Interesanţii

Meg Wolitzer a scris primul său roman, Sleepwalking, o poveste despre trei fete obsedate de poezie şi moarte, pe când era studentă la Brown University. A predat scriere creativă la Universitatea din Iowa şi la Skidmore College.

De asemenea, a fost artist invitat la Princeton University. Printre romanele sale se numără The Uncoupling, The Ten-Year Nap, The Position şi The Wife. Povestirile sale au apărut în The Best American Short Stories şi The Pushcart Prize.

De aceeaşi autoare, la editura Trei a apărut romanul Belzhar.

În stilul narcisist şi autoironic al adolescenţilor privilegiaţi, Ethan, Jonah, Cathy, Ash şi fratele ei Goodman îşi iau numele de Interesanţii în tabăra artistică din Berkshire Mountains, locul lor de întâlnire în fiecare vară. Jules Jacobson e flatată şi uluită când e primită în mica lor enclavă, unde îşi foloseşte spiritul sarcastic pentru a compensa lipsa frumuseţii, a banilor sau a avantajelor sociale.

După ce o tragedie îi îndepărtează pe doi dintre membrii grupului, cei rămaşi încep durerosul proces al maturizării, îmbrăţişând cariere şi construind relaţii de pe urma cărora ies mai mult sau mai puţin învingători.

Wolitzer e zdrobitor de perspicace; nu doar analizează gândirea contemporană, ci pare să o invadeze. (San Francisco Chronicle)

Absolut remarcabil. Cu acest roman, Meg Wolitzer s-a depăşit pe sine. Interesanţii poate sta alături de Libertate a lui Jonathan Franzen sau de Intriga matrimonială a lui Jeffrey Eugenides. (The New York Times Book Review)

O victorie! Interesanţii o plasează pe Meg Wolitzer printre cei mai buni scriitori ai generaţiei sale. Nu e literatură feminină. E pentru toată lumea. (Entertainment Weekly)

Există un ritual al copilăriei: jurământul solemn că, orice s-ar întâmpla, nu pierzi legătura cu prietenii tăi. Iar pentru cei şase adolescenţi cu înclinaţii artistice, ale căror vieţi sunt descrise în noul roman de largă respiraţie al lui Meg Wolitzer, jurământul acesta e ţinut timp de aproape patruzeci de ani. (People)



Unu

În acel an de mult apus, într-o noapte caldă de la începutul lui iulie, Interesanţii s-au reunit pentru întâia oară. Aveau doar cincisprezece, şaisprezece ani, şi au început să-şi spună aşa cu o ironie şovăitoare. Julie Jacobson, o singuratică şi poate chiar o ciudată, fusese invitată din motive obscure, iar acum stătea într-un colţ pe podeaua nemăturată, încercând să nu atragă atenţia şi, în acelaşi timp, să nu pară vrednică de milă - un echilibru greu de obţinut. Cabana în formă de cort indian, ingenios concepută, dar construită din materiale ieftine, era înăbuşitoare în nopţi ca aceea, când vântul nu se strecura prin plasele împotriva ţânţarilor. Julie Jacobson ar fi vrut să-şi întindă un picior sau să-şi mişte mandibula de la stânga la dreapta, ceea ce uneori îi declanşa în craniu o suită plăcută de mici explozii. Dar dacă ar fi atras în vreun fel atenţia asupra ei, cineva ar fi putut să se întrebe ce căuta ea în cabană; şi, într-adevăr, ştia că nu avea niciun motiv să fie acolo. I se părea miraculos că, în noaptea aceea, la şirul de chiuvete, Ash Wolf îi făcuse semn cu capul şi o întrebase dacă voia să petreacă seara cu ea şi cu alţi câţiva. Cu alţi câţiva. Până şi cuvintele acelea i se păruseră palpitante.

Julie se uitase la ea cu o expresie derutată, apoi îşi ştersese repede faţa udă cu un prosop subţire adus de acasă. Pe marginea boţită a prosopului, mama ei scrisese cu o cariocă roşie, rezistentă la apă: Jacobson, iar acum scrisul ei stângaci i se părea un pic grav. "Sigur", răspunsese ea din instinct. Şi dacă ar fi spus nu? îi plăcea ei să se întrebe după aceea cu o groază exagerată, dar ciudat de plăcută. Dacă ar fi refuzat invitaţia lansată într-o doară şi şi-ar fi văzut de viaţa ei, fără să se uite în jur, ca un beţiv, ca un orb, ca un neghiob, aidoma cuiva care-şi închipuie că mica rezervă de fericire pe care o are îi este suficientă? Dar, pentru că spusese "sigur" la şirul de chiuvete din baia fetelor, acum era acolo, într-un colţ al acelei lumi necunoscute şi ironice. Pentru ea, ironia era ceva nou şi avea o savoare surprinzător de plăcută, ca un fruct de vară din care gusta pentru prima oară. În scurtă vreme, ea şi toţi ceilalţi aveau să fie ironici mai tot timpul, incapabili să răspundă la o întrebare inocentă fără să strecoare în vorbele lor o undă de sarcasm. Dar, în cele din urmă, sarcasmul avea să se îndulcească, ironia avea să se amestece cu seriozitatea, iar anii aveau să se scurteze şi să-şi ia zborul. Apoi n-avea să mai treacă mult timp înainte să constate, şocaţi şi întristaţi, că s-au metamorfozat cu toţii în variantele lor mai consistente, de adulţi greoi şi autosuficienţi, aproape fără nicio şansă de a se reinventa.

Şi totuşi, în noaptea aceea, cu mult înainte ca această stare perpetuă să-i şocheze şi să-i întristeze, în timp ce stăteau în Cabana Băieţilor Nr. 3, cu hainele împrăştiind un miros dulceag, ca de brutărie, căci tocmai fuseseră spălate acasă, Ash Wolf a spus:
- Ne strângem aici în fiecare vară. Ar trebui să ne găsim un nume.
- De ce? a întrebat Goodman, fratele ei. Pentru ca lumea să ştie că suntem incredibil de interesanţi?
- Am putea să ne spunem Cei Incredibili de Interesanţi, a intervenit Ethan Figman. Ce ziceţi?
- Interesanţii, a spus Ash. Merge.

Şi astfel s-a luat hotărârea.
- Pentru că e al dracului de limpede că suntem cei mai interesanţi oameni care au trăit pe planeta asta, a spus Ethan, pentru că suntem al dracului de fascinanţi, iar creierele noastre sunt doldora de gânduri sclipitoare, de azi înainte o să fim cunoscuţi drept Interesanţii. Şi fie ca toţi cei care ne ies în cale să moară pe loc numai pentru că suntem al dracului de interesanţi.

Acel moment de o ridicolă solemnitate a fost marcat de toţi prin ridicarea jointurilor şi a paharelor de hârtie. Julie a îndrăznit şi ea să ridice paharul de votcă cu Tang^[1] - i se spunea "V&T" -, încuviinţând ceremonios din cap.
- Noroc, a spus Cathy Kiplinger.
- Noroc, au răspuns ceilalţi în cor.

Desigur, numele ales era ironic, iar atmosfera solemnă a acestui botez improvizat era o glumă, şi totuşi, s-a gândit Julie Jacobson, adolescenţii din jurul ei chiar erau interesanţi. Cu toţii locuiau la New York şi, pentru ea, aveau nimbul capetelor încoronate şi al vedetelor de cinema din Franţa, plus un pic din fastul papal. Toată lumea din tabără avea înclinaţii artistice, dar, din câte îşi putea da seama, în acea cabană se afla nucleul mic şi fierbinte al locului. Nu cunoscuse niciodată astfel de tineri; erau interesanţi nu doar prin comparaţie cu locuitorii din Underhill, suburbia newyorkeză unde Julie îşi trăise toată viaţa, ci şi prin comparaţie cu lumea întreagă, care era prost alcătuită, vulgară, complet respingătoare.

Pe scurt, atunci, în vara lui 1974, când Julie sau oricare dintre ei ridica privirea, ieşind din concentrarea adâncă şi neclintită în care scriau piese într-un singur act, făceau animaţii pe carnete de hârtie, concepeau coregrafii sau cântau la chitare acustice, le apărea în faţa ochilor uşa către o lume înfiorătoare, aşa că întorceau repede privirea. Doi băieţi aveau pe rafturile de deasupra paturilor exemplare din Toţi oamenii preşedintelui^[2], aşezate lângă spray-urile împotriva ţânţarilor marca Off! şi sticluţele de peroxid de benzoil menite să vină de hac acneei înfloritoare şi recalcitrante. Cartea apăruse cu doar vreo două săptămâni înainte să înceapă tabăra, iar noaptea, când discuţiile din cabană se stingeau şi lăsau locul somnului şi mişcărilor ritmice şi energice ale masturbării, o citeau la lumina lanternei. Ce tupeu au nenorociţii ăştia! îşi spuneau în sinea lor.

Asta era lumea în care ar fi trebuit să intre: o lume a nenorociţilor. Julie Jacobson şi ceilalţi stăteau în faţa uşii către acea lume şi se întrebau ce să facă, să intre pur şi simplu? La sfârşitul verii, Nixon avea să se retragă cu pas şovăitor, lăsând în urmă o dâră vâscoasă, ca de melc, şi întreaga tabără avea să-i urmărească discursul la un Panasonic vechi, târât în sala de mese de proprietarii taberei, Manny şi Edie Wunderlich, doi socialişti în vârstă, adevărate legende în mica şi tot mai restrânsa comunitate a socialiştilor în vârstă.

Acum se adunaseră cu toţii în cabană pentru că lumea era insuportabilă, în timp ce ei nu erau aşa. Julie şi-a mai permis câteva mişcări uşoare, încrucişându-şi mâinile pe piept. Dar tot nu s-a întors nimeni spre ea şi tot n-a întrebat nimeni cine o invitase pe această fată roşcată şi stângace, cu pete roşii pe faţă. Şi nu i-a cerut nimeni să plece. Şi-a plimbat privirea prin încăperea slab luminată în care toată lumea stătea aproape nemişcată pe paturi şi pe podeaua de scânduri, ca şi când ar fi fost într-o saună.

Ethan Figman, un băiat durduliu, neobişnuit de urât, cu trăsăturile uşor turtite, ca ale unui mim cu faţa presată de un perete de sticlă invizibil, stătea cu gura deschisă şi cu un album în poală. Fusese una dintre primele persoane pe care le remarcase Julie după ce mama şi sora ei o aduseseră acolo cu câteva zile în urmă. Atunci purta o pălărie turtită de doc şi saluta pe toată lumea de pe peluză, dând o mână de ajutor la căratul geamantanelor, lăsându-se îmbrăţişat platonic de fete şi dând cordial mâna cu băieţii. Lumea striga după el: "Ethan! Ethan!", iar el se întorcea pe rând spre fiecare voce.
- Băiatul ăla arată caraghios, spusese cu glas scăzut Ellen, sora lui Julie, după ce coborâseră din maşina lor verde - un Dodge Dart - şi se aşezaseră pe peluză.

Într-adevăr, arăta caraghios, dar Julie deja simţise nevoia să fie protectoare cu acel băiat pe care nu-l cunoştea.
- Ba nu, a spus ea. Arată bine.

Deşi erau surori, despărţite de doar şaisprezece luni, Ellen, sora mai mare, era o brunetă cu trăsături colţuroase şi păreri surprinzător de acuzatoare, pe care şi le însuşise din casa părintească, unde erau deseori formulate de mama lor, Lois, şi, până de curând, de tatăl lor, Warren, care murise în iarna aceea de cancer pancreatic. Julie avea să-şi amintească toată viaţa cum fusese viaţa alături de un muribund şi, mai ales, cum fusese să împartă cu el singura baie a casei, vopsită în culoarea piersicii, pe care bietul ei tată o monopoliza frecvent, cerându-şi scuze. Lui Julie îi venise ciclul la paisprezece ani şi jumătate - mult mai târziu decât tuturor fetelor pe care le cunoştea - şi se trezea că avea nevoie de baie chiar în momentele când era ocupată. Ghemuită în dormitorul ei cu o cutie enormă de tampoane Kotex, se gândea la contrastul dintre ea, care "trecea pragul feminităţii", potrivit filmului pe care profesoara de sport îl pusese fetelor cu mult înainte, în clasa a şasea, şi tatăl ei, care trecea pragul către ceva la care Julie nu voia să se gândească, dar care o apăsa tot timpul.

Tatăl murise în ianuarie, pricinuindu-le o durere sfâşietoare, dar şi un sentiment de uşurare - era un eveniment la care nu se puteau gândi limpede, dar care nici nu le dădea pace. Vara se apropia şi nu plănuiseră nimic. Ellen nu voia să meargă nicăieri, dar Julie nu putea să rămână acasă toată vara, simţindu-se atât de rău şi văzându-le zilnic pe mama şi sora ei simţindu-se la fel de rău; ar fi înnebunit, hotărâse ea. În ultima clipă, profesoara de engleză i-a propus lui Julie această tabără, care mai avea un loc liber şi care a acceptat s-o primească cu bursă. Nimeni din Underhill nu mergea în astfel de tabere - nu numai că nu şi-ar fi putut permite, dar nici nu le-ar fi trecut prin cap să meargă. Toţi stăteau acasă şi se duceau în excursii de o zi prin împrejurimi, pierdeau vremea de dimineaţa până seara la piscina publică, unşi din cap până-n picioare cu ulei de bronzat, se angajau la Carvel^[3] sau trândăveau în casele lor igrasioase.

Nimeni nu avea bani şi nimeni nu părea să se gândească foarte mult la lipsa lor. Warren Jacobson lucrase la departamentul de resurse umane de la Clelland Aerospace; Julie nu înţelesese niciodată ce presupunea munca lui, dar ştia că avea un salariu care nu-i permitea să construiască şi să întreţină o piscină în mica lor grădină din spate. Iar când lui Julie i s-a oferit pe neaşteptate şansa de a merge în această tabără de vară, mama ei a insistat să accepte. "Cineva trebuie să se şi distreze un pic în familia asta, i-a spus Lois Jacobson, devenită o văduvă firavă la doar patruzeci şi unu de ani. A trecut ceva timp de când nu ne-am mai simţit bine."

În noaptea aceea, în Cabana Băieţilor Nr. 3, Ethan Figman era la fel de sigur pe sine ca în prima zi, pe peluză. Sigur pe sine, dar probabil şi conştient de urâţenia lui, care avea să-l însoţească întreaga viaţă. Ethan a început să ruleze jointuri pe coperta discului pe care îl ţinea în braţe. Hotărâse că era treaba lui şi era limpede că-i plăcea să aibă ceva de făcut cu degetele când nu ţinea în mână un creion sau un pix. Era desenator şi îşi petrecea multe ore desenând scurte filme de animaţie, umplând paginile carnetului cu spiră pe care îl avea mereu în buzunarul de la spate. Dar acum manevra cu multă atenţie grămăjoarele de frunzuliţe, seminţe şi muguri.
- Figman, măreşte viteza, băştinaşii nu mai au răbdare, a spus Jonah Bay.

Julie încă nu ştia aproape nimic, dar ştia că Jonah, un băiat frumos, cu plete negre-albăstrui, care i se revărsau pe umeri, şi cu un şnur de piele la gât, era fiul folkistei Susannah Bay. Multă vreme, mama lui faimoasă avea să fie singura trăsătură distinctivă a lui Jonah. Folosea des - cu şi fără noimă - expresia "băştinaşii nu mai au răbdare", dar de data asta avea un pic de sens, pentru că toată lumea era nerăbdătoare, deşi nimeni nu era din partea locului.

În acea noapte de iulie, Nixon mai avea o lună până să fie luat cu elicopterul de pe peluza Casei Albe ca o mobilă de exterior uzată. Jonah Bay stătea în faţa lui Ethan, ţinând în braţe chitara cu coarde de oţel, înghesuit între Julie Jacobson şi Cathy Kiplinger, o fată care exersa toată ziua în studioul de dans. Cathy era blondă, robustă şi mult mai feminină decât ar fi fost confortabil pentru multe fete de cincisprezece ani. În plus, era "prea solicitantă din punct de vedere emoţional", după cum avea să observe cineva mai târziu. Era genul de fată pe care băieţii n-o lăsau niciodată în pace; era urmărită în mod automat de toţi cei care o întâlneau. Uneori, prin salopeta mulată de balerină i se vedeau contururile sfârcurilor, ca nasturii unei canapele capitonate, şi trebuiau să fie ignoraţi de toată lumea, cum se procedează de obicei cu schimbările imprevizibile ale sfârcurilor.

Deasupra tuturor, pe un pat etajat, stătea tolănit Goodman Wolf - un metru optzeci şi doi, sensibil la soare, cu genunchi proeminenţi şi un aer hipermasculin, îmbrăcat cu pantaloni scurţi kaki şi sandale din piele de bivol. Dacă grupul avea un lider, atunci el era. Cu toţii îl priveau ca pe o autoritate. Alţi doi băieţi, care chiar locuiau în acea cabană, fuseseră rugaţi - politicos, dar apăsat - să se care în altă parte în noaptea aceea. Julie auzise că Goodman voia să se facă arhitect, deşi nu studia niciodată cum stăteau clădirile în picioare sau cum susţineau podurile suspendate greutatea maşinilor. Ca înfăţişare, nu era la fel de spectaculos ca sora lui, pentru că frumuseţea îi era un pic umbrită de acnee şi de tuleie. Dar, în ciuda imperfecţiunilor şi aerului său indolent, era o prezenţă extrem de importantă şi de influentă în grup. Cu o vară înainte, în mijlocul piesei Aşteptându-l pe Godot, Goodman urcase în cabina luministului şi scufundase scena în beznă timp de trei minute, numai ca să vadă ce se întâmplă: cine ţipă, cine râde, ce sancţiuni avea să primească. Noaptea, în cabanele întunecate, mai multe fete din tabără îşi imaginau într-ascuns cum ar fi fost să-l aibă pe Goodman întins peste ele. Era atât de masiv, încât ar fi semănat cu un tăietor de lemne care încerca să i-o tragă unei fetişcane - ba nu, mai degrabă cu un copac care încearcă să i-o tragă unei fetişcane.

Mult mai târziu, celor care fuseseră în tabără cu el avea să li se pară în firea lucrurilor ca viaţa lui Goodman Wolf să fi căpătat o traiectorie atât de îngrijorătoare. Bineînţeles că erau surprinşi, recunoşteau ei, deşi, ţineau să precizeze, nu chiar atât de surprinşi.

Fraţii Wolf veneau la Spirit-in-the-Woods de când aveau doisprezece şi, respectiv, treisprezece ani - se numărau printre personajele centrale ale taberei. Goodman era un tip masiv, dintr-o bucată, şi înfricoşător, în timp ce Ash era firavă şi cordială, o frumuseţe cu ochi trişti şi păr lung şi drept, de un şaten-deschis. În unele după-amiezi, în timpul orelor de improvizaţie, când toată lumea vorbea într-o limbă inventată, mugea sau behăia, Ash Wolf se strecura afară din teatru, se întorcea în cabana ei goală şi se întindea pe pat, mâncând bomboane de ciocolată cu mentă şi făcând însemnări în jurnal.

Încep să cred că simt prea mult, a scris ea într-o zi. Sentimentele se revarsă în mine ca un torent şi sunt neputincioasă în faţa acestui asalt.

În noaptea aceea, uşa de plasă a cabanei se închisese scârţâind în urma celor doi băieţi alungaţi, apoi sosiseră şi cele trei fete din cealaltă parte a pădurii. În total, erau şase în cabana conică din lemn, luminată de un singur bec. Aveau să se întâlnească ori de câte ori era posibil pe parcursul acelei veri, precum şi la New York, în următorul an şi jumătate. Urmau să mai petreacă împreună o singură vară, iar după aceea, de-a lungul a peste treizeci de ani, doar patru dintre ei aveau să se mai strângă laolaltă din când în când, dar bineînţeles că avea să fie complet diferit.

La începutul acelei prime nopţi, Julie Jacobson încă nu se transformase în varianta mult mai eufonică "Jules Jacobson", o schimbare ingenioasă care avea să se producă un pic mai târziu. Cât timp a chemat-o Julie, întotdeauna s-a simţit nelalocul ei: era neîndemânatică, iar pielea îi devenea trandafirie, acoperindu-se de pete roşii, la cea mai mică provocare: dacă se ruşina, dacă mânca supă fierbinte, dacă stătea la soare jumătate de minut. Părul ei şaten-deschis fusese făcut permanent de curând la salonul La Beauté din Underhill, ceea ce o stânjenea cumplit, întrucât capul ei semăna acum cu un pudel. Permanentul ăla nenorocit fusese ideea mamei. În anul cât tatăl ei fusese pe moarte, Julie se dedicase cu zel îndeletnicirii de a-şi despica firele de păr şi sfârşise prin a avea în cap o claie ciufulită, de neîmblânzit. Uneori, descoperea câte un fir care se despicase deja în mai multe locuri şi trăgea cu putere de el, ascultând cum îi trosneşte între degete ca o creangă, stăpânită de o senzaţie de neputinţă, ca atunci când oftezi din adâncul sufletului.

Într-o bună zi, când s-a uitat în oglindă, i s-a părut că părul ei arată la fel de rău ca un cuib devastat. O tunsoare şi un permanent ar putea fi de ajutor, i-a sugerat maică-sa. După acel permanent, când Julie s-a văzut în oglinda salonului, a strigat: "La naiba!", apoi a dat fuga în parcare, urmată de maică-sa, care îi spunea că o să se mai lase, că a doua zi n-o să mai fie la fel de înfoiat.
- Of, draga mea, n-o să mai semene cu o păpădie! i-a strigat Lois Jacobson printre şirurile strălucitoare de maşini.

Acum, în mijlocul acestor adolescenţi care veneau de doi sau trei ani în tabăra de vară din Belknap, Massachusetts, dedicată artelor vizuale şi artelor spectacolului, Julie, o străină ca o păpădie sau ca un pudel dintr-un orăşel anonim aflat la nouăzeci şi cinci de kilometri de New York, devenise surprinzător de fascinantă pentru cei din jur. Prin simplul fapt că se aflau în cabana aceea, la ora stabilită, cu toţii se cucereau unii pe alţii cu măreţie sau cu promisiunea unei măreţii viitoare. O măreţie în aşteptare.

Jonah Bay a târât pe podea un casetofon enorm, greu ca o valiză nucleară. "Am nişte casete noi, a spus el. Muzică acustică de bună calitate. Ascultaţi bucata asta, o să vă dea pe spate." Şi ceilalţi au ascultat cu atenţie, pentru că aveau încredere în gustul lui, cu toate că nu-l înţelegeau. Jonah asculta cu ochii închişi, iar Julie îl urmărea extaziată. Bateriile erau pe terminate, iar acordurile pe care le împrăştia casetofonul păreau să vină de la un muzician scufundat în apă. Dar dacă îi plăcea lui Jonah - un chitarist talentat, pe cât părea -, atunci îi plăcea şi lui Julie, care dădea uşor din cap, aproximând ritmul muzicii. Cathy Kiplinger le-a mai servit tuturor un rând de V&T, iar sieşi şi-a turnat într-un pahar telescopic, din cele de luat în excursii, pe care nu le puteai spăla niciodată ca lumea şi care, a observat Jonah, semănau cu un model în miniatură al Muzeului Guggenheim.
- Ceea ce nu-i un compliment, a adăugat Jonah. Un pahar e în sine un obiect perfect, n-ar trebui să poată fi turtit şi desfăcut la loc.

Julie încuviinţa din cap la tot ce spuneau cei din jur. În acea primă oră s-a discutat despre cărţi, mai ales despre cele scrise de europeni deziluzionaţi şi caustici.
- Günter Grass e Dumnezeu, a spus Goodman Wolf, şi ceilalţi doi băieţi au fost de acord.

Julie nu auzise niciodată de Günter Grass, dar nu avea de gând să se dea în vileag. Dacă ar fi întrebat-o cineva, ar fi spus că şi ei îi plăcea Günter Grass, adăugând, totuşi, ca măsură de precauţie: "Dar n-am citit atât de mult cât mi-aş fi dorit".
- Eu cred că Anaïs Nin e Dumnezeu, a zis Ash.
- Cum poţi să spui aşa ceva? a întrebat fratele ei. Toate cărţile lui Anaïs Nin sunt pline de căcaturi pretenţioase şi adolescentine. N-am nici cea mai vagă idee de ce o citeşte lumea. E cea mai slabă scriitoare din câte au existat.
- Atât Anaïs Nin, cât şi Günter Grass conţin câte o tremă, a observat Ethan. Poate că asta e cheia succesului lor. O să-mi pun şi eu tremă în nume.
- Cum se face c-ai citit Anaïs Nin, Goodman? a întrebat Cathy.
- Ash m-a pus, a răspuns el. Şi eu fac tot ce-mi zice soră-mea.
- Atunci poate că Ash e Dumnezeu, a spus Jonah cu un zâmbet frumos.

Doi dintre ei au zis că şi-au luat la ei câteva cărţi pe care trebuiau să le citească pentru şcoală; lecturile lor de vacanţă erau asemănătoare, conţinând acei scriitori viguroşi, pe gustul adolescenţilor, precum John Knowles şi William Golding.
- Dacă te gândeşti bine, a spus Ethan, Împăratul muştelor e exact opusul taberei noastre. Cartea lui Golding e un coşmar total, iar Spirit-in-the-Woods e o utopie.
- Da, sunt diametral opuse, a intervenit Jonah, pentru că asta era o altă expresie pe care-i plăcea s-o folosească.