Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii


Mark Haddon, traducere de Constantin Dumitru-Palcus

13.05.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mark Haddon
O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii
Editura Trei, 2014

Traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus
Colecţia Young Fiction



Intro

Mark Haddon s-a născut în 1962 în Northampton, Anglia. Este scriitor, grafician şi ziarist. A scris numeroase cărţi pentru copii şi a câştigat două premii BAFTA. Locuieşte în Oxford.

Apărut în Anglia, romanul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii s-a bucurat de un enorm succes, devenind un bestseller absolut în majoritatea ţărilor în care a fost publicat şi fiind recompensat cu 17 premii literare, printre care Whitbread Award şi Los Angeles Times Book Prize.
*
Christopher, un băiat de 15 ani, suferă de sindromul Asperger, o formă de autism. Are o memorie fotografică. Înţelege matematica. Înţelege ştiinţa. Ceea ce nu poate înţelege el sunt oamenii.

Când îl găseşte pe Wellington, câinele vecinului său, zăcând mort pe o peluză din apropiere, se decide să pornească în căutarea asasinului şi să scrie un roman poliţist despre aceasta. În incursiunea sa va descoperi însă alte mistere ce pot face ca întreaga lume din jurul său să se prăbuşească.

Christopher e un studiu de caz fascinant şi, mai presus de toate, un băieţel cu care empatizezi imediat: nu blocat, ci uluit de senzaţii, lipsit de filtrele prin care oamenii normali examinează ce e în jur. Modul straniu în care observă lumea şi o interpretează literal compune un soi de sensibilitate poetică şi o personalitate aparte. Deşi Christopher insistă că "aceasta nu va fi o carte amuzantă. Nu ştiu să spun glume pentru că nu le înţeleg", romanul e impregnat de un tip de umor ironic şi emoţionant totodată. Mark Haddon a construit o voce literară unică şi extrem de convingătoare.

Nu am mai citit niciodată o carte atât de plină de umor şi seriozitate în acelaşi timp... Vă sfătuiesc să o cumpăraţi în dublu exemplar, o să vreţi s-o daţi la prieteni, dar nu vă veţi îndura să o împrumutaţi pe a voastră. (Arthur Golden)

Mark Haddon este un scriitor lucid şi, în acelaşi timp, extrem de amuzant, care intră perfect în mintea personajului său. (Ian McEwan)

Fragmente
2

Trecuse de miezul nopţii cu 7 minute. Câinele zăcea pe iarbă, în mijlocul peluzei din faţa casei doamnei Shears. Avea ochii închişi. Arăta de parcă ar fi alergat pe o parte, aşa cum aleargă câinii când visează că gonesc după o pisică. dar câinele nu alerga şi nici nu dormea. Câinele era mort. Din câine ieşea o furcă de grădină. Dinţii furcii străpunseseră de bună seamă trupul câinelui şi se înfipseseră în pământ, fiindcă furca nu se răsturnase. Am ajuns la concluzia că, probabil, câinele fusese ucis cu furca, pentru că nu am văzut să fi avut alte răni şi nu cred că te apuci să înfigi furca într-un câine după ce acesta a murit dintr-o altă cauză, de cancer, de exemplu, sau în urma unui accident de circulaţie. dar în privinţa asta nu puteam să fiu sigur.

Am intrat pe poarta doamnei Shears, închizând-o apoi după mine. Am păşit pe gazonul ei şi am îngenuncheat lângă câine. I-am pus mâna pe bot. Încă mai era cald.

Câinele se numea Wellington. Era al doamnei Shears, care era prietena noastră. Ea locuia pe partea cealaltă a străzii, două case mai la stânga.

Wellington era pudel. Nu unul dintre aceia mici şi tunşi la coafor, ci un pudel de talie mare. Avea o blană neagră şi creaţă, dar când te apropiai de el vedeai că pielea de sub blană era de un galben foarte palid, ca a unui pui de găină.

L-am mângâiat pe Wellington şi m-am întrebat cine-l ucisese şi de ce.

3

Mă numesc Christopher John Francis Boone. Ştiu toate ţările lumii şi capitalele lor, precum şi toate nu merele prime până la 7.507.

În urmă cu opt ani, când am întâlnit-o prima oară pe Siobhan, ea mi-a arătat acest desen:
şi am ştiut că înseamnă "trist", iar eu aşa mă simţeam când am găsit câinele mort.

Apoi mi-a arătat desenul acesta:
şi am ştiut că înseamnă "fericit", ca atunci când citesc despre misiunile spaţiale "Apollo" sau când încă mai sunt treaz la orele trei sau patru dimineaţa şi pot să mă plimb pe stradă, închipuindu-mi că sunt singurul om de pe toată planeta asta. Pe urmă a făcut alte desene:
dar n-am mai ştiut ce înseamnă.

Am pus-o pe Siobhan să deseneze mai multe asemenea feţe şi apoi să scrie lângă ele ce anume înseamnă, exact. Ţineam hârtia în buzunar şi o scoteam de acolo când nu înţelegeam ce-mi spune cineva. Dar îmi era foarte greu să hotărăsc care dintre desene semăna mai mult cu grimasele pe care le făceau, pentru că feţele oamenilor se schimbă foarte repede.

Când i-am spus lui Siobhan ce făceam, ea a luat un creion şi o altă foaie de hârtie şi a spus că asta îi făcea probabil pe oameni să se simtă foarte
Şi pe urmă a râs. aşa că am rupt prima foaie de hârtie şi am aruncat-o. Iar Siobhan şi-a cerut scuze. Acum, dacă nu înţeleg ce-mi spune cineva, îl întreb ce-a vrut să spună sau îmi văd de drum.

5

Am scos furca din câine, l-am ridicat în braţe şi l-am strâns la piept. Sângele se prelingea din găurile făcute de furcă.

Îmi plac câinii. Întotdeauna ştii la ce se gândeşte un câine. Are patru stări sufleteşti. Bucuros, trist, iritat şi concentrat. În plus, câinii sunt credincioşi şi nu spun minciuni, fiindcă nu pot să vorbească.

Ţineam câinele în braţe de 4 minute când am auzit un ţipăt. Am ridicat privirea şi am văzut-o pe doamna Shears alergând spre mine dinspre curtea interioară. Era îmbrăcată în pijama şi capot. Era desculţă şi unghiile de la picioare erau vopsite cu ojă roz. Striga:
- Ce mama dracului ai făcut cu câinele meu?

Nu-mi place când oamenii ţipă la mine. Mă tem că or să mă lovească sau or să mă atingă şi că nu ştiu ce are să se întâmple.
- Lasă câinele în pace, a ţipat ea. Lasă dracului câinele în pace, fir-ar să fie!

Am lăsat câinele pe iarbă şi m-am dat înapoi 2 metri.

S-a aplecat. Am crezut că o să ia şi ea câinele în braţe, dar n-a făcut-o. Poate că a observat cât sânge era şi nu voia să se murdărească. În schimb, a început să ţipe din nou.

Mi-am dus palmele la urechi, am închis ochii şi m-am aplecat până când m-am ghemuit cu fruntea lipită de iarbă. Iarba era umedă şi rece. Era plăcut.

7

Acesta este un roman poliţist.

Siobhan mi-a spus că ar trebui să scriu ceva ce mi-ar plăcea şi mie să citesc. Eu citesc mai ales cărţi de ştiinţă şi de matematică. Nu-mi plac romanele propriu-zise. În romanele propriu-zise oamenii spun lucruri ca: "Am nervuri din fier, argint şi noroi ordinar. Nu pot să-mi strâng pumnul aşa cum fac cei care nu depind de stimul." (Am găsit această carte la bibliotecă, odată, când mama m-a dus în oraş.) Ce înseamnă asta? Nu ştiu. Nici tata nu ştie. Nici Siobhan, nici domnul Jeavons. I-am întrebat.

Siobhan are părul lung şi blond şi poartă ochelari din plastic verde. Iar domnul Jeavons miroase a săpun şi poartă pantofi maro care au, fiecare, aproximativ 60 de găurele circulare.

Îmi plac în schimb romanele poliţiste. aşa că scriu un roman poliţist.

Într-un roman poliţist cineva trebuie să descopere cine e criminalul şi după aia să-l prindă. Este o enigmă. Dacă e o enigmă reuşită, uneori poţi să găseşti răspunsul înainte de sfârşitul cărţii.

Siobhan mi-a spus că o carte trebuie să înceapă cu ceva care să atragă atenţia cititorilor. De aceea am început cu câinele. De asemenea, am început cu câinele pentru că mi s-a întâmplat mie şi mi-e greu să-mi imaginez lucruri care nu mi s-au întâmplat.

Siobhan a citit prima pagină şi a spus că era ceva deosebit. A pus acest cuvânt între ghilimele, descriind semnele îmbârligate ale citării cu degetele arătător şi mijlociu de la ambele mâini. A spus că, în romanele poliţiste, de obicei oamenii sunt omorâţi. Eu i-am spus că în Câinele din Baskerville au fost omorâţi doi câini, câinele însuşi şi prepelicarul lui James Mortimer, dar Siobhan mi-a zis că nu aceştia au fost victimele unei crime, ci Sir Charles Baskerville. a mai spus că asta se întâmpla fiindcă cititorii sunt mai preocupaţi de oameni decât de câini, aşa că, dacă într-o carte este ucis un om, cititorii vor dori să citească mai departe.

Am spus că aş vrea să scriu despre ceva real şi că, deşi cunoşteam oameni care muriseră, nu ştiam pe nimeni care să fi fost omorât, în afară de tatăl lui Edward, colegul meu de şcoală, domnul Paulson, numai că acela fusese un accident de planorism, nu o crimă, şi nici nu-l cunoscusem prea bine. Am mai spus că îmi pasă de câini pentru că sunt credincioşi şi sinceri, iar unii câini sunt mai deştepţi şi mai interesanţi decât unii oameni. Steve, de exemplu, care vine la şcoală în fiecare zi de joi, are nevoie de ajutor ca să mănânce şi nu ar putea nici măcar să apuce un băţ. Siobhan m-a rugat să nu-i spun asta mamei lui Steve.

11

Pe urmă au venit poliţiştii. Îmi plac poliţiştii. Au uniforme şi numere şi ştiu ce trebuie să facă. Au venit o poliţistă şi un poliţist. Poliţista avea o găurică la ciorap pe glezna stângă şi o zgârietură roşie în mijlocul găurii. Poliţistul avea lipită de talpa pantofului o frunză mare portocalie, care ieşea afară într-o parte.

Poliţista a luat-o pe după umeri pe doamna Shears şi a dus-o în casă.

Mi-am ridicat capul din iarbă.

Poliţistul s-a lăsat pe vine lângă mine şi a spus:
- Vrei să-mi spui ce se întâmplă aici, tinere?

M-am aşezat pe iarbă şi am spus:
- Câinele e mort.
- Asta am văzut şi eu, a spus el.

Am spus:
- Cred că cineva a omorât câinele.
- Câţi ani ai? a întrebat el.
- Am 15 ani, 3 luni şi 2 zile, am răspuns.
- Şi ce anume făceai tu în grădină? a întrebat el.
- Ţineam câinele în braţe, am răspuns.
- Şi de ce ţineai câinele în braţe? a întrebat.

Asta era o întrebare dificilă. Fusese un lucru pe care am vrut să-l fac. Îmi plac câinii. Eram trist că văzusem câinele mort.

Şi poliţiştii îmi plac şi am vrut să răspund cum se cuvine la întrebare, dar poliţistul nu mi-a lăsat destul timp ca să găsesc răspunsul corect.
- De ce ţineai câinele în braţe? a întrebat el din nou.
- Îmi plac câinii, am spus.
- Tu ai omorât câinele? a întrebat el.
- Nu, nu eu am omorât câinele, am răspuns.
- Asta e furca ta? a întrebat el.
- Nu, am spus eu.
- Pari foarte supărat de treaba asta, a spus el.

Punea prea multe întrebări şi le punea prea repede una după alta. Acestea se îngrămădeau în capul meu ca feliile de pâine din fabrica unde lucrează unchiul Terry. Fabrica e o brutărie, iar el lucrează la maşinile de feliat. Iar câteodată maşina de feliat nu lucrează îndeajuns de repede, dar pâinile continuă să vină şi se produce un blocaj. Uneori mă gândesc la mintea mea ca la o maşină, dar nu întotdeauna ca la o maşină de feliat pâinea. În felul ăsta mi-e mai uşor să le explic celorlalţi ce se întâmplă înăuntrul ei.

Poliţistul a spus:
- O să te mai întreb o dată...

M-am trântit iar pe iarbă şi mi-am lipit fruntea de pământ din nou, apoi am scos zgomotul acela pe care tata îl numeşte geamăt. Fac aşa atunci când în capul meu năvăleşte prea multă informaţie de la lumea din jur. E ca atunci când eşti supărat şi-ţi lipeşti radioul de ureche, potrivindu-l între două posturi astfel încât să nu auzi decât un zgomot de fond, după care dai volumul la maximum şi nu mai auzi decât acel zgomot şi abia atunci te simţi în siguranţă, fiindcă nu mai poţi să auzi nimic altceva.

Poliţistul m-a apucat de braţ şi m-a ridicat în picioare. Nu mi-a plăcut că m-a atins în felul ăsta.

Şi atunci l-am lovit.

13

Aceasta nu va fi o carte amuzantă. Nu pot să spun glume fiindcă nu le înţeleg. Să vă dau un exemplu de glumă. E una din glumele tatei:
Avea faţa trasă, dar draperia era adevărată.

