Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Frica - Paul Goma la 80 de ani


Radu Jörgensen

06.10.2015
Observator Cultural, septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... Dacă însăşi constatarea că nu mi-e frică
e un semn că mi-e foarte, foarte frică?

(Paul Goma - Gherla)

Cînd şi, mai ales, de ce v-a fost ultima dată frică? Aţi învins-o, frica aceea? Sau aţi lăsat-o să vă paralizeze impulsurile, să vă schimbe reflexele şi, treptat, să vă dezumanizeze? Încă şi mai general: v-aţi învins vreodată frica, v-aţi spus măcar o dată adevărul? Sau aţi preferat mereu să vă abateţi privirea, să vă ridicaţi gulerul pardesiului, să treceţi pe celălalt trotuar, să zîmbiţi umil, să fiţi întrutotul de acord sau să nu aveţi, uite, nici o părere, nici un adevăr de spus? Aţi preferat să intraţi pe uşa din dos, să vă faceţi de lucru la garaj, să întîrziaţi la bucătărie, să mergeţi pe vîrfuri, să evitaţi un om, un birou, un culoar, o situaţie, un grup, o instituţie, o clădire, o stradă, un cartier, să suflaţi în lumînare la auzul paşilor, să nu ridicaţi receptorul din furcă, să nu aveţi, tocmai atunci, impulsuri sau acoperire, să nu deschideţi e-mailul? Pericolul, real sau imaginat, a trecut cum a trecut, şi atunci aţi invocat imediat, nu-i aşa, în apărare, în faţa oglinzii sau a unui prieten de suflet, instinctul de conservare, diplomaţia necesară, eleganţa neutralităţii, supravieţuirea familiei, continuarea carierei, miza mică a conflictului, strategia pe termen lung, inutilitatea sacrificiului, victoria susţinută statistic a compromisului, proverbele şi înţelepciunea populară, pildele şi tăvălugul istoriei.

Şi dacă, zic dacă, după toate acestea, nu v-aţi revenit imediat, ce-aţi făcut totuşi? Dacă, la auzul monologului vostru, demnitatea nu şi-a făcut fuguţa apariţia, fie şi aşa, şifonată, ieşind din spatele laşităţii, dacă inima a continuat să vă bată prea repede şi un tic s-a instalat în colţul gurii, trăgînd de ea, cu tot cu obraz, în sus, ce-aţi făcut? Aţi luat o pastilă, aţi bătut oraşul pe jos întru epuizare sau aţi băut un pahar de tărie şi, încet, deşi tremuratul mîinilor n-a dispărut sau tocmai de aceea, aţi început să urîţi - da? Ei bine, nu vă neliniştiţi, sînteţi, sîntem (doar) oameni, atît şi nimic mai mult. Frica ne-a mai îmbătrînit un pic, ne-a mai urîţit un pic, e-n regula jocului.

Unde ar fi să ne neliniştim, în schimb, e locul şi clipa în care am realiza (!), dac-am realiza şi dac-aşa ar fi cazul, că ura pe care o strîngem în noi, după fiecare eschivă de-a noastră, îşi are ţinta nu în adevăratul duşman, nu în cel care ne-a desconsiderat, ne-a umilit şi ameninţat, ci, paradoxal, în cel care, tot (numai) om fiind, n-a clipit, n-a traversat, n-a ocolit, n-a trădat, nu s-a eschivat cînd, la rîndul lui, a fost desconsiderat, umilit sau, exact, ameninţat. Existenţa unui asemenea om, a unor asemenea oameni ar trebui să ne fortifice, să ne purifice. Dar la asta se poate ajunge numai prin admiraţie (aproape) necondiţionată, prin învingerea complexelor din noi, a meschinăriei şi invidiei, prin renunţarea la pretinsa indiferenţă.

Pe Paul Goma îl cunoşti îndeajuns din cărţile sale. Intransigenţa lui respiră prin porii fiecărei pagini pe care-o întorci în cele mai bine de douăzeci de cărţi publicate. El a fost, este şi - Dumnezeu să-i dea sănătate, pe 2 octombrie a împlinit 80 ani - întotdeauna va fi un luptător român (!) împotriva Fricii universale.

În 1990, cu o singură excepţie, un titlu apărut cu mai bine de două decenii înainte şi uitat de toată lumea, scriitorul de limbă română Paul Goma, la vîrsta de 55 ani pe atunci, stabilit la Paris, era cu totul absent în librăriile bucureştene, unde abia de se rînea după evacuarea volumelor rău mirositoare scrise de propagandiştii socialismului ştiinţific şi semnate de liderul bîlbîit, peltic şi semianalfabet al Partidului Comunist. Prin urmare, în ziua în care, cu bilet de tren "doar dus" în buzunar, îmi făceam valiza, umplînd-o mai mult cu cărţi decît cu haine - la vreo lună de la momentul vă mulţumesc, dragi ortaci -, n-am putut pune-n ea nici o carte de-a basarabeanului Goma. În lunile şi anii imediat următori însă, aproape fiecare pachet venit din ţară conţinea un volum Goma. Trei oameni mi-au trimis cărţi în anii aceia şi, contactele dintre ei fiind sporadice, nu o dată am primit chiar duplicate ale romanelor scrise de Goma fie la Bucureşti - în anii'60-'70, refuzate de cenzura comunistă şi trecute de autor clandestin spre Occident întru publicare -, fie la Paris, după plecarea din ţară a familiei Goma. Ele se tipăreau pentru prima dată în limba în care fuseseră scrise abia atunci, în România postrevoluţionară. Citind Goma la paralela 60, (re)învăţam istoria recentă a Europei de Est, ca şi pe cea a Gulagului mioritic, şi descopeream un scriitor de o robusteţe şi o francheţe remarcabile. Personal cred chiar că România a trecut atunci, în anii '90, cel mai aproape, razant aş zice, de un meritat Premiu Nobel pentru Literatură, critica, mediul academic şi editorial românesc nerealizînd suficient că proza lui Goma, hemingwayan de limpede şi uşor accesibilă (deşi exotică, ca subiect) unui cititor străin, statutul de fost disident al autorului, traducerile numeroase din operele lui deja existente, aprecierea internaţională de care, ca personalitate cultural-politică, se bucura făceau din el un autentic candidat.

L-am citit la foc automat, dar aş minţi dacă aş scrie că am devorat romanele lui (doar) ca pe nişte cărţi de aventuri - ceea ce, printre altele, şi sînt (!), aşa cum şi Papillon-ul lui Charriere este -, adevărul fiind că realităţile crunte descrise în multe dintre ele m-au scos nu o dată din casă, la partide de fugă prin pădurile Scandinaviei, cu ochii umezi şi pumnii strînşi. Lectura din Goma era concurată de cea a textelor Doinei Cornea, celor ale Monicăi Lovinescu, volumelor semnate de Noica şi Cioran, dar nici unul dintre acestea nu m-a învăţat atît de multe despre arta noncompromisului ca scrierile lui.

Asta cu atît mai mult cu cît realizam că ajunsesem într-o ţară a compromisului. Plecat dintr-un colţ de lume unde frica, instinctul de apărare ne făcuseră, dacă nu să credem enormităţile propagandistice cu care fusesem îndopaţi, măcar să le acceptăm tacit, ca pe un rău necesar (supravieţuirii), mă găseam acum într-altul, unde nelibertatea de gîndire luase forma unei depersonalizări, a unei uniformizări maladive a acelei gîndiri. Toată lumea se pretindea de acord cu toată lumea, deşi în mod evident nu era. Un răspuns tranşant era crimă de lezmajestate, iar relativismul sufoca orice valoare. Suedezii, aveam să descopăr, erau inventatorii imposibilului cuvînt "nja", care începe ca o negaţie şi se termină ca o afirmaţie. Mă ţineam tare de cotoarele cărţilor lui Goma, aşa cum te ţii de bara de sus în autobuz, la o frînă bruscă, cînd îl auzeam pe "nja", cu ambiţia de a nu-l învăţa niciodată - cum, domnule, un cuvînt de trei litere la începutul căruia te încrunţi şi la sfîrşitul căruia zîmbeşti cu toţi muşchii feţei?

Au trecut 25 ani de atunci, de la prima lectură, fortificantă, a Gherlei şi a lui Ostinato; am traversat un ocean, am călătorit pe trei continente, dar frica şi ceilalţi monştri cărora le e mamă bună şi cu care împarte o vizuină, ca prudenţa în toate, minciuna, suspiciunea maladivă, lipsa de verticalitate, laşitatea crasă, tentaţia delaţiunii, imoralitatea, continuă să-şi arate, cînd şi cînd, colţii. Le văd, umbre fugare, pe chipurile oamenilor din jur, le văd pe ecrane mici şi mari, în imagini cu necunoscuţi sau cu oameni de seamă. Cînd se întîmplă s-o zăresc şi-n oglindă, ca remediu contra fricii, am la îndemînă refuga spre Goma. Micile laşităţi zilnice şi compromisuri pot fi mai uşor evitate cînd ai în minte destinul unui om care, deşi pierzînd totul şi încă ceva pe-deasupra, tot n-a vrut să-i "tacă".

Altminteri, în ţara lui Acasă, unde nevertebratului poet de la Bârca i s-a ridicat statuie, unde fiul ultimului dictator îşi recuperează cu hărnicie colecţiile de artă cîndva confiscate, pe un acceptat motiv juridic - că nu în postura de beizadea comunistă îi fuseseră oferite, ci ca premiant în fizică atomică, unde unui prozator care, pe-un drum fără pulbere, se tîrîse reptilian sîsîind ode lagărului de reeducare stalinistă pe care cu mîndrie îl numim Canalul Dunărea-Marea Neagră i se dedică azi pagini întregi de revistă, unde abia după 25 ani e adus în faţa tribunalului primul, dintr-un şir infinit de călăi, şefi de puşcării cu regim şi misiune de exterminare a duşmanului de clasă, ei bine, în ţara acestui Acasă, Goma e, în schimb, trecut la reverificări. Subiectul Goma, în sine, e deseori evitat, fiindcă individul e, nu-i aşa, un dificil. Serios? Unde şi cînd o fi devenit el aşa dificil? La prima arestare, la a doua, la a treia, la care dintre bătăile primite, în care celulă, la care dintre urmăririle şi tracasările la care a fost supus, la care dintre laşităţile mici şi mari cu care a fost tratat?

Goma împlineşte 80 ani. Ce-ar fi ca toţi cei pe care i-a întrebat (răstit, nerăstit, direct, indirect) Unde am greşit? ar rejudeca, în sufletul lor, pentru liniştea noastră, Cazul Goma? Ce-ar fi dacă în manualele şcolare şi-ar face loc, pe deplin meritat, analize serioase la proza lui Paul Goma? Cît despre clasa politică, Parlamentul României, guvernul, preşedinţiile trecute şi cea prezentă, care încă mai cugetă la repunerea în drepturi a cetăţeanului român Paul Goma, le recomand ultima secvenţă din ecranizarea lui Schaffner la Papillon. Vă aduceţi aminte? Pe un sac umplut cu nuci de cocos, desfigurat, ars de soare, abia ieşit din golful morţii pe al şaptelea val, cel care a învins, încă o dată, definitiv, Frica, strigă spre cei mulţi, invizibili, care în toţi acei ani încercaseră să-l doboare, să-l frîngă, inoculîndu-i acea frică: Hey, you bastards, I'm still here!!!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer