Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cîteva clişee


Ioana Bâldea Constantinescu

27.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt între cărţi. Adică nu citesc nimic. Nu mă locuieşte nicio poveste, nu am în plan niciun titlu.
E o stare de singurătate. De scurtă durată, da, însă tot singurătate se cheamă.
Ştiu că am mai scris despre ea, aşa că, fiţi pe pace, nu-mi propun să reciclez subiectul.
Mi-am adus, însă, aminte de o întrebare care m-a tot vizitat, din diverse direcţii, în ultimul timp.

De ce citim? Am răspuns şi eu în câteva rânduri, oarecum în linia tradiţională... ca să cunoaştem lumea, ca să ne cunoaştem pe noi, ca să avem repere (morale, estetice şi de care mai vrem), ca să ne umplem mintea de lumea altuia şi să scăpăm puţin din a noastră, ca să ne alimentăm imaginaţia.
Cred că adevărul e, însă, din cele eminamente banale. Un truism prăfuit. Citim ca să nu fim singuri. Citim post-traumatic. Citim ca să umplem o cameră, să suplinim o lipsă, citim mimetic şi cathartic, citim ca să expiem, să ne experimentăm resorturile empatice (e mai uşor în cărţi, întotdeauna), ca să nu stăm singuri cu gândurile noastre, ca să ne identificăm, ca să aparţinem, ca să uităm, ca să depindem de ceva, chiar şi de o poveste, ca să fim cineva, altcineva. Când citim suntem cititorul generic. Un teritoriu scindat între pasiv şi activ. Dacă nu ne place cartea, dăm cu ea de peretele opus (în viaţă nu prea poţi să mototoleşti paginile în care nu te simţi bine; sau să pui semn; sau să te întorci acolo unde fraza suna perfect). Povestea nu aşteaptă replică, nu cere explicaţii, nu bifează prezenţa. Putem citi cu tot sufletul în carte sau cu gândurile împrăştiate. Nu ne cere socoteală nimeni.
Cartea, însă, nu e un prieten, cum ne învaţă clişeul. Nu va primi o veste proastă ţinându-te de mână. N-o să coboare după medicamente în toiul nopţii, dacă faci febră. N-o să stea două ore cu copilul, în locul tău. Nu ştie ce datorii ai la bancă, dacă te înţelegi cu părinţii şi câte deziluzii amoroase ai avut. Nu-i pasă cum îţi este. Punct.

Ei, şi aici e mişcarea interesantă. Eu cred că iluzia e un ingredient esenţial supravieţuirii. E o minciună conştientă în care te complaci, o plăcere mentală, care-ţi dă stabilitate, pentru că, uite, oricât ar merge lucrurile de prost, mintea e tot acolo, e vie, mai vie decât tine, câteodată; proiectează, visează, colează realităţi şi fantasme într-un polisemantism emoţional care, da, te schimbă. Se insinuează în ADN-ul tău intelectual. Îţi dă un rost, când nu ţi-l mai găseşti. Inventează o mână care să-ţi stea pe umăr. Inutil. Inactiv. Şi, totuşi, acolo.
Povestea stă cu tine, cât ai nevoie. Te ţine să nu cazi.
Toţi avem nevoie de un suflet. Fie el şi inventat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer