Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tu cine eşti


Ioana Bâldea Constantinescu

21.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Toţi trebuie să fim frumoşi, corect îmbrăcaţi, sănătoşi, umblaţi, cu toţi autorii la vedere în bibliotecă şi poze de vacanţă din cel puţin cinci ţări exotice.

Nu, nu urmează un text despre cititul snob şi despre parada de cultură (de multe ori o excrescenţă găunoasă a frazei aceleia cu leopardul, gardul şi relaţia dintre spaţiu şi conţinut). Dar mi-ar plăcea să urmeze un text despre fragilitate. Despre faptul că e în regulă să fii imperfect. Failibil. Necitit, uneori. Fără tupeu şi atât de adulata abilitate de a te descurca.  Un text care să-ţi spună că mai ai voie, o dată la cinci ani, să plângi. Că poţi rata probe de rezistenţă fizică şi bla bla intelectual. Că, asta e, toţi facem riduri. De obicei, înainte de ele, avem coşuri. Fatalitate.

Numai că asta e o formă reducţionistă, care ar funcţiona cu succes, probabil, într-o revistă glossy sau într-o campanie care-ţi spune că meriţi. Tot. De la fixativ la zâmbetul Colgate îndreptat în direcţia ta, mângâierea pe umăr şi palma vitală, cea cu "să mai creşti, să mai înveţi"... Resuscitarea social rituală după un eşec şi el ritual.

Textul acesta, însă, nu e unul tezist. El favorizează argumentul. Şi, poate şi mai mult, întrebarea. Când am devenit atât de perfecţi? De obsedaţi de perfecţiune? Dintotdeauna, o să-mi spuneţi, de când există moarte şi totul, dar totul e o cursă contra cronometru în care e vital să nu te împiedici, să nu te îngraşi, să nu-ţi pierzi locul de muncă, să nu-ţi pierzi bursa, să nu-ţi pierzi examenele, să nu-ţi pierzi marea iubire, să nu pierzi timpul pe care-l ai cu copiii tăi, cât sunt mici şi să nu pierzi timpul, în general, să nu-ţi pierzi prospeţimea şi niciunul din talente (dacă le ai, dacă nu, oricum, totul e pierdut), să nu-ţi pierzi sănătatea, motricitatea, capacitatea de a vedea la distanţă şi auzul fin, să nu-ţi pierzi părul şi să nu ţi se dogească vocea, să nu-ţi pierzi răbdarea, să nu-ţi zboare privirea pe geam în timpul unei şedinţe în care te întrebi "oare ce fac eu aici?" şi să nu pierzi şansa de a demonstra că ştii, poţi şi vrei, dar, mai ales, poţi. 90% din literatura lumii e despre asta, în fond. Despre lucrurile pe care le pierdem pe drum.

Drumul meu, zilnic, trece pe lângă Cişmigiu. Palimpsestic, Bucureştiul făcut din stencil şi graffiti mă salută jumătate hâtru, jumătate trist, la care se adaugă procentele inexprimabile de lucruri pe care nu le ghicesc şi atunci le asimilez altor lucruri. Câteodată foarte obraznic. Alteori, dezolant de cuminte. Favoritul meu e un perete decent scorojit pe care scrie "Tu cine eşti?". Ioana, îi răspund în unele zile. Oraşul, în altele, metonimic şi, da, afectat. Sunt zile în care sunt o glumă bună şi altele în care sunt o glumă proastă. Zile în care spun, în gând, Tot eu şi zile în care spun E alta. Dar îmi place peretele ăsta. Puţin sfidător. Puţin incomod. Şi-mi place exerciţiul întrebării. Provocarea de a nu te defini prin alţii. Sau prin ce faci. Sau prin ce-ţi face bine să crezi despre tine. E ca şi cum, jumătate în glumă, Oraşul îmi pune piedică. Sunt zile în care cad. Chiar şi acum am un genunchi julit.

Vezi?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer