Oona & Salinger

Frédéric Beigbeder a primit în 2003 premiul Interallié pentru Windows on the World şi, în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. În anul 2000, romanul său 99 francs a înregistrat un succes uriaş, fiind ecranizat, şapte ani mai târziu, de regizorul Jan Kounen. Dragostea durează trei ani a fost ecranizat în 2012, în regia lui Beigbeder. De acelaşi autor, la Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial TREI, au apărut: Dragostea durează trei ani, 29,99 RON, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr ţicnit, Shitter's Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!...

Încercând să explice retragerea lui Salinger din viaţa publică în anul 1953, Frédéric Beigbeder imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului între romancierul emblematic al Americii, J.D. Salinger şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugene O'Neill.
Legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbor. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei.
Nu vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Aceste două comete nu-şi vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger, chiar şi în cele mai întunecate clipe ale sale.
Visul american nu se împlineşte nici pentru J.D. Salinger, nici pentru Oona - sau este, mai degrabă, un vis pervertit, sfărâmat de cruzimea războiului şi a vieţii.

Există o vreme când oamenii par să aştepte o catastrofă care să le şteargă toate problemele. Sunt anii dinainte de război. Nu e perioada cea mai prielnică pentru a te îndrăgosti. (Frédéric Beigbeder)

Beigbeder scrie magistral despre război şi dragoste, demitizând figuri ca Hemingway, Capote sau Chaplin şi creionând un portret sensibil şi emoţionant al lui Salinger. (Le Figaro)

 

Aceasta nu este o ficţiune
 
Când Diana Vreeland a fost întrebată dacă amintirile sale cele mai extravagante erau factuale sau ficţionale, ea a răspuns: "It's faction".
 
Aceasta este o docudramă^[2]. Totul aici este cât se poate de exact: personajele sunt reale, locurile există (sau au existat), întâmplările sunt autentice şi datele întru totul verificabile în biografii sau manuale de istorie. Restul este imaginar şi pentru acest sacrilegiu îi rog pe copiii, nepoţii şi strănepoţii eroilor mei să‑mi ierte intruziunea.
 
În Statele Unite, Truman Capote a pus o etichetă, a inventat o formulă care desemnează acest tip de roman: "non‑fiction novel". Intervievat de către George Plimpton pentru New York Times din 16 ianuarie 1966, el şi‑a definit proiectul ca fiind "o formă narativă care foloseşte toate tehnicile artei ficţiunii, rămânând cât mai aproape posibil de fapte". În franceză, expresia lui ar trebui tradusă prin: "roman nonficţional". Ce oroare...
 
Prefer să spun "faction", "facţiune", pentru că avem acest cuvânt în limba franceză, insinuând ideea - incitantă pe timp de pace - că autorul acestei povestiri ar fi un fel de soldat care îşi face rondul sau marele orchestrator al unei periculoase răzvrătiri.
 
Personajele acestei cărţi având vieţi ultrasecrete, rolul romancierului a fost amplificat cu atât mai mult. Dar ţin să declar solemn următoarele: dacă această poveste nu ar fi adevărată, aş fi extrem de dezamăgit. (FB)

 
În primăvara anului 1980, obişnuiţii parcului Paley din New York au fost martorii unei scene destul de neobişnuite. O limuzină lungă şi neagră a parcat în faţa grădinii publice; trebuie să fi fost în jur de ora trei după‑amiaza. Şoferul maşinii i‑a deschis portiera pasagerei în vârstă de vreo şaizeci de ani, îmbrăcată într‑un taior alb şi purtând ochelari de soare, care a coborât încetişor din vehicul. Doamna a rămas o clipă nemişcată, strângând nervos, mai să‑l sfărâme, colierul de perle, ca şi cum s‑ar fi rugat folosind un şirag de mătănii, după care s‑a îndreptat spre colţul din stânga al parcului. Mergând încet spre peretele de apă de sub arbuşti, femeia aceasta bogată a scos din geantă câteva cioburi de porţelan. În următoarea clipă comportamentul i‑a devenit complet straniu. A îngenuncheat direct pe jos şi a început să sape frenetic pământul cu unghiile perfect îngrijite. Un tip care mânca hotdog avea să se întrebe de ce această strângătoare de zdrenţe scormoneşte rondurile de flori în loc să caute de‑ale gurii prin pubela aflată la cealaltă margine a scuarului. Pe moment, nu a fost atent la ceea ce se întâmpla, dar i s‑a părut că sexagenara îşi îngropa bucăţile de porţelan într‑o groapă, după care a tasat cu mâinile movila de pământ, stând aşa în patru labe la poalele grădinii verticale, ca un copil jucându‑se la groapa de nisip. Cei care tocmai îşi încheiau masa de prânz luată sub cerul liber au fost încă şi mai stupefiaţi atunci când burgheza s‑a ridicat, cu mâinile pline de pământ, şi a urcat cu demnitate în Cadillacul său. În ciuda ochelarilor negri, pe chip i se putea citi satisfacţia muncii bine făcute. Avea aerul unei excentrice din acelea care se pot vedea uneori pe străzile New Yorkului, mai ales de când cu democratizarea barbituricelor. Şoferul a închis la loc portiera, a dat ocol vehiculului, s‑a aşezat la volan şi lunga berlină a prins să alunece fără zgomot spre Fifth Avenue.
 
Jerry, o introducere
  La începutul anilor 2010, mi‑am dat seama că nu mai zăream în jur persoane de vârsta mea. Eram înconjurat de oameni care aveau cu toţii cu douăzeci sau treizeci de ani mai puţin decât mine. Prietena mea era născută în anul primei mele căsătorii. Unde să se fi dus cei din generaţia mea? Dispariţia lor s‑a produs progresiv: cei mai mulţi dintre ei erau ocupaţi cu munca şi copiii; într‑o zi au încetat să mai iasă din birouri sau din case. Cum îmi schimbam adesea domiciliul şi numărul de telefon, vechii prieteni nu mai reuşeau să dea de mine; unii dintre ei au mai şi murit; nu m‑am putut împiedica să gândesc că aceste două tragedii aveau poate o legătură (când nu mai eram văzut, viaţa îşi oprea cursul). Penuria de contemporani din anturajul meu avea, poate, o altă explicaţie: fugeam de propria‑mi imagine. Femeile de patruzeci de ani mă înspăimântau cu nevrozele lor identice cu ale mele: pizmuirea tinereţii, inimă de piatră, complexe fizice de nerezolvat, teama de a ajunge de nefutut sau de a nu fi ajuns deja. Cât despre bărbaţii de vârsta mea, aceştia reluau fără încetare aceleaşi amintiri ale petrecerilor de demult, beau, mâncau, le creşteau burţile şi rămâneau fără păr de cât se plângeau de neveste sau de celibat. Şi asta fără întrerupere... Pe la jumătatea vieţii, oamenii nu mai vorbeau decât despre bani, mai ales scriitorii.
 
Devenisem un adevărat gerontofob. Inventasem un nou gen de apartheid: nu mă simţeam bine decât în mijlocul celor cărora le‑aş fi putut fi tată. Compania adolescenţilor mă obliga la eforturi vestimentare, mă forţa să‑mi adaptez limbajul şi referinţele culturale, mă trezea la viaţă, mă însufleţea, îmi reda zâmbetul. Pentru a saluta pe cineva, trebuia să‑mi las palma să alunece pe cea a tinerilor mei interlocutori, apoi să strâng pumnul, lovindu‑l de al lor, şi pe urmă să mă bat în piept, cu stânga. O simplă strângere de mână ar fi trădat diferenţa de generaţie. În acelaşi fel, trebuia să evit bancurile datate şi să nu spun, de exemplu, că trăgeam la vâsle ca Gérard d'Aboville ("Caaaa... cine?"). Dacă mă intersectam cumva cu foşti colegi de clasă, nu îi recunoşteam; un surâs politicos şi‑apoi ştergeam putina: fiinţele de vârsta mea erau cu siguranţă mult prea bătrâne pentru mine. Aveam grijă să evit să iau cina în oraş, în compania cuplurilor căsătorite. Toate obligaţiile burgheze mă speriau, cu precădere reuniunile de cvadragenari din apartamente de culoarea blănii de cârtiţă, cu lumânări parfumate. Ceea ce le reproşam celor care mă cunoşteau era exact asta: că mă cunoşteau. Nu‑mi plăcea să se ştie cine sunt. Voiam să‑mi regăsesc virginitatea la patruzeci şi cinci de ani. Nu ieşeam decât în baruri abia deschise, cu puştime zburlită, în cluburi de noapte lustruite şi plastifiate, cu toalete fără umbră de amintiri, în restaurante la modă, despre a căror existenţă vechii mei complici aveau să afle abia peste doi sau trei ani, răsfoind Madame Figaro. Câteodată agăţam câte o fată care sfârşea prin a‑mi spune, cu o privire înduioşată, că mama ei era în acelaşi partid al serilor dansante ca şi mine. Singura concesie pe care o făceam bătrâneţii: nu stăteam pe Twitter. Nu înţelegeam de unde interesul de a trimite fraze întregi unor necunoscuţi, când poţi să le aduni într‑o carte.
 
Recunosc că refuzul meu de a‑i frecventa pe cei de vârsta mea însemna refuzul de a îmbătrâni. Confundam venerarea tinereţii cu tinereţea însăşi. Ceea ce se vede cu fiecare rid de pe chipul apropiaţilor este chiar propria moarte pusă pe treabă. Credeam cu adevărat că frecventându‑i doar pe adolescenţii care vorbesc despre Robert Pattinson mai degrabă decât despre Robert Redford aveam să trăiesc mai mult. E vorba de rasism antieuînsumi. Putem s‑o facem pe Dorian Gray‑ii fără a fi nevoie să ascundem un portret malefic în pod: este suficient să‑ţi laşi barba să crească, pentru a nu‑ţi mai zări adevăratul chip în oglindă, să fii din când în când disc‑jockey cu vechile viniluri de 45 de turaţii, să porţi tricouri destul de largi ca să nu se observe burta revărsată, să refuzi să porţi ochelari la citit (ca şi cum un bărbat care citeşte o carte ţinând‑o cât mai departe, cât îi sunt braţele de lungi, ar putea să întinerească), să te reapuci de tenis în trening antracit, cu bandă albă, marca American Apparel, să‑ţi faci poze în faţa vitrinelor magazinelor Kooples, să dansezi cu surferiţe minore, în clubul Blue Cargo din Ilbarritz, şi să fii mahmur în fiecare zi.
 
La începutul anilor 2010, am devenit as în biografia cântăreţei Rihanna. Iar asta arată că situaţia mea era îngrijorătoare.
 
Cu trei ani în urmă, într‑o cafeterie din Hanover, New Hampshire, mi‑au picat ochii pe această fotografie a unei adorabile moarte.
   
Această tânără se numeşte Oona O'Neill: observaţi‑i coafura în stil Gene Tierney (părul cu cărare pe‑o parte şi fruntea liberă), strălucirea danturii perfecte şi carotida întinsă, care exprimă încrederea în viaţă. Faptul că această fată a existat îţi dă curaj. Infanta "brunetă", cu sprâncenele puternic conturate cu dermatograf, îţi umple plămânii cu aer proaspăt, fiindcă pare să creadă că totul este posibil. Şi totuşi, copilăria ei... Avea doi ani când tatăl i‑a părăsit mama pentru a se stabili în Europa, alături de noua soţie; Oona avea să‑i trimită atunci cărţi poştale sfâşietoare: "Tati, te iubesc atât de mult, nu mă uita!". Acesta nu avea să o revadă decât opt ani mai târziu.
 
În 1940, Oona O'Neill se îndrăgostea de scriitorul meu preferat.
 
Am descoperit această fotografie la momentul la care J.D. Salinger mai avea doar trei ani de trăit. Plecasem cu Jean‑Marie Périer să realizăm un film documentar despre el, la Cornish, în New Hampshire. Idee pe cât de absurdă, pe atât de banală: a‑l întâlni pe scriitorul cel mai mizantrop din lume devenise un fel de excursie turistică întreprinsă de miliarde de fani. Autorul romanului De veghe în lanul de secară se mutase în 1953 într‑o fermă situată în inima pădurii din New England. Nu mai publicase nimic din 1965, anul naşterii mele. Nu acorda niciun interviu, refuza orice fotografie şi orice contact cu lumea exterioară. Iar eu reprezentam tocmai acea lume exterioară care avea să îi invadeze spaţiul intim cu o cameră high‑definition. De ce? Fără să o ştiu la vremea aceea, atracţia pentru acest moşneag avea legătură cu dezgustul tot mai pronunţat pentru oamenii de vârsta mea. Lui Salinger, ca şi mie, îi plăceau fetele mult mai tinere. Toate romanele sau povestirile lui dau cuvântul copiilor sau adolescenţilor. Ei simbolizau inocenţa pierdută, puritatea neînţeleasă; adulţii erau cu toţii sluţi, nemernici, plictisitori, de neclintit, închistaţi în confortul material. Cele mai bune povestiri ale lui sunt acelea în care foloseşte dialogurile infantile pentru a‑şi exprima dezgustul faţă de materialism. De veghe în lanul de secară s‑a vândut în 120 de milioane de exemplare în toată lumea, începând din 1951: un roman de mică întindere care istoriseşte povestea unui băiat dat afară de la internat, care hoinăreşte prin Central Park şi se întreabă unde se duc raţele iarna, când lacul este îngheţat. Probabil că teoria lui era puerilă, cu siguranţă falsă şi poate periculoasă, dar Salinger inventase ideologia căreia eu consimţisem să‑i fiu victimă. Este autorul care a definit cel mai bine lumea actuală: o lume împărţită în două tabere. Pe de o parte, indivizii serioşi, elevii zeloşi la cravată, burghezii îmbătrâniţi care merg zi de zi la birou, se căsătoresc cu vreo menajeră superficială, joacă golf, citesc articole despre economie şi acceptă sistemul capitalist aşa cum e: "Tipi care nu încetează să povestească cum rabla lor de maşină face mile după mile cu doar un galon de benzină". Şi pe de alta, adolescenţii imaturi, copiii trişti, blocaţi de‑o eternitate tot la jumătatea anilor de liceu, rebelii care dansează cât e noaptea de lungă şi dezaxaţii care rătăcesc prin păduri, aceia care îşi pun întrebări despre raţele din Central Park, care stau la taclale cu vagabonzi sau cu măicuţe, care se îndrăgostesc de o adolescentă de şaisprezece ani, care nu‑şi iau niciodată o slujbă, fiind astfel liberi, săraci, singuratici, murdari şi nefericiţi - pe scurt: rebelii eterni, care au impresia că ei contestă modelul consumerist, când, în realitate, au împins ţările occidentale la îndatorare în ultimii şaizeci de ani şi au servit procesului de vindere de produse de larg consum în valoare de miliarde de dolari, începând din anii 1940 (discuri, romane, filme, seriale TV, îmbrăcăminte, reviste pentru femei, clipuri video, gumă de mestecat, ţigări, maşini decapotabile, băuturi carbogazoase, alcooluri, droguri, toate produse promovate de către marginali aroganţi din "mainstream". Aveam nevoie să mă confrunt cu fondatorul fantasmei infantile care face lumea dezvoltată să viseze. Salinger este scriitorul care a făcut să‑i piară cheful omenirii de a îmbătrâni.
 
Închiriasem o camionetă pentru a urca mai uşor dealurile înverzite. Am ajuns la Cornish într‑o splendidă dimineaţă de primăvară, joi, 31 mai 2007, la 11:30. Cerul era albastru, dar soarele, cu dinţi. Sorii îngheţaţi sunt inutili, este o escrocherie să vorbeşti despre primăvară la această temperatură, la o aruncătură de băţ de Québec. Adresa lui Salinger era uşor de găsit pe internet: de când cu inventarea GPS‑ului, nimeni de pe planeta noastră nu se mai poate ascunde. Acum o să vă spun adresa care, timp de şaizeci de ani, a fost cea mai secretă din lume. La Cornish se găseşte un vechi pod acoperit care traversează râul Connecticut. Atunci când treceţi pe el, venind dinspre satul vecin, Windsor, aveţi impresia că sunteţi Clint Eastwood în Podurile din Madison County.
 
Apoi o luaţi la stânga, pe Wilson Road, şi mergeţi preţ de câteva sute de metri până ajungeţi la un mic cimitir cu pietre funerare gri, care se găseşte pe dreapta, cu gard nu prea înalt, vopsit în alb. Acolo o luaţi pe Platt Road, drumul spre dreapta care suie colina de‑a lungul acestui cimitir plin de buruieni şi acoperit de muşchi. Dacă faceţi această excursie pe timp de noapte, v‑aţi putea crede în clipul melodiei lui Michael Jackson, Thriller. Cercetarea salingeriană cere curaj; mulţi reporteri începători au făcut cale‑ntoarsă ajungând în apropierea înaltului şi bogatului frunziş din zonă. Bernanos vorbeşte undeva de o anume "tăcere lichidă": până la 31 mai 2007, nu am înţeles ce înseamnă această expresie. În camionetă nu stăteam prea comod, realizatorul Jean‑Marie Périer, producătorul Guillaume Rappeneau şi cu mine. Totuşi, Jean‑Marie a văzut altele şi mai rele: de exemplu, în 1972 a însoţit turneul american al celor de la Rolling Stones, care nu a avut nimic dintr‑o promenadă bucolică. Acum mă privea cu un aer consternat, parcă zicându‑mi: "Tu ai avut ideea asta tâmpită, moşule, aşa că ia nu te mai scurge atâta pe asfalt".
 
Drumul se îngusta şerpuind pe urmele lăsate de căruţe, acoperit cu ierburi, ajungând până în inima unei păduri de pini înalţi, mesteceni bătrâni, arţari şi stejari imenşi, crescând acolo de mai multe veacuri. Lumina se cernea prin frunzişul întunecat; în această pădure sepulcrală chiar şi în plină zi, pe sub împletitura de crăci, aveai impresia că e miezul nopţii.