Enorma problemă practică, adică etică, adică politică a zilelor noastre: cum să te exprimi rămînînd anonim, cum să fii tu, să te afirmi ca tu însuţi în lumea-mediu a supravegherii generalizate.
 
Simplu: atingînd (invers, regresiv, "retro-situaţional", printr-un fel de sensibilitate omologică, adică prin refuzul pricăror promisiuni lenifiante, dezarmante, şi a oricăror tentaţii de fugă înainte) generalitatea mesajului şi a gestului: nu contează cine scrie, cine spune, toţi sîntem în aceeaşi situaţie, mesajele şi exprimările de sine, idiomatice, sînt gata scrise, de-a gata, semiotică redusă la o signaletică de piaţă.
 
Şi tocmai de-asta ne-atrage atenţia arta: oricît de greu, scrie, exprimă-te, construieşte-te de mînă, cu mîna ta.
 
Nimic mai tonic deci. Privind scrisul, mesajul atît de greu constituit, smuls din inform şi din ornamentalul asemnificant (tendinţa de transformare "estetică" a umanităţii în pur decor) ca să ajungă pînă la tine, îţi vine să-i spui artistului, îţi spui ca, inevitabil, artist obligat să lupte (pentru a trăi, nu pentru a cuceri vreo putere) cu artele guvernării: nu te lăsa, frate! Să nu ne lăsăm, fraţilor!
 
Textul scris, încercarea de a scrie poate fi însă citită şi ca o încercare de contra-tatuaj, de scris pe viu, ceea ce deformează scrisul fiind, poate, de fapt, tocmai viul.
 
Sub scris, umbre sau, poate, pete: de sînge? Mîzgălitură? Propria expresie de sine ca murdărie, ca scris greşit, ca schiţă de maculator, ca maculatură.
 
În indistincţia practică dintre imagine şi text (o diferenţă care nu contează decît pentru administratorii culturali, adică pentru economia politică a expresiei), urgenţa este de a ne recîştiga dreptul, dar şi capacitatea de a ne exprima la propriu. Adică de a ne exprima cu adevărat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer