Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu privirea plecată


Alexandru-Radu Săvulescu

20.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La capătul străzii prăfuite se vede un minaret străjuit de un zid lung de piatră.
Oamenii din jurul meu vorbesc o limbă slavă. Par sărmani, necăjiţi.
Mă gândesc că trebuie să fiu pe undeva prin Balcani, la sud de ţara mea. N-aş putea spune însă precis nici unde sunt, nici ce caut aici.
Privind mai atent în jur, îmi dau seama că totul în acest spaţiu este cenuşiu, apăsător. Oamenii, clădirile, cerul. Nu foarte deosebit de ce e şi acasă.
O iau din loc. Privesc cu interes în jur, încercând să fiu atent la detalii.
Atenţia nu-mi este atrasă de nimic, până când apare o femeie, care, fără să fie mai bine îmbrăcată decât alţii, se deosebeşte totuşi de restul lumii printr-un mers mai elastic, de felină puţin sălbatică.
Rămân în urmă, privind-o cum se mişcă. Observ că din mânecă îi cade o batistă. Urmăresc mica bucată de pânză albă. Uşoară, pluteşte în zigzag în aer până pe trotuar. O pată albă pe fondul cenuşiu.
Grăbesc pasul. Ajuns în dreptul batistei, o ridic.
Deşi femeia se îndepărtează rapid de mine, încerc să o strig. Deschid gura mare, dar din pieptul meu nu iese nici un sunet. Parcă aş fi într-un film mut.
Cu toate acestea, femeia se opreşte, ca şi cum m-ar fi auzit. Mă bucur. Îşi va primi batista înapoi.
Priveşte de jur împrejur, trecând repede cu privirea peste mine. Nici nu mă bagă în seamă. Parcă ar fi un animal hăituit, vânat, care-şi adulmecă urmăritorii. O ia la fugă. Aleargă dezordonat, îndepărtându-se cu viteză. Devine o siluetă minusculă, care dispare după un colţ de stradă.
Rămân pe loc, încercând să înţeleg ce se petrece.
Reapare de după colţ, la fel de brusc cum a dispărut. Fuge acum în direcţie inversă, îndreptându-se direct spre mine. Silueta ei se măreşte văzând cu ochii. Trece de mine, dar eu încetez să o mai urmăresc cu privirea în clipa în care observ maşina care a apărut în urma ei - o uriaşă limuzină de un negru strălucitor, cu geamuri fumurii. Fără numere de înmatriculare.
Într-un duduit crescând de motor puternic, maşina prinde viteză, ajungând-o pe femeie fără să-i lase nici o şansă de scăpare. Îi taie calea, cotind brusc. Opreşte în faţa ei.
Femeia se sperie, dezechilibrându-se.
Portiera se deschide. Două braţe puternice apar, o prind, smulgând-o brutal de pe pământ.
Îşi pierde un pantof în timp ce e-nghiţită de limuzină.
Uşa se închide fără zgomot în urma ei, în timp ce automobilul demarează în scârţâit de cauciucuri şi fum de eşapament.
Un pantof pe trotuar şi o batistă în mâna mea... atât a rămas în urma ei.
Oamenii de pe stradă îşi continuă amorf mersul încoace şi-ncolo.
N-apuc bine să mă dezmeticesc, că scena se repetă. De cealaltă parte a străzii, o altă fată fuge. E urmărită de un camion militar de mari dimensiuni. Fără numere de înmatriculare. Cu motorul duduind, camionul o ajunge din urmă. Frânează, tăindu-i calea. Portiera se deschide. Două braţe puternice o smulg de jos, în timp ce ea se zbate. Uşa se trânteşte. Camionul demarează în scârţâit de cauciucuri şi fum de eşapament.
...
Mă îndrept grăbit spre o clădire masivă, o importantă instituţie publică. Intrarea impunătoare a clădirii e străjuită de doi lei de piatră. Se ajunge la ea urcând mai multe rânduri de trepte late, ce pornesc din stradă. Pe trepte, un furnicar de oameni cu privirea plecată.
Urc treptele în grabă, căutând un telefon. Consider că e de datoria mea să anunţ poliţia. Văd un telefon public. Mă îndrept spre el. Citesc numărul poliţiei. E scris cu cifre mari, uşor vizibile, pe discul telefonului. Ridic receptorul. Mă pregătesc să formez numărul.
Mă opresc, cuprins de o senzaţie stranie, de pericol difuz. Mai mult mirat decât îngrijorat, las receptorul încet în furcă. Privesc atent în jurul meu.
La baza treptelor, văd un camion militar asemănător celui de dinainte. E staţionat lângă trotuar. Tresar. Nu era acolo când am urcat eu treptele. Instinctiv, mă uit spre plăcuţele de înmatriculare. Din unghiul din care privesc, parcă nu le are.
Un poliţist se dă jos din camion şi începe să urce treaptă după treaptă înspre mine.
Uniforma pe care o poartă îmi dă totuşi oarecare încredere. Încep şi eu să cobor spre el. Mă opresc brusc când văd că din camion mai coboară, unul după altul, patru puşcăriaşi în zeghe.
Liberi, fără cătuşe, fără pază. De sub mânecile suflecate, li se văd braţele muşchiuloase, tatuate. Au feţe oacheşe, şi ochi cam tulburi. Îl urmează pe poliţist la o distanţă respectuoasă, cum l-ar urma o haită de câini pe un stăpân de care le e frică.
Fără să-şi ridice ochii din pământ, oamenii de pe trepte se feresc din calea lor cu teamă.
Ajuns în dreptul meu, poliţistul îmi face semn să îl urmez. De unde ştia că aveam de gând să telefonez?
Intrăm într-un birou sărăcăcios. La mese, câţiva funcţionari cu capetele afundate în hârtii. La un semn, se ridică. Ies cu toţii, cu frunţile plecate.
Poliţistul îmi arată un creion şi o bucată de hârtie.
Înţeleg că trebuie să completez o declaraţie în care să descriu ce am văzut.
Pleacă.
Rămân singur, şi încep să scriu. Simt priviri intense aţintite asupra mea. Mă răsucesc spre uşă.
În cadrul ei stau puşcăriaşii. Pătrund unul câte unul în cameră, în aceeaşi ordine în care s-au dat jos din camion. Se apropie încet de mine, înconjurându-mă. Niciunul nu aruncă vreo privire spre hârtie. Nu par interesaţi decât de mine.
Încerc să scriu, dar simt cum sunt împins când într-o parte, când într-alta.
Cei patru se lasă cu toată greutatea asupra mea. Aproape mă strivesc.
Am impresia că s-a întunecat. Nu mai pot nici să respir. Mă zbat.
Vârful creionului se rupe. Hârtia zboară de pe masă. Peste umăr, o văd cum cade lent, în zigzag. O pată albă pe podeaua prăfuită.
Mă ridic cu greu şi mă năpustesc spre uşă. Ies împleticit pe coridor. Ajung pe treptele clădirii. Mă opresc o clipă să privesc lumina soarelui şi trag puţin aer în piept. O iau din nou la fugă, coborând treptele două câte două. Mă uit peste umăr, să văd dacă sunt urmărit. În jurul meu nu sunt însă decât oameni trişti, cu privirea în pământ. Ajung pe trotuar, unde aproape că mă lovesc de poliţist.
Acesta fumează calm, sprijinit de data aceasta de un automobil de poliţie ostentativ de mare, de un alb strălucitor. Mă urmăreşte cu o privire insinuantă: "Te mai bagi unde nu-ţi fierbe oala?"
Plec grăbit. Mersul îmi e ţeapăn, şi nu-mi ridic privirea mai sus de vârful pantofilor. Simt în ceafă privirea poliţistului. Mă prefac preocupat de drum, deşi singura mea grijă e să nu fiu urmărit.
Mă depărtez, mergând fără încetare, mergând mecanic pe străzi murdare şi din ce în ce mai pustii. Merg cu privirea plecată în pământ, fără să am curajul să privesc măcar o dată înapoi.
Sunt sigur că poliţistul este mulţumit. Mi-l închipui aruncând chiştocul pe trotuar, strivindu-l tacticos cu vârful pantofului, uitându-se apoi pentru o ultimă dată dacă-mi văd de drum. Parcă îl văd cum intră în maşină, şi demarează fără grabă, depărtându-se încet de clădire cu dizgraţiosul său automobil alb, disproporţionat de mare, al cărui motor duduie puternic.

Bucureşti, 2002 (revizuit 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • In timp ce dormeai
    Roxana Dumitriu, 03.11.2015, 19:20

    Toate schitele par ca se petrec in vis. Esti mereu fara glas, neauzit, nevazut dar cu senzatii fizice marcante. Avem o problema in a ne gasi pe noi insine. Mai cautam...

    • RE: Asa si asa
      Alexandru-Radu SAVULESCU, 05.11.2015, 17:36

      Schițele care par vise chiar sunt vise.

Spacer Spacer