Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

România interbelică. Schiţe de portret (I)


Augustin Ioan

11.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ne apropiem de centenarul unei Românii Mari, care nu a supravieţuit celui de-al doilea război mondial. Probabil, este de cuviinţă să ne pregătim, încercând să schiţăm un portret din fragmente al mediului construit, mai ales al celui urban şi, mai ales, al edificiilor menite să dea faţă acelei noi Românii. Nu a fost un proces simplu şi, mai ales, nu a fost unul rapid, pentru că nu se lucra după un plan prestabilit, ci se improviza, nu numai politic, ci şi administrativ: construirea unei retorici naţional(ist)e unificatoare, pe care artele să o facă vizibilă în toate provinciile nou adăugate vechiului regat a fost de aceea o preocupare constantă a guvernelor interbelice şi, prin intermediul câtorva campanii promovate de acestea, a arhitecţilor români. Există în acest proces nuanţe, direcţii, răzgândiri şi "polenizări încrucişate" între stilurile vremii.

Cu privire la amestecul aiuritor de stiluri (i.e. despre incoerenţa oraşelor româneşti), părerile arhitecţilor erau împărţite. Un arhitect mai degrabă cunoscut în epocă, Florea Stănculescu, se pronunţa încă din acea vreme: "Şi oraşele noastre au acest aspect: jumătate cu... (stil românesc) şi jumătate cu... (stil modern). Cred că adevărul nu e nici de o parte şi nici de alta şi nici la mijloc." Dimpotrivă, arhitectul vedea viitorul într-o simfonie de "caractere" - ale diferitelor programe, zone ale oraşului şi edificii - cerând fiecare o identitate proprie: "Deci un oraş se va împărţi după aceste caractere. Iar arhitecţii trebuie să aibă concepţii adequate (sic!) şi să dea caracterele construcţiilor, cartierelor şi oraşelor. Ne norocirea mare este amestecul de concepţii pentru acelaş (sic!) program de construcţie şi pentru acelaş cartier chiar pe aceeaşi stradă.(...) Din această frământare şi contopire de concepţii poate va ieşi peste un secol, un stil, care cert, nu va semăna deloc cu românescul de astăzi şi sigur nici cu modernul de astăzi, dar va fi un stil. Şi cu atât mai meritoriu pentru generaţiile care îl vor fi cristalizat, dacă acest stil va avea rădăcinile în pământul ţării noastre şi va purta pecetea românească.".

Dimpotrivă, G.M. Cantacuzino era mai degrabă sceptic în privinţa şanselor unui stil autohton croit doar din "zestrea artei populare, cu vechile amintiri bizantine, cu darul decorativ al românului, cu spiritul său inventiv şi fantazia proprie" , câtă vreme societatea însăşi nu îşi are precizate dezideratele. Problema răspunsului la modernism este una reactivă: dacă va fi să fie un stil naţional, acela va fi răspunsul local dat modernităţii ubicue: "Vrând, nevrând, participăm la o civilizaţie unitară care se întinde pretutindeni în lume.(...) Din efortul acesta de adaptare şi mai ales de asimilare se vor preciza, poate, în luptă cu forţele străine, şi mai mult adevăratele însuşiri ale sufletului românesc".

Există de asemenea o evidentă devenire în paralel, cu dinamici diferite, a programelor cu combustie oficială (edificii ale administraţiilor centrală şi locală, edificii ale armatei, catedrale ortodoxe, palate şi reşedinţe regale, sau ale ierarhiei ecleziale ortodoxe) pe de o parte şi a celor promovate comunitar sau chiar privat (cartiere de locuinţe individuale, biserici de parohie, clădiri de birouri şi hale industriale) pe de altă parte. Edificiile din prima categorie sunt aşezate în poziţii privilegiate în oraş faţă de celelalte construcţii - care le ţin front sau doar fac pur şi simplu parte din textura urbană. Primele sunt "retrograde" stilistic în raport cu celelalte, câtă vreme, în afara aspectului de "ustensil", edificiile - adevărată architecture parlante - aveau de "rostit" şi textul subiacent despre stabilitate, ordine, ierarhie societală şi / sau cerească, sau despre unitate naţională. Cum provinciile nou adăugate statului român trebuiau cu deosebire apropriate prin "colonizarea" noilor edificii ale puterii româneşti în contexte urbane pre-existente, care nu le erau consângene, imaginile rezultate din aceste compoziţii forţate vor păstra multă vreme un vădit sens politic, unul supra-estetic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer