Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

România interbelică. Schiţe de portret (II)


Augustin Ioan

18.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De remarcat este transmutarea unor imagini cu identitate arhitecturală distinctă, evident locală, în alte provincii ale ţării faţă de sursa lor - aşa cum este cazul catedralei ortodoxe "moldoveneşti" de la Timişoara. Gestul deliberat de diminuare a specificului local în detrimentul celui "naţional" - inevitabil construit, artificial şi eclectic - pare să sugereze de asemenea o atitudine politică. În speţă, este un act de destabilizare a spiritului regional - autonom şi localist prin definiţie - puternic mai ales în Transilvania şi Banat, care şi astfel, la nivelul simbolicii urbane, trebuia să cedeze în faţa avansului nivelator al statului naţional cu centrul în Bucureşti. Acestui peisaj trebuie să îi aducem degrabă şi corecţii: destule dintre bisericile ortodoxe ale epocii sunt mai degrabă locale, chiar cu riscul confuziei cu lăcaşuri ale altor culte decât cel majoritar, iar lucrul acesta nu se petrece, cum am crede, numai în Transilvania (biserica ortodoxă din Mediaş, arh. Gh. Liteanu, 1928), care are deja o tradiţie semnificativă în acest sens, ci şi în vechiul regat: este cazul, bunăoară, al Bisericii Împăraţi Constantin şi Elena din Constanţa (arh. D. Ionescu Berechet, 1935), unde calcarul, textura zidirii şi turnul unic de clopotniţă amintesc mai degrabă despre geamiile oraşului.

În fine, mai există un motiv, pe care îl vom găsi rostit explicit abia în anii de regim autoritar (1938-1944), mai cu seamă când integritatea teritorială a ţării întregite va fi fost violentată şi va fi început "războiul sfânt" de recuperare a Basarabiei. Astfel, între ingredientele identităţii urbane locale din Transilvania şi Banat găsim cu mare dificultate contribuţii ale etnicilor români. Absenţa precedentelor de prestigiu şi de scară monumentală datorate etnicilor români fusese destul de dificil de surmontat şi în vechiul regat în anii de început ai neoromânescului. Cum să faci primării, eforii ale spitalelor, palate de justiţie şi trezorerii când tot ce ai la dispoziţie este o arhitectură "românească" domestică arhaizantă, vernaculară, din materiale perisabile, sau una de mânăstire sau urbană mai apropiată ca scară, dar ridicată de meşteri străini pentru o "pătură superpusă" (Eminescu) alogenă? Nu este de mirare că efortul arhitecţilor neoromânescului de primă generaţie a fost unul comparativ mult mai dificil decât cel al şcolii lui Lechner din Austro-Ungaria, devreme ce primii aveau de adus împreună nu doar o diversitate debordantă de tipuri arhitecturale medievale (în cazul arhitecturii ortodoxe din Moldova şi Valahia, bunăoară), ci şi pentru că această diversitate provincială trebuia temperată în numele unor idealuri noi, cele ale unităţii şi omogenităţii naţionale şi, pe cale de consecinţă, statale.

Acestui efort iniţial - soldat cu succese de stimă de felul Bufetului de la Şosea atâta timp cât edificiul rezultat se menţinea cu eleganţă înlăuntrul constrângerilor impuse de "mărimea absolută" (P.A. Michelis) a sursei - i se adaugă după unire un al doilea val, îndreptat cu preponderenţă asupra provinciilor nou adăugate, dar care propune şi în vechiul regat edificii semnificative. "Stilul" neoromânesc devine un comentariu supra-ponderal la "stilul" brâncovenesc - singurul care putea oferi deopotrivă argumente de scară şi naţionale cu privire la etnia eponimului său. Acum se vor produce excesele de scară ale arhitecturii neoromâneşti - şi, cu ele, ieşirea de sub tutela stabilizantă a precedentului citabil. Va deveni astfel cu putinţă să colezi decoraţii proprii unora sau mai multora dintre provinciile istorice sau tipuri arhitecturale locale pe o clădire nouă, monumentală - dacă nu de-a dreptul gigantică faţă de modestia surselor, cum este cazul Primăriei Bucureştilor a lui Petre Antonescu sau al clădirii actualului Muzeu al Ţăranului Român a arh.Ghika-Budeşti. Va fi chiar cu putinţă să inventezi, mixând ludic (dar fără pic de ironie) ceea ce este propriu / specific cu ceea ce este impropriu / străin acolo unde tradiţia nu te ajută, ca în cazul cupolei de catedrală ortodoxă, reprodusă poate după Pantheonul parizian la Cluj.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer