Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Lecturi la 16 ani

Viaţa mea cu Mozart


Olguţa Paiu

13.08.2015
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a IX-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Viaţa mea cu Mozart - Eric-Emmanuel Schmitt, editura Humanitas Fiction, 2007

Să te vindeci cu frumuseţe... Ieşeam din beznă către soare, asemenea unei ciocârlii care ţâşneşte spre cer.
Şi adeseori mă refugiez acolo.

În antract, a trebuit să accept că nu avuseseră nici o trăire violentă; chiar dacă îi recunoşteau calităţile vocii, îi reproşau solistei fizicul neverosimil, prea impunător.
- Bine, mami, dar muzica, muzica !
- Îmi plac mai mult ariile lui Cherubino.
Eu, în ziua aceea, nici nu auzisem ariile lui Cherubino.
Asta e, marile experienţe fac ocoluri ciudate, sunt unice, dezordonate, limitate, elitist, urmează un traseu haotic şi, în timp ce unora le prilejuiesc dezvăluiri, altora  nu le spun nimic.

Dragă Mozart,
Când o pasăre cântă, să fie plânset, să fie bucurie? Îşi cântă fericirea că trăieşte sau îşi cheamă cu dor perechea? Misterul cântecului...
De la tine am învăţat că e frumos.

Viorile în surdină, hipnotice, ireale aproape, cântă o muzică dulce ca un cântec de leagăn: înţelegi imediat că s-a pierdut ceva. Într-o grădină umbroasă, printre tufe labirintice, o copilă, cu felinarul în mână, singură, în toiul nopţii, plânge cu sughiţuri. Ce i s-a-ntâmplat? Plânge după ceva care a dispărut... Să fie o rudă, un logodnic? O speranţă ori o iluzie? Fecioria ei? Credinţa? Copilăria? Inocenţa?
Nici măcar nu contează. Nefericirea e toată acolo, poate un pic bosumflată, dar uriaşă: un tulbur infinit într-o mică arie hărăzită unei voci minuscule.
Melodia se întoarce în cerc, ca o obsesie, fără să se găsească, fără oprire, şi sfârşeşte prinsă de o întrebare, suspendată, fără să primească răspuns. Durere pură. Volutele stinse, înăbuşite ale suferinţei.
Apoi, aflăm că Barberina a pierdut un ac. Cum!? Atâta disperare pentru un ac?
Ai dreptate. Suferinţa rămâne suferinţă, intensă, incomparabilă, oricare ar fi motivele ei. (...) Disperarea provocată de un ac pierdut e metafora tuturor disperărilor.

Îşi urmarea paşii cum despicau micile mări de ploaie din faţa prăvăliei bunicului. Cu umbrela strânsă cu putere, deasupra capului, ploaia reuşea să-şi facă drum prin şuviţele de păr castaniu, acoperite de un voal invizibil. " Sun singură", şi-a spus. " Incredibil de singură". Din prăvălia închisă a bunicului, se auzea un gramofon ce fredona timid  Lacrimosa . " Melodia bunicului". Pentru ea, Lacrimosa era atât de sacră , încât nu şi-a pus niciodată problema existenţei unui compozitor anume ... "Melodia bunicului. Dar cum se aude, dacă e întuneric în prăvălie?". Ochii fetei s-au închis, îndemnaţi de liniile citite ca o pâlpâire de "acul de la gramofon".

Deşi am încercat să te evit - poate pentru că am încercat să mă evit - , astăzi, Mozart, mă întorc la tine.
De data asta nu te mai părăsesc

S-a întâmplat ieri.
Pe când oraşul se încovoia sub vânt şi ninsoare, m-ai luat prin surprindere, la un colţ de stradă. Lacrimile pe care mi le-ai smuls mi-au încălzit adânc şi obrajii, şi sufletul. Încă mai tremur de emoţie.

În mintea  mea, totul se înceţoşează şi-n curând descopăr evidenţa. Nu un instrument ascult eu, ci vibraţiile unui suflet. O voce de copil domină zgomotul şi agitaţia lumii. Ea e. (...) Ne regăsim, în sfârşit.
Cântecul viorii, larg, deschis, asemenea celui  mai frumos dintre zâmbete, continuă să se deschidă, să urce, să se ridice, să se înalţe neîncetat...

Palpitând, abandonate, suave, languroase, vocile speră  înălţându-se, apoi, încet-încet, abandonează şi acceptă să rămână numai o speranţă.
Cum altfel să faci?
La sfârşitul ariei, e deja noapte.
În trei minute, ai spus toate astea, chiar mai mult.

Pentru mine, ieri ca şi astăzi, Mozart rămâne numele rezistenţei pe care o contrapun lumii.
Mozart sau cum să devii tu însuţi...

Între aceste două lumi despărţite, tu ai ridicat puntea muzicii tale, aparent galantă, în profunzime savantă şi, printr-o combinaţie de efort şi spontaneitate, ai permis contrariilor să se întâlnească.

Iată, cuvintele au fost şoptite, Et incarnatus est ; muzica se poate naşte . Nu vor mai fi cuvinte, doar un suflu, un suflu ce-şi ia zborul din propriul elan.
(...) Timbrul pur, apăsat, exaltat, se ridică până în bolta catedralei, într-o bucurie infinită.
Et incarnatus est. Iată cântecul suav al adoraţiei, al celebrării vieţii. Nemaiauzit. Cu bucurie, vocea străbate spaţiul  şi, în acest timp, se lasă încântată de ea însăşi, perseverează, se îmbată.
(...) Ceva întârziere, suspendat...nu mai ştim unde sunt limitele vocii care-şi ia zborul, agilă, infinită în unduirea ei; un joc viu de arabescuri ce-şi adaugă unul altuia desfăşurarea, fără însă a atinge capătul şi fără ca vocea să cadă în marile intervale expresive. O idee a absolutului...
Încântarea durează , iar metamorfoza se desăvârşeşte. Nu mai e o voce, sunt nişte aripi. Nu mai e un suflu omenesc, ci o briză armonioasă care ne poartă dincolo de nori.  (...) Cuvintele şi identităţile îşi pierd importanţa: tu celebrezi miracolul de a fi.
"De ce există ceva, mai curând decât nimic?"  întreabă filozofii.
"Există!" răspunde muzica.

Et incarnatus est.

Mâinile îi alunecau visătoare pe lutul fără forma. Voia să modeleze un vis. Şi încerca să-şi imagineze forma unui vis. Visul unui nor, al unui copil, al unui sărut.
Îşi lăsa degetele libere să impună lutului să prindă viaţă. Degetele dansau, cântau, mângâiau, tremurau. Lutul prinsese forma unei spirale. A unui zâmbet. A unei lacrimi. A unei furtuni.
Un copil pe stradă fredona o melodie necunoscută. Apoi, vântul a izbit ferestrele şi a învăluit lutul. Râsetele unor studenţi din depărtare au venit şi au adus tinereţea.
Nu mai ştim dacă lutul devenise vis, sau visul însuşi era de forma unui lut din atelierul lui Camille.

Mai curând un duet al dragostei universale...
E aici ceva pur, evanghelic...Dragostea celebrată ca valoare sacră. Jertfa  .
Dragostea care învinge îndrăgostirile noastre...

Copilăria e o metafizică, siguranţa că există ordine, un sens, o bunăvoinţă mai sus de noi, şi cei mari, admiraţi şi temuţi, care ştiu atâtea secrete. Universul e mai curând misterios decât absurd. Va fi fiind el imens, profund, necunoscut, tenebrous, dar nu e nici vid, nici instabil... (...) am însă posibilitatea de a-ntreba pe unul din părinţi, un profesor, un maestro, vreun spiriduş atoateştiitor şi-nţelept; văd eu mai târziu...Cum trăiesc numai în prezent, îmi spun ca am timp...

"Distanţa dintre mine şi bătrâna din vis este egală cu distanţa dintre bătrâna din vis şi timp?". Scria cu nesiguranţă, ca şi cum i-ar fi fost teamă de un adevăr. S-a oprit din scris, iar stiloul a încetat să mai şoptească. A privit spre bibliotecă, ca şi cum un gând s-ar fi ascuns în spatele sufletelor ce aşteptau o chemare. A privit şi spre geam. Şi la pian. Şi la sine. Un fior a făcut-o să scape stiloul din mână. Acesta şi-a continuat drumul spre podea, lovindu-se de răceala firescului. Asurzitor.

...copilul (...) Crede în puteri pe care oamenii încă nu le-au umilit, în puterea cuvintelor, a poveştii, a muzicii. Primele minciuni îl vor face să-şi piardă încrederea în cuvinte, primele poveşti dezminţite îl vor face sceptic şi, încet-încet, zgomotul va acoperi muzica.
Tu, Mozart, cu câteva luni înainte să mori, încă mai crezi. De nu cumva crezi, în sfârşit...
...
Fiinţa învingea neantul, prezenţa, absenţa, sunetul, tăcerea. Ca atunci când te-ascult.

Dragă Mozart,
Tu-mi vorbeşti de lumea de unde vin.
O lume de dinaintea limbajului, o lume de pulsiuni şi emoţii, ceva aflat sub cuvânt. Mă faci să aud partitura sentimentală a existenţei.
Noi, ceştilalţi, bieţi scriitori, suntem nevoiţi să detaliem această palpitaţie în fraze, în formule. Nu ştiam să-notăm decât ieşiţi din apă. Sunt mistere care nu se lasă pătrunse de cuvinte.
Datorită ţie, după câteva note, mă pot întoarce cu uşurinţă în această lume.

Celor care clamau: " Muzica lui Mozart mă îndreaptă spre Dumnezeu" le răspundeam: " Moartea lui Mozart mă împiedică să cred în Dumnezeu".

Pe globul muzicii, nu există decât universuri...

Părăseşti lumea pe 5 decembrie 1791. De-atunci, nu ne-ai mai abandonat niciodată.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer