Al patrulea element

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Cine are bătrîni să facă rezervări la cimitir, spune mereu prietenul meu Ovi. Îi dau dreptate, împingîndu-mă în moşuleţul afumat care se prăvăleşte pe scările troleibuzului cu deloc predestinatul număr zece. Pe care intenţionez, de altfel, să le urc. Sînt plouat şi mi-e somn şi în general sînt un om bun, atent la nevoile aproapelui. Şi simt că trebuie să stau jos. Îi zîmbesc domnului care miroase puternic a naftalină, îi evit umbrela verzuie, garanţie a vechimii şi a demnităţii, şi-l invit cu voce tare să stea jos pe singurul loc disponibil din prea jegosul troleu al patriei. Se pare că l-am pus într-o poziţie a dracului de incomodă pentru că, evident, se simte mai tînăr decît mi-am permis eu să apreciez. Refuză şi mă aşez uşurat lîngă o pensionară drăguţă, aranjată, cu un fard şic curgîndu-i pe obrajii scofîlciţi - dar materni şi, de aceea, demni. Cînd mă aşez pe scaunul de un albastru pur, ceva în genul celui de Voroneţ, îmi sare nasturele de la blugi. Norocul meu că se opreşte în tricou. Sînt vinovat. De o săptămînă trebuia să-l cos. Am o reţinere cînd vine vorba de utilizarea degetelor proprii. De cele mai multe ori se folosesc ele de mine. Însă, pentru că am fost în tinereţea jenant de apropiată munţoman, scrîşnind cu încăpăţînare din dinţi pe creste carpatine pentru a-mi trimite plămînii, refugiaţi în gît, la locul lor natural, am o agrafă cu care, de regulă, îmi prind toate cursurile. Adică două-trei foi. O privesc cu luciditate pe doamna pensionară din stînga mea şi îmi scot cu un geamăt involuntar agrafa din buzunarul de la spate. Doamna pensionară mă priveşte suspicios şi îşi aşează cu un gest tineresc şi studiat mînuţa, terminată în gheare sidefii, pe geantă. Va trebui să amîn clipa, pentru că orice mişcare înspre zona genitală o va face să se creadă mai tînără decît are dreptul. Şi nu-s eu omul care să ofere satisfacţii gratuite. O convingeam cu un flacon cu gerovital, aşa trebuie să acţionez ca un individ respectabil, deşi nasturele ăla nenorocit - care acum se rostogoleşte sub scaunul din faţă, sub tocul unei june cu coadă de iapă - tocmai mi-a anulat statutul respectabil. Cea mai bună tactică e întotdeauna contraatacul, aşa că îi arunc o privire nesigură şi cvasi-temătoare madamei de alături şi îmi iau în braţe rucsacul. Nici un efect. Mă îndepărtez de adversar şi mă întorc cu şaizeci de grade spre fereastra opusă. Acum stau pe jumătate de scaun şi o simt cum se destinde. E totuşi prea puţin. Mă întorc la locul iniţial şi doamna pensionară îşi strînge din nou poşeta şi şi-o aşază-n poală. Acum o ţine şi ea cu două mîini. O mai privesc o dată şi îmi bag actele şi banii în rucsac, după ce îi flutur ostentativ cînd îi scot din geaca de piele. Victorie. Cuviincioasa doamnă îmi zîmbeşte timid, dar plină de încredere. Am cîştigat detaşat concursul de paranoia galopantă. Mai aştept răbdător jumătate de minut, dar restaurantul "Făget" (cinşpe mii halba) îmi aduce aminte că peste o staţie trebuie să cobor, aşa că trec la ofensiva frontală. "V-ar deranja foarte tare dacă... ăăă... o să fac un anumit gest, ştiţi mi-a explodat nasturele de la pantaloni şi..." În momentul în care deschid gura mă gîndesc că agrafa e mult prea fragilă pentru a străpunge jeanşii - material imperialist. E prea tîrziu, sînt oricum pierdut. "Am observat", suspină baba, dovedind oareşce umor. Îmi ridic tricoul cu agrafa în gură şi mai am o revelaţie. Trebuie să mă ridic în picioare pentru a efectua operaţia. Juna cabalină s-a întors deja spre mine şi mă priveşte cu real interes. Dacă nu aş avea unu-nouă'ş'cinci metri, nouăzeci de kile şi doi nasturi lipsă din patru, ar fi rezonabil. Dar nu e deloc. Aşa că renunţ. "Ehe, se vede că nu aveţi o femeie în casă", îmi zice baba - şi vocea ei tremurătoare, dar victorioasă îmi strepezeşte dinţii şi îmi face pantalonii să alunece cu o jumătate de centimetru mai jos. "A, ba da, dar... ştiţi... avem un copil foarte mîncăcios şi azi dimineaţă tocmai ne-a halit degetarul şi trei papiote de aţă, ştiţi, de aia..." De mult aşteptam replica asta. Din păcate, nu apuc să-mi savurez victoria, pentru că trebuie să cobor. Rapid. Îmi bag mîinile-n buzunare, măcar sînt adînci, îmi trag nădragii şi, deşi arăt ca un labagiu competent, cobor scările crăcănat, respectabil şi şovăitor, pentru că nu am cu ce să mă ţin.

Nimeresc în moaca zîmbitoare a lui Nicu, care nu mă face absolut deloc să mă simt mai bine. Încerc să mă acomodez cu asimetriile ei de vreo paişpe ani. Nu mai am timp să mă prefac bucuros că îl văd pentru că mă abordează nemilos: "Ce, bă, te-ai pişat pe tine?". "Da, de emoţia revederii." Îl văd şi pe Geo care stă pe vine, cu faimoasele lui plete gălbui atîrnînd jalnic deasupra unei băltoace triste. "Ce are ăsta, i-a venit ciclu'?" "Are o indigestie", mă asigură Nicu doctoral. "Numai una? Ovi nu a ajuns, văd." "Tu nu ai ajuns, dragule, sau ai ajuns oarecum original", mă admonestează Ovi de sub streaşina casei dărăpănate pe care ne-am pişat de nu ştiu cîte ori. Suficient de multe ca să ne lăsăm marca inconfundabilă sub forma unor dîre de o lăţime în plină evoluţie pe tencuiala cenuşie. Viciu de amplasament, lîngă ea tronînd crîşma "La doi cocoşi" în care ne adăpăm de doi ani. "Ce dracu' citeşti acolo?", mă prefac eu mirat, deşi cunosc prea bine exhibiţionismul personajului. "Pericle Martinescu, s-a tîmpit de tot", mă avertizează Geo. "Eşti un bou snob, ţi-am mai spus că-i jurnalul lui şi că n-are nimic în comun cu romanele alea exaltate."

De fapt, unul singur, cred, ăla cu adolescenţii de la Braşov care mîncau gogoşi, făceau pe nietzscheenii şi încercau să şi-o tragă pe Warthe. "A, ăsta-i ăla cu adolescentele cu şosete pînă sub genunchi care se plimbau pe la prefectură şi...", îşi aduce Nicu aminte extaziat de lecturile concupiscente ale copilăriei. Geo geme urît. Şi borăşte. Tot urît.

Mă îndrept destul de impacientat spre el, pentru că lichidul rozaliu îi curge de pe barbă spre tricoul care, sesizez şi mai impacientat, îmi aparţine. Ovi ajunge primul şi îl ţine de cap. "Ce naiba are ăsta?" "Salam săsesc", rînjeşte Ovi. Stăm de doi ani împreună şi în cazul alimentării raţionale există o singură regulă, dar imuabilă, cea a primului venit. Geo a abuzat de ea şi se resimte. Sed lex etc.

"Ţine-i capu' ăla ca lumea,-n pula mea", mă enervez, pentru că Ovi e preocupat să nu-şi umecteze prea tare cărţulia. "Mai ai, dragule?", îl întreabă Ovi pe Geo, care borăşte afirmativ, în valuri. "Nici măcar băltoaca nu e în stare să o nimerească. Io-i tot zic de budă", se lamentează Ovi.

Trei cetăţene se apropie hipnotic, probabil oripilate de spectacolul stradal de după-amiază. Sînt acum lîngă Geo şi una dintre ele îl mîngîie pe cap: "Of, băieţaşu' mamii". Îl priveşte aproximativ duios şi mă uit la ochii ei albaştri cu albeaţă şi simt că ar trebui să nu mă simt penibil. Nicu îl ridică pe Geo şi îl scutură, act reflex probabil, pentru că apa curge de pe noi cu un debit remarcabil, aşa că dejecţiile alimentare se simt în largul lor.

"Tu m-ai mîngîiat?", îl chestionează Geo pe Nicu. Destul de bătăios. Nicu neagă la fel de bătăios şi o indică pe baba care aşteaptă ca şi noi un troleu pentru a ne depozita în cealaltă parte a oraşului. "Eu zic că ar trebui să-i mulţumeşti pentru solicitudine", îl provoc pe Geo. "Taci dracului", mă ameninţă plictisit Geo şi fandează ca un d'Artagnan decrepit cu umbrela crem îndreptată spre pieptul meu pe care înfloresc, de altfel, primele fire de păr. Picături de ploaie romanţioasă, dar abundentă se difuzează în jur şi mai ales în spatele meu, înfiorînd grupul compact de bătrînele de care ne-am apropiat vertiginos. Nici una nu emite vreun protest. Privim amîndoi uimiţi şi ruşinaţi spre cele şase picioare cu varice, cu ciorapi în armonie cromatică cu piciorul păros şi venerabil rulaţi spre glezne.
- Ce-i, mă, cu-astea? îl întreb pe Geo.
- Sînt a doua generaţie la oraş şi de asta, se dumireşte Geo. Ovi îl acuză pe acelaşi Geo că i-a stropit cartea cu umbrela lui de poponar depăşit de evenimente. "Plouă afară, deşteptule. Şi mare căcat cîţiva stropi pe Şapte ani cît un Tibet sau cum se cheamă cărămida aia", se produce alene Nicu lîngă nasul meu şi duhneşte teribil a ceva neidentificabil: între mastică - extrema nobilă - şi tărîţe putrezite. Trebuie să fac pe conciliantul, pentru că... la drept vorbind, nu ştiu de ce. "Cum îi zice, de fapt?", îl întreb cu un vag interes pe Ovi. "Şapte ani cît şaptezeci, e o cronică vie a instalării comunismului şi a emergenţei proletcultiste." "Cronică vie, auzi, cum vie, bă, ce era viu atunci? Compromisu', bă, ăla era viu şi spălatul chiloţilor murdăriţi la conferinţe şi la luările de angajament." Ăsta a fost Nicu. După doi ani de Chimie Alimentară şi doi de Sociologie, a rămas cu pasiunea arheologiei comunismului, prilej de nesfîrşite confruntări cu Ovi, arbitrate de mine şi de Geo. Infructuos, de altfel. Pentru că ni se contestă orice autoritate în materie. "Ce mă iei, bă, cu Milosz, ce, bă, noi sîntem poloneji, am avut noi Solidaritatea, samizdat, revizionism, am avut rahat Pauker între dinţi" etc. etc.

Îl privesc cu oareşce milă pe Geo, care şi-a reluat locul de suferinţă de lîngă băltoaca în continuă expansiune. Plouă blagian, adică în fîşii, pe capetele noastre blege. Scuipăm amîndoi într-o băltoacă - una care, din cîte-mi dau seama, a fost formată de streaşina casei sub care ar trebui să ne adăpostim.

Bentiţa lui Ovi, efect enervant şi cam nespălat al pasiunii lui pentru fotbalul italian, zboară acum spre Nicu, se roteşte de două ori prin aer şi loveşte o băbuţă, individualizată, de altfel, prin paltonul lălîu şi cele două plase de aţă care-o împiedică să-şi deschidă umbrela. Bentiţa o loveşte în sîn. Sau în burtă. Greu de precizat. Cei doi combatanţi se potolesc instantaneu. Doamna cu paltonul îi întinde zîmbitoare bentiţa lui Ovi. Acum stăm toţi patru şi flegmăm în băltoaca acidă. Privim bulele care se sparg (plouă cu clăbuci, aşa, pentru dosar) şi se reunesc în mediul lor de bază (bazal, ar zice cineva). Ne holbăm la feţele noastre desfigurate de procese fizice ale dracului de jucăuşe şi oricît de mişto ar fi vertijul situaţiei, ne ridicăm.
- Ce, pula mea, face troleul ăsta? Nicu şi verva sa antisocialistă. Împuşca-i-aş pe muncitorii ăştia puturoşi. N-aveţi un ceas?

Dăm din umeri. De fapt, dau eu pentru toţi. Mai puţin pentru Geo. El are. "Du-te şi tu şi întreabă." Nicu îşi dă părul din ochi, din faţa ochilor, mai precis, îşi şterge ochelarii de tricoul ud al lui Geo şi se îndreaptă cutezător spre cele trei doamne.
- Nu vă supăraţi, doamnelor! strigă Nicu.

Unei babe sau, mă rog, doamne îi alunecă sacoşa pe jos (şocul, desigur); şi doi castraveţi, a căror putoare inconfundabil de proaspătă îmi asaltează nările, se încleiează în noroiul gros de la marginea şoselei. Nicu e stupefiat. Ezită. Încearcă să aplice ce a învăţat cu greu în copilărie. Iubirea de aproape. Aşa că se apropie de accident şi de doamna care îşi întinde graţios lombosciatica spre cei doi castraveţi maculaţi. Atîta elan filantropic nu am mai văzut de mult la Nicu. Pentru ca evenimentul să nu treacă neobservat, o calcă pe babă pe palton. Îmi recuperez prietenul şi scuzele de rigoare sar din mine cu fervoarea cu care cei doi castraveţi au aterizat în noroiul de pe pavaj. Nicu e bulversat.
- Tinere domn, da' matale, acum că ne-am cunoscut, mi-ai putea oferi un foc? Ştiu că nu e de bonton da'...

Doamna de lîngă doamna cu paltonul roteşte cu distincţie un port-ţigaret chihlimbariu în care stă înfipt un carpaţi cu filtru. Mîna ei tumefiată e pigmentată de pete maro care ar putea fi de nicotină, dacă nu ar fi ceea ce sînt, semne scîrboase ale coliziunii cu viaţa atît de grea, atît de maro.
- Desigur.

Nicu îi întinde vinovat bricheta şi îl aud pe Ovi cum rîde în spatele nostru. Probabil e o ofensă, căci fumătoarea mă priveşte insistent şi îmi acceptă cutia umedă de chibrituri cu care mă jucam degajat, aruncînd-o în ploaie şi apoi prinzînd-o fără să mă uit la ea, nici măcar pieziş.
- Pot să vă întreb dacă-i din lemn din cireş?

Ăsta-i primul meu gînd cînd văd un portţigaret, fac eu pe politicosul şi simt cum îmi alunecă pantalonii privind eforturile penibile ale doamnei de a-şi aprinde carpaţiul înnobilat.
- De cireş. Amar, ca şi viaţa dumneavoastră, nu-i aşa? se insinuează Ovi dulceag, încercînd să restituie bentiţei negre o tentă virilă.
- Ha, ha, îşi dezveleşte venerabila colţii de un galben apreciabil. Cirrreşul nu e amarr, tinerrrre domn. Frrrructul macerrrat însă...
- Da, da, maceraţie, savoare, nu e aşa tinerrre domn, se enervează Ovi. Privim amîndoi pielea babei, savuroasă pentru cine ştie ce moş colectivist acum cincizeci de ani, şi ciorapii trei sferturi care îi alunecă fascinant spre glezne pe măsură ce se îndepărtează revoltată şi pufăindă.
- Şi bunică-mea e la fel? mă întreb cu voce tare, palpînd imaginarul infantil.
- Măcar ea are bun-simţ şi fumează acasă. Şi are ochii verzi, mă asigură Nicu.
- De unde, pula mea, ştii tu ce ochi are bunică-mea?
- Îl priveşte intens cînd îi haleşte dulceaţa şi se băşeşte apoi discret pe canapeaua aia faină, încheie Ovi discuţia.

Se înserează. Ploaia s-a oprit. Sîntem prea uzi ca să mai fim receptivi la nuanţe. Norişorii zdrenţuiţi atîrnaţi deasupra stadionului retrogradabilei F.C. Braşov se descompun în continuare. Albul lor dubios îmi sugerează extrem de puternic desuurile doamnelor în vîrstă, regrupate şi ostile acum, sub forma desuetă a unor izmenuţe cu volănaşe, cu miros înţepător de DTT. Nights in white satin.
- A mea? se minunează Nicu.
- Da, a ta, şi nu mai face moaca asta de mironosiţă. Ce, nu puteam merge separat. Uite, l-ai făcut şi pe ăsta să se care de la dentistă din colţu' celălalt al oraşului pînă aici şi l-am scos din casă cinci kilometri şi pe muribundu' ăsta ca să stăm şi să belim ochii la babe.
- Ce, bă, ceartă-te cu RATB-u', nu cu mine.
- Ba cu tine mă cert, insistă Ovi, boule! Ne cari pe toţi trei la chefu' ăsta de rahat doar ca să te dai pe lîngă Angi. Poate, poate o să se uite la moaca ta de Don Juan sterilizat. Şi dacă avem baftă, multă baftă, o să te şi pupe pe obraz cu buzele strînse şi ochii închişi.

Îl privesc bănuitor pe Ovi, pentru că ar fi trebuit să ştie şi să tacă.
- Du-te, mă, în morţii mă-tii! Nicu e vişiniu ca un curcan congestionat, care ştie că va fi sacrificat înainte de a desluşi tainele procreării. Are ochelarii stropiţi. Tu ai zis să venim la crîşma asta că ţi-e dragă şi că trebuie să-ţi faci antrenamentul.

Se ceartă probabil din cauza deciziei lui Ovi de a deveni abstinent, luată acum o lună pe care o respectă cu sfinţenie. Cel puţin cînd sîntem noi de faţă. Cheful spre care ne îndreptăm însă e un obstacol prea mare pentru fermitatea principiilor lui Ovi. Mai ales pentru că este un obstacol lichid, plin de meandre şi de alte vîrtejuri care nu au nimic de-a face cu principiile şi cu alte colacuri de salvare.

Principii pe cale de dizolvare în coniacul Drobeta pe care l-a consumat din banii lui Nicu, pînă cînd ne-am întîlnit. Asta e doar o deducţie. Geo se vaită în continuare şi prefer să îl ascult pe el decît să fac pe behavioristul:
- Mi-a zis maică-mea să nu mănînc toate porcăriile astea sintetice de oraş.
- Parcă ai avea de ales. Io îţi tot zic că ele te mănîncă pe tine, da' nu prea îţi place.
- Am vreo şapte cuţite-n stomac, lasă-mă cu petarde d-astea logice, mă convinge Geo să tac, cu un geamăt splendid.

Mă uit în zarea albastră cu nuanţe roşiatice în care se profilează ceva ce aduce a bot de Rocar. "Ia spune, îl chestionez pe Geo, cum se cheamă atmosfera asta. Postpluvială ar merge?" "Îmi vine să borăsc" - e tot ce poate să dea Geo, altfel spirit liric.
- Nu mai urlaţi, că vine troleu'. Poate se sperie dracu' şi nu opreşte, intervin eu în conflictul de idei al celor doi, deşi troleu' e departe. I se vede doar silueta butucănoasă şi se ghiceşte şi parbrizul cu farurile alea pătrate care îi dau un aspect tîmp, de ochelarist supraponderal.

Ovi zîmbeşte spontan în direcţia presupusului troleu şi, în acelaşi timp, îi zîmbeşte lui Mircea, care a apărut brusc de după colţ, trăgîndu-şi de mînă cu exuberanţă prietena roşcovană şi anemică. Ovi e mentorul lui, iar Mircea are impresia că zîmbetul i se adresează, aşa că îi dă drumul Ralucăi (sau poate de emoţie i-a transpirat mîna şi a scăpat-o involuntar). Dar ce mai contează... Acum e printre noi, cu moaca lui de şoarece psihopat, gelat şi grav afectat de textualism, şi ne strînge afabil mîinile, în timp ce adidasul lui stîng se împreunează tandru cu sucurile gastrice ale lui Geo.
- Băieţi, ce mă bucur că vă văd.

Are mătreaţă, o frunte îngustă şi tricou cu Marilyn Manson. Îmi întinde o mînă moluscoidă şi umedă.
- Unde mergeţi?
- Să ne-mbătăm, îi spune Geo şi aşteaptă obosit reacţia, entuziasmul.
- Serios? Uau, ce tare! Fain c-aveţi timp. Io, uite, trag cu lecturile că mă simt încă cu deficienţe la capitolu' ăsta.

De parcă l-a întrebat cineva ce face. Priveşte admirativ cartea lui Ovi:
- Chiar am citit Foucault azi. Toată ziua mi-am luat notiţe. Şi ieri am terminat Moreau, Artele viscerale. Super, să-mi bag! Am discutat-o toată noaptea cu Mirela. Îi sparg pe ăştia la seminar. Nu că mă laud, că mai sînt nişte aspecte de aprofundat. Dar tu? Îi smulge cartea din mîini lui Ovi, "Pericle? Bă, n-am auzit. E periculos?, hă, hă".

E aproape nefericit, dar ochii îi sticlesc. Visceral, aş putea zice.
- A, nu e cine ştie ce, răspunde neutru Ovi, şi Geo îi face semn să încheie discuţia, arătînd cu degetu' mijlociu spre Mircea şi cu întreg corpul spre troleibuzul care se apropie.
- O porcărie de carte, dar a scris un roman foarte bun, Adolescenţii la Braşov, o capodoperă a inocenţei, susură Ovi, care şi-a regăsit sinele cel bun, rătăcit în efluviile siropoase pe care le emană to'arşu' Mircea. Şi nu mă refer doar la flaconul de parfum pe care l-a scăpat sub braţ.
- Da, Goethe e puber pe lîngă el, adaug eu.

Mircea mă priveşte neîncrezător.
- Da, mă, serios, e cu adolescenţi frustraţi sexual care se îndoapă cu lecturi şi le vomită apoi oamenilor pe care-i întîlnesc pe stradă, punctează Ovi.

Şi o ia la fugă spre autobuz, secondat de Nicu. Eu îmi prind pantalonii din interior, dacă pot zice aşa, Geo îşi trece braţul după gîtul meu: "Scuze, tangajul" - şi ne îndreptăm agale spre troleibuz, căci babele ne-au luat-o înainte şi se înghesuie ciripind, mă rog, croncănind la scara din dreptul nostru. Plecăm, nu înainte de a o saluta reverenţios pe Raluca. Dar îi spunem Mirela.




"Presupun că nu vrei să te aşezi", îl zic lui Nicu, deşi avem de mers vreo douăşpe staţii. Ovi şi Geo au găsit locuri în faţă şi s-au dus să stea jos. Geo a început, de altfel, să delireze, delectîndu-se imaginar cu ce i-ar face demonului peltic din reclama la salam săsesc care i-a împins flora bacteriană într-o asemenea stare euforică. Nicu tace şi priveşte atent la semnele reflectorizante de pe carosabil. Le numără probabil, pentru că murmură ceva în barba stufoasă de pădurean, cum îi place să audă, deşi adevăratul motiv al hirsutismului e că are o epidermă hipersensibilă, ce nu suportă nici un fel de lamă. Îl las în mutismul lui plin de miez, probabil rumegă vreo replică de-a lui Ovi pe care abia acum o înţelege. Deşi ar fi mai bine să pornesc o conversaţie, pentru că, ori de cîte ori merg singur cu troleul şi stau lipit de bara gri din spate, mă exasperează amintirea aia idioată din liceu, fără nici un fel de semnificaţie, nici măcar la fel de idioată. Aşa că-i dau şi acum drumul. Sînt înalt, ating bara de sus a troleului cu creştetul capului - şi aşa eram şi-n liceu, prietena mea de atunci era cu vreo treizeci de centimetri şi două dioptrii mai mică decît mine. Şi într-o bună zi, mergînd cu troleul la cine ştie ce zi festivă cu tort diplomat, lichior şi pipăieli pe sub masă, stăteam, cum spuneam, în spatele troleului, numa' că în loc să stau eu lipit cu spatele de geamul s-e-c-u-r-i-t şi să-mi ţin prea gingaşa prietenă în braţe, pe care, de altfel, o şi iubeam cu disperare, şi afecţiunea mea se întindea ezitant, ca o ciupercă poroasă, pe faţa ei pistruiată, se întîmpla exact invers. Ea mă ţinea pe mine, animalul de aproape unu-nouăzeci, protector în braţe, iar fruntea ei îmi atingea crucea de prost-gust de la piept. Privea afectuos şi plină de încredere la masculul debordant şi dezvirginator care eram - şi mă înroşisem, mă simţeam penibil şi îmi venea să-i trag una, numa' s-o fac să-şi schimbe poziţia. Dar pentru că eram un om subtil, atît de subtil încît nu înţelegeam niciodată ce trebuia să fac, am apelat la alte. "Tu-l vezi, mă, pe ăsta", mă întreabă Nicu, revenit din straniul puseu introspectiv. Privirile lui rătăcesc pe suprafeţele urangutanului din faţa noastră, lăbărţate pe două scaune de un gri inefabil de data asta, afundate melancolic în nişte pantaloni scămoşaţi, imenşi. În braţe are un sac de hîrtie igienică. Dintr-aia fină, cu pătrăţele cu imprime, după care tînjim şi noi de ceva timp. Păcat că e roz, o combinaţie oribilă cu maro-ul. Nicu-i sarcastic. Atacă: "Îţi dai seama cît se cacă ăsta, dacă operează cu sacul?"

"O fi distribuitor", îi şoptesc eu, pasiv. "Da, distribuitor de căcat în canalul colector", se încăpăţînează Nicu. Cu voce tare. Discordantă cu atmosfera din jur, în care motorul (asta dacă troleibuzele au motor) conduce conversaţia şi încurajează observaţiile adînci asupra persoanelor înconjurătoare. Unii ajung poeţi în mediul ăsta. Individul cu sacul e şi el subtil. Se sesizează şi priveşte la coama lui Nicu. Care începe în creştetul capului şi se termină undeva în jurul mărului lui Adam. "S-a prins, mă, nu-i prost." Un om bun i-ar explica lui Nicu ce se întîmplă în sufletul bietului om umilit de natură, cum e el traumatizat şi sensibil ca un fund de copil etc. Îi explic. Nicu se amuză şi e convins că obezu' ăsta nenorocit bagă în el ca disperatu'. Şi mai e şi exhibiţionist, cu sacul lui cu tot.

Nicu propune să renunţăm la tema asta, întrucît i se pare evident că vreau să-i stîrnesc compasiunea faţă de un subiect asupra căruia el are nişte raţionamente solide. De altfel, spune, a abordat problema doar pentru că aveam o moacă solemnă şi nişte ochi languroşi, contrast care i-a displăcut total. "Ia spune: ce poze cu morţi mai ai în cap?", mă întreabă el. "Sper că nu scena aia cînd o calci pe picior pe Sanda pentru că te ţinea în braţe, nu?" "A, nu", zic, ca să n-aud din nou cum mă cunoaşte el de cinşpe ani şi se simte responsabil pentru că-i mai mare cu doi ani (acum are, pur oficial, două'ş'patru) şi în general ştie el cum stă treaba cu mintea mea. "Nu, nu", mai zice Nicu şi îl fixează în continuare pe omul cu sacul sau, în fine, sacul cu om ataşat dedesubt.
- Poţi să oftezi adînc, nu te mai abţine, ricanează Nicu, dar este distras de balotul uman care se ridică şi încearcă să se strecoare pe scară prin spaţiul devenit subit minuscul.

I-aş reîmprospăta memoria cu anumite amintiri din liceu, dar am promis că nu o să mai discut niciodată despre ele. Cel puţin nu cu el.
- Distracţie plăcută, îi urez.

Prea tare. Corpolentul mai are timp să se întoarcă interogativ şi belicos.
- La baie. Distracţie plăcută la baie, mă ajută Nicu.
- Măgarilor!
- Păi, da, încheie Nicu, fără eforturi prea mari, în comparaţie cu cele pe care le fac individul şi prietenii săi în formă de sul pentru a se da jos şi a ajunge în baia intimă cu WC extrem de primitor.

Nicu exultă, arătîndu-mi dinţii. Ochelarii îi sclipesc complice, reflectînd nişte faruri paranoice. I se pare că mi-am revenit. Cu excepţia pantalonilor care îmi acoperă, în opinia lui, doar jumătate de bucă.

O văd pe stradă pe femeia de serviciu din liceu. I-o arăt şi lui Nicu şi admirăm echilibristica ireproşabilă pe care o face cu trei plase, un bilet în gură, doi copii şi o conversaţie, se pare, pasionantă cu vînzătorul olog de ziare vechi. Nicu refuză însă anumite amintiri picante, soldate cu eliminarea amîndurora timp de trei zile din disciplinatul şi castratul liceu "Unirea" şi pare mai preocupat de soarta unei tinere coapte pe a cărei faţă pudrată nemilos se citeşte lipsa de talent în a se face remarcată. Într-adevăr, sandalele ei alb-murdar cu toc gros şi unghiile verzui ("Sper că-i ojă", suspinăm amîndoi simultan) fac toţi banii şi merită insistenţele lui Nicu, preocupat de starea himenului domnişoarei, fardat probabil. Îi explic că, dac-ar fi încă virgină, ar avea o afinitate obiectivă cu el. Rîdem. Nicu propune să mergem în faţă "la cei doi pentru că troleu' s-a oarecum golit". Mai avem şase staţii şi, după ce se termină strada asta lungă şi greţoasă ca un cîrnat, intrăm în cartierul în care stă Angi, faimos pentru fauna dubioasă şi pentru vilele de foşti activişti de la marginea lui împădurită. Nicu îmi face semn să aşteptăm pînă ajungem în staţie, ca s-o poată studia pe tînăra cea pîrguită şi în picioare. După ce, cînd dă să se ridice de pe scaun, extrem de sobră, îi vedem marginea chiloţilor albi ieşind din colanţii negri cu dungă roz, decidem că e mai sănătos să ne îndreptăm spre Ovi şi spre indigestul Geo.

"Mă-sa, credeam c-am scăpat." "Biletele la băiatu', băi", ne apostrofează un nene urcat, intempestiv aş zice, în staţia din faţa cinematografului. Din cauza curentului, cravata care-l strangulează şmechereşte îi flutură tandru, iar şlapii albaştri sînt clar puşi în dificultate de lungimea degetelor, care se sfîrşesc apoteotic în unghii pietroase cu dungă neagră. Pentru a le pune-n evidenţă, evident. "Poftim?", răspunde Nicu, alene. "Legitimaţiile de călătorie, hai, repede." "Nu ne grăbim, coborîm peste zece minute", mă conformez atitudinii însoţitorului meu. Radicale. Feroce. "Faceţi pă dăştepţii?" "Îhî, cască Nicu, te oftici?" Îi trag un cot - din păcate, în caseta din buzunarul pectoral: Aphrodite's child. Pentru orgasmul Irenei Papas o ia la toate chefurile. Îi întind abonamentul (de-o zi) controlorului, care s-a multiplicat. Acum sînt trei specimene din ordinul bărbaţilor cu gîtul roşu şi cu şlapi. "Poză ai? N-ai. De-un' ştiu că-i a' tău?" "Chiar aşa, mă priveşte Nicu suspicios, de unde?" Îi întind buletinul, carnetul de student şi, ca bonus, carnetul de sănătate. Am fost la dentistă şi de asta. "E sincer, vedeţi?" Controlorul nr. 1 ezită, se scarpină şi, în general, îşi caută poziţia oficială: "Con... concordă". "Mul... mulţumim", zice Nicu, care-şi bagă plictisit biletul în buzunar. "Odată, un idiot dintr-ăsta a stat în faţa mea inocent vreo trei staţii şi cînd vroiam să cobor şi eu ca omu' s-a întors cu sadism şi s-a răstit la mine că să-i dau biletu'. Noroc că sînt..." "Asta am mai auzit-o şi de la Geo." "Da, e posibil... Poate că eram împreună, dracu' mai ştie. Dar nu asta voiam să subliniez", zice Nicu şi mă fixează cu privirea lui gălbuie, plină de reproş.

Geo se ţine în continuare de burtă, în timp ce Ovi îi povesteşte ceva din infatigabilul Pericle. "Ia, ne face el atenţi, auziţi banc educativ: cic-un ţăran în '48 vine-n Bucureşti din provincia lui amărîtă şi îl întreabă pe un sergent: «Nene, unde-i Piaţa Victoriei?». «N-am auzit, zice sergentu', poate Piaţa Molotov.», «Da' măcar bulevardu' Elisabeta?», «Ţţţ, poate bulevardu' Voroşilov.» Şi scena se repetă de cîte ori aveţi chef. Şucărit, ţăranu' se duce pe-un pod şi contemplă mioritic în Dîmboviţa. Un trecător îl întreabă: «Ce faci, mă, sărăcane, aici?»." "«Ia, mă uit şi eu în Volga.»", îi fură replica Geo, cu un zîmbet pîlpîitor. "E a treia oară cînd aud istorioara asta de cînd ne-am urcat." Ovi îl înjură scurt şi îl ameninţă c-o să-l pocnească în stomac. Nicu nu pare deloc impresionat şi îmi dau seama că e mai atent la comentariile din spatele nostru, comentarii pe care, deocamdată aluziv, nişte băieţaşi ni le adresează. "Le-a murit frizeru', bă, şi uite-te la grăsanu' ăla chel (adică eu), parcă-i un eunuc cu trei muieri." Nu-s proşti băieţii dac-au observat că-s gras. Îl bat sugestiv pe umăr pe Ovi şi-l fac atent la potenţialii adversari. "Trebuie să fumez", zice Geo, sfîrşit. "Sper să mai apuci", îi spune Nicu. Băieţii nu glumesc şi am impresia că vor coborî o dată cu noi, pentru că nu mai e decît o staţie. "Abia am fost la dentist", îi şoptesc lui Nicu. "Ce zici, bă, sînt bisexuali?" "Sper că ai de gînd să citeşti şi tu cartea asta, îl provoacă Ovi pe Nicu, mai înveţi şi tu ce-s alea nuanţe." Pe chipul lui Nicu se citesc acum cel puţin două'ş'opt de nuanţe. Ale fricii. "O s-o luăm", îi spune el lui Ovi. Geo a alunecat de tot în scaun şi crede că o să borască. "Ca să vezi şi tu că nu toţi sînt aşa curajoşi ca tine ca să devină opozanţi direcţi", zice Ovi şi se ridică. Îşi aşază bentiţa mai viril: "Care-i problema, băieţi, vreţi să coborîţi înainte de staţie?" Mă ridic şi eu (am totuşi unu-nouăzeci) şi-l aud pe Nicu care-l întreabă pe Geo dacă îl mai poate ajuta cu ceva. Băieţii nu au nici o reacţie. "Care ţi-a înghiţit, băi, păsărica?!", îl întreb pe cel mai firav dintre ei. Am umbrela lui Geo în mînă şi, dacă nu iese treaba cum trebuie, mai am timp să aplic ce m-a învăţat curva aia de Mary Poppins cu fustele ei cadrilate şi plisate.

"Ce-i moşule, care-i treaba, vorbeam şi noi", zice unul dintre băieţi, şi el cu bentiţă, de fapt batic. Încurajat de succesul neaşteptat, Ovi îi avertizează că-i al dracu' de nervos şi că abia aşteaptă pretexte. Ne dăm jos, Ovi, victorios, coboară ultimul şi îl articulează pe Nicu: "Ceea ce nu implică o carenţă morală, bă, labă tristă". Nu scap nici eu: "De ce nu mi-ai zis cîţi sînt ăia, deşteptule, m-am căcat pe mine?!". Erau opt. De parcă aveam de unde să ştiu.

Îl privim toţi trei pe Nicu. Ne explică cu vervă, pentru a-şi masca dezorientarea, că blocul e p-aici pe undeva şi că are cel puţin patru etaje - "Şi cinci maşini şi un milion de fire de iarbă şi mult aer în jurul lui", îl ajută Ovi. Deocamdată ne învîrtim printr-o parcare dezafectată în care se mai găsesc un panou de baschet şi trei sticle goale, dintre care una cu o cîrpă unsuroasă înghesuită în pîntece. Şi două coşuri de gunoi (cred că le zice altfel) de un vişiniu plăcut, liniştitor. Ne decidem să o luăm de-a lungul unui gard viu prăfuit (deşi a plouat patru ore). "E pe-aici", zice Nicu şi trebuie să-l recuperăm pe Geo care, resuscitat de aerul proaspăt şi înecăcios, a intrat deja într-o scară de bloc. Îi explicăm cu greu că nu ne aflăm pe strada Fanteziei, ci pe aia a Cărămidăriei de Jos. Înţelege. Gardul viu ne duce pe căi neortodoxe, pentru că ajungem în spatele unui fost cămin de, cică, nefamilişti, unde ne împotmolim în grămezile de gunoaie dincolo de care luceşte magic linia ferată. "Nu-i bine pe aici", mîrîie Nicu.
- Sînteţi siguri că nu era blocul ăla în care am intrat? Se auzea muzică, zice Geo suav.

Şi nu-l bagă nimeni în seamă.
"Pe unde dracu' ne bagi?", se uită Ovi urît la mine şi-mi arată acuzator bocancul plin de noroi. "Încerc să vă scot", mă justific. Nicu remarcă obosit că e doar nouă şi că pînă la zece avem tot timpul să ajungem ca să nu părem penibili. "Probabil te referi la noi trei, că la tine totu-i natural", îl moralizez eu. Nicu e mai nervos decît credeam şi mă împinge. În Geo. Cădem amîndoi peste un strat de flori. În picaj mă gîndesc că dacă-i vreun pensionar la fereastră am belit-o. Va alerta tot comitetul de bloc şi Geo va fi silit să se tundă după zece ani. "Uite şi strada Fanteziei", urlă Nicu victorios, tocmai cînd credeam că vrea să ne ajute să ne ridicăm. Eventual să-şi ceară scuze. Mă ridic şi petalele de bujor (de ce nu) cad de pe mine ca în videoclipul băieţilor de la Muse. Geo se ridică şi arată, oripilat, cu degetul în iarbă. Din cauza ploii, am crezut că e mai tîrziu, dar e destulă lumină ca să-mi dau seama ce îl nevrozează. Un fluture dă spasmodic din aripi (îmi vine să zic aripioare, dar mai bine nu), face cîteva mişcări neconvingătoare, încercînd să decoleze, şi moare. "L-am omorît, am impresia", îmi şopteşte Geo. "Mda", confirm eu şi devin sensibil. "A fost un accident. Neplăcut." Nu-s prea superstiţios, dar nu-mi plac chestiile astea. Mă obligă să mă gîndesc la mai ştiu eu ce mister adînc vîrît şi asfixiat în cotidian. "Altă grădină de polenizat nu a găsit şi ăsta." Aş vrea să-mi exprim dubiile cu privire la capacităţile native ale fluturilor de a poleniza cepele şi ambalajele antropoizilor, dar mă abţin, pentru că Geo e chiar trist. Îmi aduc aminte că acum vreo doi ani i-am scrîntit laba unui motan - nu avea mai mult de o lună şi-mi halea felia de parizer pe care mi-o tăiasem cu profundă silă şi pe care oricum nu aveam de gînd s-o mănînc. Şi acum mai aud mieunatul... Am impresia că şi Geo se autoflagelează cu niscaiva amintiri de-o nejustificată brutalitate faţă de minunata lume a animalelor. "Haideţi, mă, mişcaţi-vă", ne trezeşte Nicu din reverie. "Ce, v-aţi supărat? N-am ştiu că sînteţi aşa mămăligi" "Am omorît un fluture", îi spune Geo lui Ovi şi îmi aduc aminte că băiatul ăsta e credincios. "Bine, bine", zice Ovi şi ne arată doi bolizi în capoate înflorate care s-au lansat spre noi din blocu' de vizavi. "Hai să ne tirăm. Şi, apropo, fluturii mor natural la ora asta. Aşa trăiesc ei, două'ş'patru de ore, de la mama-natură." De altfel, Ovi crede că fluturii sînt nişte fiinţe infecte, favorizate pe nedrept cu o asemenea viaţă scurtă. N-au timp să cunoască atîţia imbecili emotivi. Îi aduc aminte că a plîns acum trei ani cînd ne-a povestit cum strivea prin presiune albine în seringă. Era beat, dar să nu uităm că albinele sînt nişte creaturi stupid de utile.