Ştiu de ce ar trebui să fie amuzantă. Am întrebat. E pentru că "tras" are trei sensuri, şi anume: 1) desenat cu creionul, 2) istovit şi 3) care acoperă o fereastră, iar sensul 1 se referă atât la faţă, cât şi la draperie, sensul 2 se referă numai la faţă, iar sensul 3 se referă numai la draperie.

Dacă încerc să spun eu însumi gluma, făcând ca acel cuvânt să aibă trei sensuri diferite în acelaşi timp, e ca şi cum aş asculta simultan trei piese muzicale diferite, ceea ce e incomod, derutant şi deloc plăcut, ca un zgomot de fond. E ca şi cum trei oameni încearcă să-ţi spună trei lucruri diferite în acelaşi timp.

Iată de ce în această carte nu veţi găsi glume.

17

Poliţistul s-a uitat la mine o vreme fără să vorbească. apoi a spus:
- Te arestez fiindcă ai atacat un poliţist.

Asta m-a făcut să mă simt mult mai calm, fiindcă semăna cu ceea ce spun poliţiştii la televizor şi în filme.

Apoi a spus:
- Te sfătuiesc foarte serios să urci pe bancheta din spate a maşinii de poliţie fiindcă, dacă mai încerci să faci vreo măgărie, căcăciosule mic, chiar c-o să-mi ies din pepeni. S-a înţeles?

M-am dus la maşina poliţiei care era parcată chiar în faţa porţii. Mi-a deschis portiera din spate, iar eu m-am urcat. S-a aşezat la volan şi a chemat-o prin staţia radio pe poliţistă, care încă nu ieşise din casă. Poliţistul a spus:
- Bulangiul ăsta mic tocmai a sărit să mă bată, Kate. Poţi să mai stai cu doamna S până-l duc la secţie? Îl trimit pe Tony aici să te ia şi pe tine.

Iar femeia poliţist a spus:
- Sigur că da. ne vedem mai târziu.

Poliţistul a zis "Okey-doke" şi apoi am pornit la drum.

Maşina mirosea a plastic încins, aftershave şi cartofi de la fast-food.

În timp ce mergeam spre centrul oraşului, m-am uitat la cer. Era o noapte senină şi se putea vedea Calea Lactee.

Unii cred că această Cale Lactee ar fi un şir lung de stele, dar nu e aşa. Galaxia noastră este un disc de stele uriaş, cu un diametru de câteva milioane de ani-lumină, iar sistemul nostru solar se află undeva aproape de marginea exterioară a discului.


Când priveşti în direcţia A, la un unghi de 90o faţă de disc, nu vezi multe stele. dar când te uiţi în direcţia B, vezi o mulţime de stele fiindcă te uiţi în corpul principal al galaxiei şi, deoarece galaxia e ca un disc, vezi o fâşie de stele.

Şi pe urmă m-am gândit la felul cum, multă vreme, oamenii de ştiinţă n-au putut să-şi explice de ce noaptea cerul e întunecat, deşi sunt miliarde de stele în univers şi ar trebui să fie stele în toate direcţiile în care priveşti, astfel încât cerul ar trebui să fie luminat de stele fiindcă sunt foarte puţine lucruri care să se interpună şi să oprească lumina să ajungă la pământ.

După aceea ei au descoperit că universul se află în expansiune, că stelele se îndepărtează una de cealaltă în urma Big Bang-ului şi, cu cât stelele sunt mai depărtate de noi, cu atât mai repede se deplasează, unele dintre ele mişcându-se cu viteze apropiate de viteza luminii, acesta fiind motivul pentru care lumina lor nu ajunge niciodată la noi.

Îmi place acest adevăr. E ceva pe care poţi să-l calculezi în minte numai uitându-te la cer noaptea şi gândindu-te, fără să fii nevoit să întrebi pe nimeni.

Iar când universul îşi va fi terminat explozia, toate stelele vor încetini, ca o minge care a fost aruncată în aer, şi, după ce se vor opri în loc, vor începe din nou să cadă spre centrul universului. Şi atunci nu ne mai va împiedica nimic să vedem toate stelele din lume, pentru că ele se vor mişca spre noi, din ce în ce mai repede, şi vom şti că lumea se va sfârşi în curând, fiindcă atunci când vom privi cerul noaptea nu va mai fi întuneric, ci doar lumina strălucitoare a miliarde şi miliarde de stele, aflate toate în cădere.

Atât doar că nimeni nu va vedea asta deoarece pe pământ nu vor mai fi rămas oameni care s-o vadă. Probabil că până atunci oamenii vor fi dispărut. Şi chiar dacă vor mai exista oameni, nu vor putea să o vadă, fiindcă lumina va fi atât de puternică şi de fierbinte, încât toţi vor muri arşi, chiar dacă vor trăi în tuneluri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer