Adrian Rezuş: De ce "cutia neagră"?
Ilinca Bernea: E o metaforă a memoriei. Sufletul e inerent legat de memorie şi nu mă refer doar la cea individuală, ci şi la o memorie viscerală, care se manifestă ca un fel de instinct. Norman, unul dintre personajele principale ale cărţii, spune la un moment dat că purtăm în noi ceva mai mult decât amintirile şi experienţele individului care suntem. Cutia neagră e însăşi mintea omenească ale cărei părţi obscure nu încetează să ne ia prin surprindere.
A.R.: Personajele cărţii sunt pictori, iar acţiunea îi urmăreşte pe parcursul câtorva decenii. Ce ţi-a venit?
I.B.: Din punctul meu de vedere arta e personajul principal în carte. Aveam de multă vreme în plan să scriu despre frumuseţe, dar nu un tratat de estetică. Eu una cred frumuseţea e materia primă din care ne extragem sensurile, cred în frumos ca necesitate, ba chiar cred că ne este mai necesar frumosul decât orice altă experienţă interioară ca să simţim că trăim cu adevărat. Ştii, sentimentul acela că rămâi cumva străin faţă de ceea ce ţi se întâmplă, că realitatea în care te mişti e una arbitrară, e anulat de frumuseţe. În contact cu ea, te simţi în primul rând viu, pentru că vrei să trăieşti în prezent, frumuseţea este o sursă de plăcere, chiar de extaz, în anumite cazuri. M-am tot gândit la lucrurile astea. Îmi explic atacurile de panică de care suferă din ce în ce mai mulţi ca pe o criză acută de frumuseţe. Când îţi lipseşte din corp o substanţă vitală sau eşti demineralizat ţi se face rău. Acelaşi lucru se întâmplă şi pe plan mental, dacă prezentul în care te mişti e tern şi pământiu şi sufletul tău îl decodifică drept "urât" în termenii lui proprii, nu te poţi regăsi nicicum în substanţa lui şi intri in panică pentru că vrei să evadezi şi nu ai unde sau nu ştii cum s-o faci sau nu poţi. Eu una simt că din toate relele care se întâmplă acum în lume, faptul că resursele de frumuseţe s-au împuţinat e lucrul cel mai grav. Suntem asediaţi de tot felul de sugestii senzoriale toxice. Ecologiştii tot vorbesc de calitatea aerului şi a hranei şi de cum planul mental şi cel fizic sunt interdependente. Sigur că aşa e, dar cei mai mulţi par să nu priceapă că nu doar dinspre planul fizic suntem otrăviţi, ci şi dinspre celălalt. Corpurile ni se îmbolnăvesc pentru că le hrănim cu junk-food senzorial şi cu gunoi din punct de vedere estetic. Suntem bombardaţi de pretutindeni cu informaţie senzoriala şi mentală care ne menţine la suprafaţa propriei fiinţe. Stilul de viaţă contemporan e unul foarte dinamic în planul exteriorităţii şi inert în plan interior. Suntem împinşi prin toate mijloacele spre ieşirea din sine, forţaţi ca pe o uşă de incendiu să ieşim din lumile noastre interioare în lumea tuturor şi a nimănui, daţi afară din noi înşine cu buldozerul. De aici şi epidemia de nevroze. Doar arta ne mai putea pune în legătură cu interiorul, însă arta contemporană, hiperinventivă, dar cerebrală şi rece, este, de cele mai multe ori, doar lucidă şi cinică şi, în loc să ne stimuleze să ne transpunem, să ne dea exerciţii de simţire sau autoinvestigare, ne ascute simţul critic şi ne serveşte noi prilejuri de a rămâne în zone de exterioritate. Cu alte cuvinte, nu mai îndeplineşte rolul cathartic care îi era destinat prin tradiţie. Doar arareori mai invocă frumuseţea, şi, în orice caz, nu îşi mai face din ea chip cioplit. Nevoia de frumos a rămas, însă, intactă, publicul e însetat de o frumuseţe pe care artiştii nu prea i-o mai oferă, realitatea nici atât şi, în lipsa modelelor estetice, sărăceşte şi imaginaţia. Criza imaginaţiei îi urâţeşte pe indivizi şi abia-abia mai găsim câte un ins frumos, de care ne îndrăgostim ca disperaţii.
A.R.: Dragoste -- frumuseţe: care-ar fi legătura?
I.B.: Subscriu la ideea lui Platon din Phaedrus. Dragostea îşi trage sevele doar din trăiri estetice, asta e clar... În carte vorbesc despre toate tipurile de frumuseţe pe care am apucat să le descopăr şi să le explorez, inclusiv despre misterul frumuseţii unui om de care te simt irezistibil atras. Te gândeşti că, dacă n-ar fi fost frumuseţea asta, ai fi trăit ca un nemuritor, într-un prezent continuu, ca un înţelept sau ca o ridiche şi, evident, că ţi-ar fi fost mai bine. Şi, totuşi, îţi asumi suferinţa ca pe un privilegiu, pentru că, odată ajuns acolo, în punctul aleph al simţirii, ştii că nici o altă experienţă nu merită mai mult trăită.
A.R.: De ce ai ales să scrii despre nişte artişti britanici ai anilor '80?
I.B.: Pentru că sunt generaţia care m-a influenţat în cea mai mare măsură. Mi-au educat simţul estetic şi nu numai. Sunt fascinată de cultura britanică a acelor ani, de când mă ştiu. Acea lume era, după gustul şi percepţiile mele, una mai în ton cu idealurile libertariene. Există când şi când astfel de momente în istorie, când oamenii devin energici şi creativi, au iniţiativă, sunt puşi pe construit. Era o anumită efervescenţă atunci, o vitalitate culturală, chiar pe fondul unei situaţii politice tensionate. Vorbesc de Anglia anilor '80. Ceva asemănător s-a întâmplat şi în anii '90 în România. Eu eram foarte tânără atunci, în '92 terminam liceul, dar îmi amintesc că am văzut spectacole fabuloase de teatru, am mers la tot felul de festivaluri şi expoziţii care m-au încântat. Sigur că poţi spune că abia făceam ochi pe lume şi aşa se explică entuziasmul, dar există şi câteva condiţii obiective care au contribuit la percepţia mea pozitivă asupra acelei decade, gândeşte-te că în '90 totul a căpătat culoare peste noapte... de unde totul era gri. Ştii griul ceauşist, care te înnebunea, un gri cadaveric, pe care îl vedeai şi la televizor. Eu nu suport documentarele alb-negru, am alergie, cred că din cauza televiziunii comuniste. Plus atmosfera de pe stradă... Înainte, copiii jucau şotronul sau mai mergeau cu bicicleta prin ghetourile Bucureştilor, puştanii şi adolescenţii se duceau la discotecă, ori după 90 au apărut puzderie de hobby-uri şi plăceri juvenile, oraşul s-a umplut de skateri şi rolleri şi rapperi, de rockeri, de tot felul de tineri îmbrăcaţi excentric, minunat. Şi eu mi-am tăiat blugii şi am umblat cu zdrenţe şi zorzoane la gât şi cu joben.
E adevărat că în comunism se citea mult şi existau traduceri chiar din autori contemporani, din vest, marea artă era încă moneda de schimb (chiar şi de o parte şi de alta a cortinei de fier), însă cultura pop occidentală era complet cenzurată, nu aveam acces la ea, ca români şi dintr-odată ne-am pomenit cu toată cutia Pandorei revărsată în sufragerie. Deşi nouă nu ne era clar că e Cutia Pandorei. Ziceam că era Moş Crăciun care îşi deşertase sacul chiar în ograda noastră. Aştia au fost pentru noi anii '90, cred că şi pentru cei mai în vârstă. Fapt e că, în plan artistic era o efervescenţă fantastică. Au apărut mulţi artişti independenţi, a înflorit piaţa underground şi, ce-i mai important, existau nenumărate tendinţe şi curente, era o delicioasă anarhie. Între timp s-au corporatizat şi arta pop şi cea academică, iar fenomenul underground abia mai pâlpâie... Da. Am fost foarte influenţată de pleiada de artişti plastici, poeţi, dramaturgi, actori, muzicieni britanici ai anilor '80 şi '90 şi am simţit nevoia să scriu despre lumea lor.
A.R.: Curios este faptul că "lumea"- cea britanică - pe care-ai inventat-o tu pare mai adevărată decât eventualele specimene, istoric atestabile în epocă. Personajele tale-s autentice, nu livreşti, ca să zic aşa. Cum ai... făcut?
I.B.: Mi-am asumat un risc destul de mare pentru că am evocat o pagină din istoria recentă a Angliei, iar cei care au trăit acele vremuri sunt doar cu 15-20 de ani mai în vârstă ca mine şi pot oricând infirma sau confirma spusele / scrisele mele. Am un foarte bun prieten britanic, compozitor, care a trăit acele vremuri şi, citind versiunea engleză a cărţii, mi-a spus că sunt chiar anumite lucruri de care şi-a reamintit cu ocazia asta şi că, într-adevăr, am reuşit să surprind câteva tonuri specifice din atmosfera de atunci, poate chiar şi ceva semitonuri...
A.R.: Că tot e vorba de pictori în carte: care-i culoarea ta preferata? Şi de ce?
I.B.: Îmi plac albastrul, mai ales cel cu nuanţe marine şi negrul şi îmi place mult combinaţia dintre ele. Hainele şi bijuteriile mele o respectă, de obicei, cu stricteţe. Cred că există o notă de dramatism sau excentrism în combinaţia aceasta de culori, care e pe gustul meu, dar de ce îmi plac albastrul şi negrul mi-e imposibil să-ţi spun.
A.R.: Ce rol joacă lumina "naturală" (a soarelui, a lunii, a stelelor) în viaţa ta?
I.B.: Cu soarele e simplu. Sunt o creatură solară, mă deprimă ploaia, mai ales pe termen lung. În general, soarele îmi susţine moralul şi mă energizează, deşi, uneori, mai ales în zilele toride de iulie şi august, îmi stârneşte melancolia... Sunt foarte sensibila la poziţia soarelui şi la lungimea umbrelor şi, cumva, am tendinţa să retrăiesc proustian anumite stări în funcţie de sintaxa astronomică specifică unui moment sau altul al anului. Ba chiar am, în funcţie de poziţia soarelui pe cer, şi un fel de trăiri repetitive, asupra cărora n-am nici o putere. Sunt nişte senzaţii-fantomă care răzbat prin mine ca nişte ecouri ale unor stări imemoriale şi vag definite. Ştii despre ce vorbesc! Poate că asta e chiar definiţia melancoliei, nu-mi dau seama.
Eu m-am născut cu soarele într-un semn considerat a fi patronat de lună (Rac) şi cu luna într-un semn considerat a fi patronat de soare (Leu), chiar la graniţa dintre zodii. Sunt deci, androginul perfect, ar zice un alchimist. Chestia asta mă face să fiu, cumva, pe jumătate introvertită pe jumătate extravertită, pe jumătate predispusă la calm şi reflexivitate, pe jumătate exaltată şi aşa mai departe, ca fata din poveste, care nu era nici călare nici pe jos, nici îmbrăcată nici dezbrăcată.
Uneori mă afectează luna plină. Când eram mai tânără eram mult mai influenţată de ciclurile lunare, acum sunt, cumva, racordată la cele solare, aşa simt.
Cu stelele e mai complicat, în sensul că sunt mare iubitoare de science fiction şi asta încă din copilărie. Bunica mea îmi spunea poveşti care se întâmplau pe alte planete şi în alte galaxii şi aşa m-am trezit eu, la un moment dat, pe la vreo 7 ani, să declar că mă trag de pe o planetă din Aldebaran. Asta e o stea foarte interesantă, dacă eşti curios să o studiezi...
A.R.: Îţi spune ceva pictura non-figurativă?
I.B.: Îmi spune foarte multe. Ba chiar, arta abstractă are un impact mai puternic asupra mea pentru că, în lipsa sugestiilor figurative, subconştientul meu proiectează asupra ei lucruri mai personale şi o decodifică în imagini mai apropiate de sensibilitatea şi fantezia mea.
A.R.: Probabil ca nu te-ncîntă zgomotele şi gălăgia... Poţi spune de ce?
I.B.: E buna ironia întrebării ţinând cont de faptul că din ce în ce mai mulţi colegi de specie par a tolera şi chiar agrea zgomotul: fie sub titlul de muzică, fie în calitate de cacofonie sonoră urbană. Pe de altă parte nu sunt vreo militantă pentru sonorităţi discrete şi liniştitoare. Aşa-zisa muzică de relaxare şi meditaţie pe mine una mă irită. O găsesc fie deosebit de monotonă, fie total extraterestră (fără nici o legătură cu modulaţiile şi respiraţia sufletului omenesc), fie chitită să-ţi invoce fără scrupule sonorităţile unui paradis pierdut, ceea ce poate avea chiar efectul contrar celui scontat... Muzica pe care o ascult cu cea mai mare plăcere este una zbuciumată, fie că e vorba de muzica produsă de adepţii mişcării, nu întâmplător numite Sturm un Drang, vezi cazul Beethoven, fie că e vorba de trupe de punk-rock şi post-punk. E mult "zgomot" şi freamăt în sonorităţile care mă încântă pe mine, dar efectul e absolut cathartic.
A.R.: Care-i melodia ta preferată?
I.B.: Bauhaus: Dark Entries. Bine, să ştii ca nu e chiar aşa de dark, cum o laudă titlul. E o piesă sarcastică şi care are, după simţurile mele, mult farmec şi haz, iar refrenul conţine nişte referiri captivante la păduchi... Deh, comedii englezeşti!
A.R.: De ce asta şi nu altă piesă?
I.B.: A fost o vreme, mai bine de un an şi jumătate, în care am ascultat-o de cel puţin 2-3 ori pe zi şi îşi păstra prospeţimea... nu ştiu cum să zic. Dacă e să asculţi ceva de multe ori, oricât ar fi de frumos, îşi pierde puterea de atracţie asupra urechilor tale la un moment dat. Ei bine, între mine şi piesa asta e ceva magic, o legătură magică... Oricât de mult aş asculta-o, mă încântă şi mă aduce într-o stare de graţie, înrudită cu orgasmul. Are acelaşi impact asupra mea, de fiecare dată. Straniu.
A.R.: O întrebare "clasică" [!]: îţi place... Brahms?
I.B.: Îmi place Brahms că l-a lansat pe Schubert, la 30 de ani după moarte, când era aproape complet uitat. ÎI datorez, în fond, întâlnirea cu compozitorul meu preferat. Dar muzica lui Brahms nu-mi place.
A.R.: Ce parere ai despre bărbaţii care se parfumează?
I.B.: N-am o părere anume. Până acum n-am cunoscut nici un bărbat care nu se parfumează...
A.R.: Dar despre femeile care NU se parfumează?
I.B.: Sunt obsedată de parfumuri. Din punctul meu de vedere parfumul e o a opta artă. De fapt, arta mirosului e a doua, după muzică, de care sunt legată şi, fatalmente, dependentă.
A.R.: À propos de gusturi: îţi place varza murata?
I.B.: Cred că doar usturoiul îl urăsc mai tare....
A.R.: Crezi că eşti inteligentă?
I.B.: Nu prea mă preocupă chestiunea. Cred, vreau să cred, că am o gândire mobilă, vie...
A.R.: Care-ar fi, după tine, contrariul inteligenţei? Prostia, cumva?
I.B.: Mai degrabă răutatea, invidia, pizma. Mă scot din sărite expresiile "te invidiez", "eşti un norocos" sau "eşti o norocoasă", doar cineva total ne-inteligent poate crede că e capabil să evalueze cum e să fii realmente în pielea altcuiva. Adică să trăieşti clipă de clipă în sinea altcuiva... Contrariul inteligenţei este dogmatismul, desigur, genul de convingere oarbă şi imuabilă, fundamentalismul de orice fel. După mine, a fi inteligent înseamnă a te putea îndoi de propriile repere şi concepţii, când şi când. Scepticismul îl înţeleg, în primul rând, în raport cu "adevărurile" proprii.
A.R.: Şi prostia, cum ai defini-o?
I.B.: Ignoranţă. E ceva mult mai inofensiv şi mai benign cumva decât ce cred eu că ar fi "contrariul inteligenţei". Am mult mai multă îngăduinţă pentru cu un ignorant decât pentru un Invidios... Diferenţa dintre ignorant şi invidios e, să zicem, cea dintre prost şi cretin. Şi, hai că mai merge să fii cretin până pe la 20 de ani, dar după aceea, când deja ţi-e limpede că nu e nimeni nemuritor şi că viaţa e o tragedie pentru toţi, dacă în loc să simţi infinită compasiune pentru orice fiinţă vie, continui să ai pizme, resentimente şi invidii, chiar că nu mai ai nici o scuză. Abia atunci devii un ratat, când ratezi umanitatea... Nu poţi fi uman dacă nu pricepi că viaţa e o tragedie şi că nu e nimic de invidiat, la nimeni.
A.R.: Ce crezi despre plictis(eală)?
I.B.: Boală grea.
A.R.: Te plictiseşti des, uneori, rar sau deloc?
I.B.: Singură nu mă plictisesc niciodată, pot să devin foarte melancolică, dar asta e altceva.
Dar mă pot plictisi de moarte discursurile de orice fel, fie ele academice sau simple predici de crâşmă ţinute de cine ştie ce smart ass...
A.R.: De ce citeşti?
I.B.: Îmi face bine, e o deprindere pe care o am din copilărie. E o activitate care îmi stimulează imaginaţia şi îmi cultivă simţurile.
A.R.: Şi ce citeşti, à propos?
I.B.: Absolut orice gen cultural şi literar... Gusturile însă foarte stricte, aşteptările foarte mari. Îmi plac romanele "existenţialiste" dar sunt şi mare amatoare de science fiction. La graniţa dintre genuri ar fi Stanisław Lem, care e unul dintre autorii mei preferaţi. Citesc eseu filosofic, poezie, teatru, scenarii de film, reviste mondene sau umoristice. Nu prea citesc texte politice, că tot vorbeai de surse de plictis. Acum trei ani mi s-ar fi părut revoltător să aud un prozator, spunând că îl plictisesc subiectele cu miză politică, aş fi sărit în sus ca arsă spunând că: totul are miză politică şi că respectivul, dacă nu şi-a dat seama, nu poate fi decât un bou... Acum mi-am reevaluat poziţia în spirit socratic. Dacă tot nu pot schimba nimic şi dacă tot există oameni mult mai bine instruiţi decât mine, mai bine documentaţi şi mai versaţi într-ale retoricii cu coloratură politică care îşi fac treaba în chip ilustru, luptându-se pentru diverse cauze cu diverse dihănii şi capete de balaur ale sistemului, ce nevoie mai e şi de mine, o ageamie, să mă aflu în treabă? Asta una la mănă. Deşi trăim în post-ideologie, frenezia preocupărilor politice la intelectuali a depăşit cotele înregistrate în deceniile anterioare. Mulţi se agită şi o fac foarte bine. Chiar nu e nevoie de un expert în plus. În schimb, preocupările estetice ale celor mai mulţi dintre intelectuali sunt tot mai hieratice.
A.R.: De ce scrii?
I.B.: Întrebarea nu e de ce scriu, ci de ce naibii nu m-am lăsat de scris până acum!
A.R.: Ce-ti place (ce te atrage, te excita, te fascinează, te... etc.) cel mai mult si mai mult la o femeie? Dar la oameni, în general?
I.B.: Mi-e greu să găsesc măcar un atribut uman pe care îl valorizez mai mult la un sex sau la celălalt. Ceea ce mă fascinează la un el mă fascinează şi la o ea.
Pot să spun, însă, ce mă atrage cel mai mult la oameni: imaginaţia. Un om fără imaginaţie e ca o bicicletă fără lanţ, nu poţi ajunge nicăieri cu el...
Imaginaţia e ingredientul vital al frumuseţii oricui.
Îţi menţine gândirea într-o stare de vitalitate. Ştii, eu sunt genul de om care gândeşte în prezent şi căruia îi displace profund să scoată din arhive idei şi cugetări deja rumegate. Oamenii care îmi cad, de obicei, în dizgraţie sunt genul acesta de arhivari.
Cel mai tare mă excită zâmbetul! Pot ajunge să fac o pasiune pentru cineva doar pentru că mi-a căzut cu tronc zâmbetul lui. Şi dintre elementele de fizionomie care creează trăsăturile cel mai mult mă preocupă forma buzelor. Toţi bărbaţii de care m-am îndrăgostit au nişte buze fabuloase, destul de subţiri şi delicate, dar decupate spectaculos.
A.R.: Ce-ţi inspiră cea mai multă oroare?
I.B.: Crimele religioase.
A.R.: Care e actorul tău preferat?
I.B.: Am doi actori preferaţi: Sean Penn şi Louis de Funès (care nu mai e printre noi, din păcate).
A.R.: Actriţa preferată?
I.B.: Samantha Morton.
A.R.: Fetişuri?
I.B.: Freundschaft, tabloul lui Egon Schiele, şi povestea cu care îl asociez, zodia Leului, hainele de catifea, pălăriile înalte, tricourile şi ciorapii în dungi orizontale, sacourile stil Army, anii '80. Sunt multe...
A.R.: Care ar fi fobiile tale?
I.B.: Dogmatismul de orice fel, mersul la serviciu 8 ore pe zi...
A.R.: Animalul tău preferat?
I.B.: Pisica.
A.R.: Curentul preferat în artă?
I.B.: Expresionismul.
A.R.: Care ar fi principalul tău defect?
I.B.: Atracţia spre extreme.
A.R.: Şi calitatea ta principala?
I.B.: Atracţia spre extreme.