Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Lecturi la 16 ani

Agonii / Noiembrie


Olguţa Paiu

15.10.2015
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a X-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Memoriile unui nebun / Agonii / Noiembrie - Gustave Flaubert, editura Polirom, 2014

Agonii

E ceva vag, ezitant, care ţine de coşmar, de râsul dispreţuitor, de lacrimi şi de o lungă reverie de poet. Poet! Pot oare să-i dau acest nume celui care huleşte totul cu răceală, ca un sarcasm muşcător şi care, vorbind despre suflet, începe să râdă? Nu, e ceva mai puţin decât poezie, e proză, mai puţin decât proză - sunt strigăte, numai că false, ascuţite, stridente, înăbuşite, întotdeauna adevărate, rareori fericite. E proză bizară şi imposibil de definit, ca măştile acelea groteşti care stârnesc spaima.
...
De fiecare dată când în sufletul lui murea ceva, când cădea de undeva de sus, când o iluzie se destrăma şi se năruia ca un castel de cărţi de joc, în sfârşit, când ceva neplăcut şi agitat se petrecea în viaţa lui exterioară, calmă şi liniştită, atunci scotea câteva strigăte şi vărsa câteva lacrimi. A scris fără pretenţii stilistice, fără să dorească Gloria, tot aşa cum plângem fără afectare, la fel cum suferim fără emfază.
...
S-a vorbit mult despre Providenţă şi despre bunătatea Cerurilor. Nu văd nici un motiv să cred în ele. Un Dumnezeu care s-ar distra ispitind oamenii ca să vadă cât de mult pot să sufere n-ar fi oare de o cruzime la fel de stupidă ca un copil care, ştiind că are în mână un cărăbuş care va muri, îi smulge întâi aripile, şi abia apoi picioarele şi capul?
...
Mă plictisesc. Aş vrea să fiu vlăguit, să fiu beat sau să fiu Dumnezeu, ca să pun la cale farse.
...
În mai puţin de un an, viermii sfâşie cadavrul şi urmează pulberea, apoi neantul. După neant... tot neant şi acolo ajunge tot ce există.
...
O, cât de umilă, de sublimă, de tandră era această rugăciune scurtă! Să nu credeţi că a recitat ceva ce-l învăţase doica în copilărie. Nici vorbă, cuvintele îi erau lacrimi şi semnul crucii, un oftat. Aşadar, a urcat hotărât să se lase să moară de foame dacă nu reuşeşte.
...
Şi ce este un secol? Un minut în noapte.
...
Şi ce este nenorocirea? Viaţă.
...
Ce este un cuvânt? Nimic, e întocmai ca realitatea! O durată scurtă.

Ecou în noapte. O zvâcnire dintr-o peniţă. O pată imensă de cerneală. O lume. Oraşul se trezeşte. Străzile se aprind. Stelele luminează mai puternic. Luna îşi îndepărtează voalul. Tăcere. Dar ecoul nu dispare. Un cuvânt acoperit de lacrimi. O suferinţă cu rezonanţă căptuşită în interior. Strigătul. Sfârşitul.
...
Ce este omul? Ah, ce este omul? De unde să ştiu! Întrebaţi o fantomă ce este, şi o să vă răspundă, dacă vă răspunde: "Sunt umbra lui cutare". Ei bine, omul este imaginea lui Dumnezeu. A căruia? A celui care guvernează? Este fiul Binelui, al Răului sau al Neantului, alegeţi dintre acestea trei. Ele formează o Treime!
...

Noiembrie

Ca să... ne ocupăm de fleacuri şi visări.
(Montaigne)
...
Îmi place toamna. Acest anotimp trist e propice rememorărilor. Când copacii rămân fără frunze, dar cerul încă are la amurg nuanţa aceea roşiatică ce aureşte iarba ofilită, e foarte frumos să vezi cum se stinge tot ce strălucea în tine altădată.
...
Îmi era frig şi aproape teamă.
...
... s-ar zice că viaţa o să apună odată cu soarele, ţi se înfioară inima, la fel şi pielea, toate sunetele amuţesc, orizontul păleşte, totul se pregăteşte să doarmă sau să moară.
...
Mi-am savurat îndelung viaţa pierdută; mi-am zis cu bucurie că tinereţea se dusese, pentru că e o adevărată bucurie să simţi cum inima ţi-e cuprinsă de răceală şi să poţi spune, pipăind-o cu mâna ca pe un tăciune care încă fumegă: "Nu mai arde". Recapitulam fără grabă tot ce s-a petrecut în viaţa mea, toate ideile şi pasiunile pe care le-am avut, toate zilele de manie şi pe cele de doliu, zvâcnirile de speranţa, suferinţele pe care mi le pricinuise neliniştea.
...
Dacă număr anii, nu m-am născut de mult, dar am multe amintiri, de care mă simt copleşit, la fel ca bătrânii pe care-i apasă toate zilele pe care le-au trăit. Mi se pare uneori că trăiesc de secole şi că în fiinţa mea stăruie rămăşiţe dintr-o mie de existenţe trecute. De ce oare? Am iubit? Am urât? Am căutat ceva? Încă mă îndoiesc.
...
Din tot ce va urma, nimeni n-a ştiut nimic, nici cei care mă vedeau zilnic, nimeni. Ei erau, faţă de mine, ca patul pe care dorm şi care nu ştie nimic despre visele mele. De altfel, nu este inima omului un enorm spaţiu al singurătăţii, în care nu pătrunde nimeni?
...
Jinduiam vag după ceva splendid, pe care n-aş fi putut să-l pun în cuvinte, nici să mi-l desluşesc în minte sub vreo formă concretă, dar pe care îl doream neapărat, fără încetare.
...
La ce visam în serile lungi de studiu, când stăteam cu coatele sprijinite de masa de scris, privind fitilul lămpii cu ulei cum se lungea în flacără şi fiecare picătură de ulei ce cădea în cupă, în timp ce colegii scârţăiau cu peniţa pe hârtie şi se auzea din când în când zgomotul unei cărţi răsfoite sau închise?


Şi-a reproşat întreaga zi greşeala. A fost atât de neatentă, încât a uitat că ideile uneori nu plutesc, ci mai au o consistenţă plăcută, de pagini învechite, de greutate dureroasă. A uitat că s-a făcut mare şi că braţele ei au crescut şi au ajuns atât de aproape de trunchiul bătrân al cărţii. A uitat că au trecut ani. Că viaţa trece. Că timpul cade apăsător în faţă oamenilor. A uitat de legi. Poate a fost doar o mângâiere. Dar mângâierea a durut, iar cartea a atins podeaua.
Şi-a reproşat întreaga zi greşeala. Era o carte sacră, erau pagini smulse din timp. Dar a căzut. A atins pământul. Nu trebuia să se întâmple.
...
... voi avea cu o zi mai puţin până să ating ţintă care străluceşte, până la viitorul meu, până la soarele acela care mă învăluie cu razele lui şi pe care atunci îl voi putea atinge cu mâna.
...
Nu iubeam nimic mai mult decât teatrul; îmi plăceau până şi murmurul din pauze sau culoarele pe care le străbăteam copleşit de emoţie, ca să găsesc un loc. Când reprezentaţia începuse deja, eu urcam scara în fugă, auzeam zvonul instrumentelor, al vocilor...
...
Îşi întindea braţele, striga, plângea, arunca fulgere de priviri, chema ceva cu o iubire inimaginabilă şi, când relua motivul, mi se părea că-mi smulge inima din piept cu sunetul vocii ei, că vrea s-o amestece cu a ei într-o vibraţie de iubire.
...
... silfidele coborau din ceruri, totul cânta, totul iubea.
...
... iar eu mă plimbam pe lângă zid, călcând pe frunzele căzute din tei ca să mă amuz de sunetul pe care îl scoteau când le răscoleau tălpile mele.
...
... apoi totul se topea în monotonia unei visări dureroase.
...
... străzile pustii, de-a lungul cărora felinarele se legănau triste, făcând să le scârţâie stâlpii.
...
Încercam să descopăr, în zgomotele pădurilor şi ale valurilor, cuvinte pe care alţi oameni nu le auzeau; compuneam din nori şi soare tablouri enorme, pe care nici un limbaj nu le-ar fi putut exprima;
...
Îmi plăcea să mă pierd în învălmăşeala străzilor. Uneori, mă dedam unor distracţii stupide, cum ar fi să privesc fix fiecare trecător ca să descopăr pe chipul lui un viciu sau o patimă izbitoare. Toate figurile acelea treceau repede prin faţa mea.
...
Dispăreau repede, alunecând unele după altele ca firmele magazinelor când mergi cu trăsura. Alteori, mă uitam numai la picioarele care se deplasau în toate direcţiile şi încercăm să leg fiecare picior de un corp, un corp de o idee, toate acele mişcări de nişte ţinte şi mă întrebăm încotro se îndreaptă toţi paşii aceia şi de ce s-au pus în mişcare toţi acei oameni. Priveam trăsurile cum intră în galeriile pline de ecouri şi treapta grea de la portiere lăsându-se în jos cu zgomot. Lumea intra pe uşile teatrelor, în vreme ce eu priveam luminile strălucind în ceaţă şi, deasupra, cerul negru fără stele.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer