Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cutia neagră


Ilinca Bernea

30.09.2015
Editura Timpul
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ilinca Bernea
Cutia neagră
Editura Timpul, 2015



Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Cutia Neagră este în curs de apariţie la Editura Timpul. Este o carte de ficţiune scrisă în stil postmodern, ai cărei protagonişti sunt doi artişti britanici şi o artistă belgiană din generaţii diferite ale căror destine se întrepătrund în peisajul contemporan londonez. Existenţa acestui roman este o pildă vie a faptului că transgresarea graniţelor culturale nu este doar un subiect fetiş al filosofiilor şi teoriilor sociale ci o chestiune cât se poate de actuală care se manifestă în gândirea şi în creaţiile artiştilor şi autorilor europeni. Romanul Ilincăi Bernea stă mărturie pentru faptul că poate fi concepută o literatură cu subiect şi savoare britanice chiar şi într-un context social diferit, cum e cel românesc, ca dovadă că între cele două lumi există multiple canale de comunicare şi zone de interferenţă.

Scurtă prezentare a romanului

Tristan şi Norman sunt născuţi la începutu anilor '60, în familii sărace dintr-un oraş industrial englezesc. Prietenia lor debutează în copilărie, într-un internat catolic. Povestea relaţiei lor şi a experienţelor prin care trec împreună este spusă, pe rând, când de unul când de celălalt astfel încât cititorul se confruntă cu aceeaşi naraţiune surprinsă din două unghiuri subiective distincte. Al treilea protagonist al cărţii este o pictoriţă belgiană cu două decenii mai tânără, Irene, care este discipola lui Norman şi care descoperă, prin confesiunile acestuia, fascinanta lume londoneză a anilor '70-'80-'90 cu toate contrastele, tentaţiile, fetişurile, conflictele, iluziile şi deziluziile ei specifice. Acţiunea cărţii aduce la rampă şi mare parte dintre frământările, dilemele şi controversele unei întregi generaţii de artişti care a răsturnat într-o mare măsură un sistem de gândire estetică pe care s-au articulat marile curente culturale şi artistice ale modernităţii şi prevestind zorii postmodernismului. Deşi la începutul romanului relaţia dintre Irene şi Norman pare a evolua spre o predictibilă idilă, când Norman îi arată pentru prima oară două tablouri pictate de Tristan şi o serie de fotografii de-ale acestuia, Irene se îndrăgosteşte subit de cel pe care maestrul său îl considera o fiinţă iremediabil pierdută. Dacă Norman este un "romantic reciclat", un tip care a reuşit să îşi depăşească condiţia socială şi limitele interioare evoluând dinspre profilul iconoclastului, aflat în permanentă căutare de sine spre un model de artist-adaptat, Tristan rămâne un rebel până la capăt, consecvent unui ideal deconstructivist care se manifestă printr-o constantă deconstrucţie de sine. Norman este un idealist predispus să pactizeze cu lumea, în vreme ce Tristan este un nihilist predispus la auto-dafeuri intime. Dacă Norman îşi găseşte în cele din urmă rostul urmând o cale a echilibrului şi concesiei, Tristan continuă să cultive excesul şi să oscileze între extreme. Dacă Norman are parte de o căsnicie fericită, Tristan îşi asumă rolul de amant etern şi de seducător care nu se poate fixa într-o relaţie, iar Irene, îi mărturiseşte lui Norman că tocmai acest fel de a fi, alunecos şi instabil, e cel care hrăneşte pasiunea unei femei, căci nu se poate tânji după ceea ce ai, după cineva accesibil şi tangibil bunăoară; pasiunea îşi trage sevele din absenţe, din conflict, e o inflamare dureroasă a unei lipse. Deşi au crescut în aceleaşi condiţii, structural sunt cât se poate de diferiţi, Norman îşi trăieşte până şi scurtul moment de ateism cu "religiozitate", în vreme ce Tristan nu poate crede în nimic cu adevărat, nici măcar în propria lui existentă.

Tristan a avut întotdeauna tendinţe sinucigaşe, trăind într-un mod care sfida limitele şi care cultiva deliberat pericolul, însă odată decăzut şi îmbătrânit, ajunge să-şi dorească moartea astfel că îşi pregăteşte sinuciderea într-un accident de maşină, însă Irene îl salvează, donându-i un plămân înainte de a se fi întâlnit cu el vreodată. Atunci când decide să îi fie donator, e îndrăgostită de el doar din poze, din confesiunile lui Norman şi din propriile viziuni.

O temă subsidiară a romanului este aceea de sorginte platonică ce pune în legătură rădăcinile trăirii erotice cu cele ale fascinaţiei estetice. Frumuseţea pe care Irene o vede în iubitul ei, Tristan, este una transcendentală care îi pare că dă sens întregii sale existenţe astfel că îşi doreşte să moară în puterea ei de seducţie şi nu eliberată de aceasta.

Tema freudiană "Eros şi Tanathos" precum şi cea din mitologia greacă "Eros şi Psyche" se întrepătrund în carte într-o nouă interpretare. Ceea ce aşteaptă Irene, atinsă de o boală incurabilă, de la dragoste este să-i dăruiască o moarte frumoasă.

Romanul este scris într-un limbaj cu accente ironice şi chiar comice, lăsând loc tragismului existenţei să se întrevadă prin ţesătura unor fraze scrise cu umor. Personajele şi situaţiile care compun naraţiunea nu se ordonează pe axa bine-rău ci pe aceea frumos-urât, luminos-obscur etc. Cutia Neagră este în fond un roman despre artişti şi despre artă, care nu îşi propune să moralizeze ci să ridice anumite întrebări legate de limitele libertăţii sau de puterile dorinţei, plăcerii şi frumuseţii asupra sufletului omenesc.


Fragmente

Din capitolul Chiloţii Profei de Engleză

"Să fii mereu acelaşi, să fii generos, dar chibzuit, să fii modest, dar să îţi cunoşti valoarea, să fii diplomat şi totodată mereu sincer, precaut şi curajos, nu e clar dacă alternativ sau în acelaşi timp. Să cazi mereu în picioare şi anume într-un mod graţios. Căderile dizgraţioase nu sunt acceptabile. Să nu îţi pierzi cumpătul, dar să-ţi cântăreşti nimicnicia dimineaţa, la prânz şi seara, să iubeşti cu îndârjire, dar în nici un caz să nu îţi neglijezi propria persoană, să fii onest fără să superi sau să deranjezi pe nimeni, să visezi, dar să fii realist, să nu trişezi, să nu trădezi nimic din ce eşti ca şi cum ai ştii preabine cine eşti dintotdeauna pentru totdeauna, să nu te schimbi, dar să evoluezi, să nu te contrazici, să fii responsabil şi totodată entuziast, să te bucuri de viaţă, să iei totul în serios, să comunici, să spui numai şi numai adevărul, toate aceste imbecilităţi atroce şi preţioase sfaturi contradictorii ne sunt îndesate pe gât cu furtunul, cu pâlnia, cu trompeta, ne sunt bătute în creier cu ciocanul din copilărie şi până în zilele noastre pretutindeni în şcoală, la piaţă, pe scara împuţită a blocului, la televizor, la academie, la biserică, amin".

Din capitolul Metropola Hydră

"Tristan agăţase pe peretele din dreptul patului de campanie pe care şi-l alesese, o imitaţie după o celebră litografie cu Henric VIII la vânătoare şi un portret de tinereţe al reginei Elisabeta I. În caz că întreba cineva, portretul lui Henric îi stimula imaginaţia creatoare, iar cel al reginei virilitatea. La cele două piese de colecţie s-a adăugat în scurt timp şi o broderie cu căsuţă şi grădină, culmea kitschului englezesc. Din păcate însă priveliştea acestor nestemate care era menită să ne întreţină vie imaginea balaurului cu care aveam de luptat atât în planul teoriei estetice cât şi în practică, a fost în scurt timp eclipsată de elemente de cu totul altă natură care au ajuns să umple tot peretele la concurenţă: coperţi de viniluri, spânzurate în pioneze, poezii suprarealiste de-ale lui Tristan, postere cu maşini şi motociclete, poze de epocă şi imagini de arhivă cu care se aproviziona de la anticarii din Soho şi nu în ultimul rând un portret al băieţilor de la Sex Pistols surpinşi de paparazzi într-un moment de graţie. Peretele era un întreg bazar din care, dacă aveai suficientă răbdare şi inspiraţie, puteai încropi istoria artei englezeşti din ultimul veac şi transhumanţa ei, evidentă, dinspre gustul reginei spre gustul neciopliţilor de rând."

"Ar trebui să fim ceva mai civilizaţi unii cu alţii. Ce-a făcut Irène e un gest de dragoste, fără îndoială, însă unul extrem de brutal. Dragostea e capabilă de forme incredibile de cruzime şi posesiune. Ar trebui să fim atât de decenţi încât să le cerem voie celor pe care îi iubim să le transportăm chipul în reveriile noastre. Să întrebăm, sfios: nu vă supăraţi îmi permiteţi să fabulez pe socoteala existenţei dumneavoastră? Irène mi-a făcut portretul, după poze, fără să îmi ceară consimţământul, cu mult înainte de a ne cunoaşte. Popoarele primitive ar considera un astfel de gest o formă de rapt spiritual. Un viol la adresa fiinţei mele sau o răpire. Dacă aş crede în mitul sufletului aş subscrie şi eu la asta".


Sublim, plăcut şi agreabil

"Dacă era să-i fi fost elevi la estetică, Kant mă tem că ne-ar fi exmatriculat.

La facultate învăţam, desigur, ce-i sublimul. Ne rămânea nouă să descoperim pe cont propriu ce-i cu plăcutul şi agreabilul.

În ce privea plăcutul, părerile erau împărţite. Mie îmi plăceau în general şatenele de statură medie, subţiri, cu aer androgin, "cu nerv", cu frământări şi vieţi interioare complexe şi, evident, cu anumite vulnerabilităţi pe care le puteam exploata, în vreme ce Tristan prefera genul feminin, în ansamblul lui. Îi plăceau în general tipele a căror feminitate se prezenta vizual în termeni excesivi şi în particular blondele cu picioare lungi. Cele mai mari controverse în ce priveşte plăcutul le-am avut în problema dimensiunilor. El avea bazinul foarte mic şi oase subţiri şi îl suspectez că era uşor intimidat de conformaţia tipică a englezoaicelor care presupune şolduri de dimensiuni ceva mai mari. "Cum de s-a gândit natura să facă masculi englezi cu coapse atât de mici şi femele cu coapse cât iapa?", se minuna el, refuzând să admită că era un slăbănog ieşit din comun. Totuşi nu puteam contesta faptul că avea un simţ al formelor care îi stimula intuiţia şi pe care orice artist plastic şi-ar dori să-l aibă: "Daca tipele sunt mai grăsuţe, liniile feselor şi ale picioarelor sunt dispuse de aşa natură încât arată precum sfânta cruce", aprecia el şi aici îi dădeam dreptate. Ştia să dezbrace femeile din priviri. În mai puţin de 30 de secunde i se arătau în costumul Evei...Iar cele pe care le frecventa îi confirmau de fiecare dată viziunile. Era un pictor cu o intuiţie a formelor şi un simt al proporţiilor excepţionale, trebuie să o admit. Ne împărţeam puicuţele. Tristan susţinea că eu sunt ăla frumos. Dar el era seducătorul, am spus-o déjà şi insist. Şi era foarte neplăcut când, câte o tânără sedusă şi abandonată de el, îmi cădea mie pe cap şi îmi toca nervii cu frustrările ei. Unele mă sunau şi la telefon să-mi ceară socoteală pentru neobrăzarea lui.

La capitolul agreabil, eu preferam genul inocent complet, care n-avea nici o părere, despre nimic. Mă oripilau semidoctele şi încrezutele care debitau cu exuberanţă prostii, mai ales la adresa artei. Idioţii au ceva ingenuu, le poţi ierta orice dacă au farmec, proştii însă sunt idioţi rataţi, nu sunt suficient de bătuţi în cap încât să îi priveşti ca pe un spectacol al naturii şi nici suficient de comici încât să îţi stârnească ilaritatea... Platitudinea prostiei e aspectul ei cel mai supărător. Tot prostul însă spune că e: nonconformist, modest, plin de fantezie şi haz şi că are o personalitate aparte. Pe undeva îşi dă seama exact ce-i lipseşte... Dacă adaptarea la mediu ar fi un semn de inteligenţă, atunci cum se explică faptul că proştii sunt cei mai adaptabili la orice mediu social? mă întreb uneori.

În schimb, cu o tâmpită ingenuă şi modestă n-aveam nimic împotrivă să am de-a face. Vreo două luni, prin anul doi, am ieşit cu o anume Diana, venită de la ţară, o minunăţie de fată, fotomodel, care poza pentru pictoriale şi pliante cu noutăţi vestimentare şi care nu mă scotea din "iepuraş". Era dulce şi blondă şi calină şi nu purta niciodată fuste mai lungi de 20 de centrimetri. Adorabilă. Nu are sens să descriu ce faţă făcea Tristan sau ce sunete scotea ori de câte ori fătuca se aşeza pe genunchii mei şi începea să mă alinte. Eram când "iepuraş drăgălaş", când"iepuraş răutăcios", când "iepuraş scumpicel", când "iepuraş caraghios". Tipa avea o predilecţie pentru folosirea diminutivului, deprinsă probabil de la mătuşile octagenare care o găzduiau la Londra şi diminutiva, cu mult zel, cam tot ce îi trecea prin minte: se ducea la cumpărăturele să-şi ia ori o bluziţă ori o rochiţă sau poate chiar nişte pantofiori după care îmi stătea la dispoziţie, am fi putut să mergem să vedem un filmuleţ sau chiar să facem o plimbărică, în caz că nu ploua, făceam cum îmi poftea mie inimioara. Pe mine nu mă deranja prea rău. Cu timpul te obişnuieşti cu chestiunea şi începi să o ignori. Cum nu avea pretenţia că e şi critic de artuţă sau că s-ar pricepe la picturică din punctul meu de vedere era chiar agreabilă. Îmi cerea să îi arăt desenele şi schiţele şi se proţăpea în faţa lor, într-o poziţie studiată, care vroia să sugereze contemplaţia, trăgea un suspin admirativ, după care exclama cu o voce dulce: "vai, iepuraşul meu cel talentat!". Dar după două luni deja nu mai făceam faţă miştourilor lui Tristan şi a trebuit să o las."


Din capitolul Zgomotul şi Muzica

"Postulat 1. Totul se transformă în zgomot mai devreme sau mai târziu.
Întâmplările, relaţiile, ca orice organism viu, transpiră: încep să elimine toxine, în timp. Zgomotul e transpiraţia vieţii reale.

Postulat 2. Nimeni nu trăieşte exclusiv în realitate.
Natura ne-a înzestrat cu imaginaţie cu un scop. Natura e mai calculată decât cel mai fanatic contabil şi mai zgârcită decât cel mai hulpav om de afaceri: nu face nimic gratuit. Tot ea ne-a înzestrat şi cu puterea de a transfigura zgomotul, putere pe care o numim îndeobşte muzică.

Sunetul are două stări de agregare: zgomotul şi muzica. Muzica e o suspensie a existenţei în vid. Muzica poate întrerupe temporar viaţa reală. O poate anula. Muzica e cel mai la îndemână narcotic. E o formă de entuziasm care erupe din cea mai neagră realitate. În general entuziasmul erupe din realităţi destul de întunecate şi e direct proporţional cu frustrarea şi amărăciunea cu care te-ntovărăşeşti trăind în ele... Ca şi entuziasmul, muzica are menirea de a compensa realitatea. "

.................................................

"Să ne imaginăm un condamnat la moarte care nu ştie când va muri, i se poate întâmpla în clipa următoare sau peste o lună, peste un an sau doi. Sau chiar, dacă intervine ceva în sistemul social şi în legislaţie, poate scăpa teafăr. Tot ce ştie e că e condamnat la moarte. Acelaşi lucru e valabil pentru orice alt muritor. Poate crăpa în clipa următoare sau peste 20 de ani. Versiunea cu niciodată nu e aplicabilă. Cu toate acestea muritorul de rând nu se simte ameninţat. Nu trăieşte sub teroare, asemeni celui care se ştie condamnat. Deşi situaţia este exact aceeaşi. Misterul e cum se produce iluzia care îl menţine pe muritorul de rând în afara spectrului angoasei. Din ce îşi trage sevele acea stare de linişte care îl face să trăiască altfel decât sub spectrul iminentului sfârşit?

Tristan nu era un muritor de rând... el a trăit mereu ca un condamnat la moarte, în cazul lui iluzia n-a funcţionat. Şi a trebuit să se lege la ochi ca să suporte. Şi să se sedeze, adeseori. Îl puteţi condamna?"


Din capitolul Portretul lui Norman în Ramă Aurie

"Nu e nimic personal în ceea ce ne împiedică să trăim în prezent sau după standardele societăţilor actuale. Sunt sedimente ancestrale, reminiscenţe din gândirea străbunilor care se manifestă în sinea noastră ca simţire. Plonjeurile noastre în ficţiune sunt, în mare parte, călătorii în timp. Trăim mai multe existenţe simultan, mai précis ne simţim destrămaţi, proiectaţi în mai multe vieţi... Aşa cum corpul unui animal înregistrează toate experienţele strămoşilor şi le procesează în instinct, şi creierul uman, în substanţa lui primară, e un fel de peliculă magnetică în care se impregnează trăirile întregii specii, iar dacă unele dintre ele sunt ceva mai acute decât stimulii care vin din exterior atunci aceste sugestii primează şi ne acaparează atenţia şi chiar voinţa. "Nu putem fi decât arareori contemporani cu realitatea în care ne mişcăm şi numim neputinţa asta melancolie", susţine Norman.

Dacă într-adevăr era posibil să purtăm în noi toate experienţele strămoşilor de la cele mai încântătoare la cele mai sinistre, atunci acest fapt este suficient ca să explice orice atac de panică sau de isterie, reflectă Irène. Se ştie că lucrul cel mai odios şi cel mai greu de suportat e groaza în sine. De aceea sunt legaţi la ochi condamnaţii la moarte."


Din capitolul: Pictură la Patru Mâini

"Nebunul şi Înţeleptul
"Sunt liber, n-am nimic de dovedit" zice înţeleptul.
"E la fel de îndreptăţit şi cel care se simte liber să demonstreze sieşi sau celorlaţi ce are el de demonstrat", îl contrazice nebunul.
"Libertatea e atunci când ai totul sub control şi eşti în măsură să modelezi realitatea prin propria voinţă" zice înţeleptul.
"Ba libertatea e abia atunci când pierzi controlul, dacă ai fost dresat să fii un englez scorţos", conchide nebunul.
"Libertate înseamnă să poţi da un sens existenţei şi să poţi trăi în rezonanţă cu el", meditează înţeleptul.
"Ba libertatea e să să poţi trăi fără nici un ţel. O formă de vagabondaj spiritual", obiectează nebunul.
"Libertatea e să poţi fi tu însuţi în orice împrejurare" se pronunţă din nou înţeleptul.
"Ba libertarea e să ai modestia să-ţi declini orice identitate într-o lume în care toţi fanfaronii sunt care mai de care mai ei înşişi", îl provoacă nebunul.
"Libertatea e independenţă, e lipsă a oricăror constrângeri interioare sau exterioare", rosteşte cu aplomb înţeleptul.
"Dar libertatea e şi să te laşi subjugat şi dominat atunci când îţi face plăcere" obiectează nebunul.
"Libertatea e atunci când raţiunea reuşeşte să ţină în frâu simţăminte haotice, turbulente sau distructive", afirmă înţeleptul cu seninătate.
"Ba libertatea e să îţi asumi ce simţi în pofida oricărei raţiuni... Să îţi dai seama că nimic din ceea ce merită trăit nu se supune regulilor raţiunii", i-o întoarce nebunul, scrâşnind din dinţi.
"Libertatea e posibilitatea de a alege, un mijloc de a obţine ceea ce vrei" reflectează înţeleptul.
"Şi dacă nu vrei nimic din ceea ce îţi e permis să alegi?" îl întărâtă nebunul.
"Libertatea e să pui la îndoială tot ce crezi că ştii", se arată împăciuitor înţeleptul.
"Şi să poţi trece, în chestiuni esenţiale, dincolo de îndoială" i-o întoarce nebunul.
"Libertatea e sinceritate într-o lume în care toţi sunt falşi şi ipocriţi", spune înţeleptul chibzuit.
"Şi tot libertate e să disimuleazi într-o lume în care toţi sunt fatalmente sinceri" adaugă nebunul.

Problema cu libertatea e că n-are un obiect précis, ea poate fi orice, deci nu e nimic. E o himeră care poate lua orice chip.

V-aţi gândit, probabil, că acest dialog al înţeleptului cu nebunul e unul alegoric şi v-aţi grăbit să o distribuiţi pe Irène în rolul înţeleptului şi pe Tristan în rolul nebunului... Mai gândiţi-vă o dată. Cine e nebunul? Şi cine aleargă după libertate crezând că dacă pune mâna pe ea a dat lovitura, că a câştigat "the jackpot"? Cel care simte că îi lipseşte, desigur: înţeleptul.

Nu, nici de data asta nu v-aţi gândit bine. Irène nu e nici Nebunul. Irène nu se împiedică în libertate şi nu tânjeşte după ea. O are, o foloseşte, se descurcă... Ea e un om liber, n-are de ce să fugă după libertate. Tristan e când înţeleptul când nebunul, aşa a fost dintotdeauna. În perioadele blajine, când se opreşte din alergat şi îşi trage sufletul, e Nebunul.

Irène n-ar muri decât din dragoste. O spune Norman, o spune ea însăşi şi o spune Tristan. Altminteri Irène ar trăi ca o nemuritoare. Altminteri Irène ar fi fericită. Oamenii fericiţi n-au nevoie de libertate...

Libertatea, o realizează fiecare, e ce e fericirea pentru un nefericit.

Oamenii se încăpăţânează să prezinte lucrurile cu o morală sau, în tot cazul, sub auspicii morale. Relatezi o istorie şi interlocutorul te întreabă la un moment dat: şi care e morala? Sau se arată indignat. Ori dă din cap cu subînţeles. Se pretează la comentarii negative sau pozitive. Dar în spatele existenţei nu e nici o morală, e un vid... O spune Tristan, iar Irène, deşi îi dă dreptate, nu se poate împiedica să sufere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer