Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul românesc (II)


Radu Părpăuţă

30.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Netedu înnopta tot mai des la Cici. Ajungeau pe la patru la garsoniera de la etajul trei dintr-un bloc ceauşist, din acela cu pereţii cât foiţa. Cici deschidea fereastra, fiindcă se simţea miros de praf, de închis şi de lipsă de căldură omenească. După o partidă de sex în felul lor - el fierbinte, pătimaş, ea rece, searbădă - Cici aprindea o ţigară şi acolo, în pat începea să-l "dădăcească", cum zicea Netedu. Acum placiditatea ei obişnuită înceta:
- Hai să ne gândim ce fel de politicieni avem. Şi la noi, şi-n ţara toată toţi sunt la fel - nişte şacali cu minţi înguste, nişte instinctivi în a strânge bani şi putere. Toţi ambiţioşi, dar laşi, lipsiţi de onoare şi de loialitate în afara celei de grup, dar mai bine i-am zice haită. Tu trebuie să arăţi că eşti deosebit de şacalii ăştia. Să arăţi că nu te interesează lupta asta de fiare, în care toţi se canibalizează reciproc. Prin comportamentul tău să demonstrezi că îi dispreţuieşti şi că mai ales nu te interesează banii şi puterea.
- Şi nu mă interesează?
- Ba te interesează, dar nu trebuie să arăţi asta. O să ai timp să strângi bani. Tu trebuie să fii ca un lord englez, ca Simon Templar. Ai prins serialul ăla vechi?
- Da.
- Să fii... deasupra, zâmbind tot timpul, ironizând fin, glumind dulce cu damele. Dar să nu uităm realitatea românească: să condamni mereu pe cei care fac averi din banul public. Iar tu să apari curat, gentleman. Să copleşeşti prostimea cu linguşeli nemaiauzite, să nu eziţi să-i faci cele mai extravagante promisiuni: metro pe sub râuri, şosele suspendate şi tot aşa. Poţi să lansezi cele mai neverosimile exagerări.
- Stai puţin. Nu-i chiar aşa. Exagerările astea o să mă coste în viitor.
- Nuuu! Pentru moment aceste exagerări produc un mare efect în prostul care te ascultă, iar pentru viitor nu te angajează cu nimic. Românul nu e preocupat ca mai târziu să vadă dacă alesul lui şi-a îndeplinit promisiunile, aşa că poţi promite fără frică reformele cele mai considerabile. Aşadar ideea este, pe de o parte, să împarţi cu dărnicie epitete la adresa corupţilor şi a celor care "sug sângele poporului" epitete: odioşii, laşii, monstruoşii, venalii, perfizii, etc, etc. Pe de altă parte, să linguşeşti boborul cât se poate şi să-i faci promisiuni.
- Pare simplu, icni a râs Netedu. Numai atât?
- Nu numai atât. Pe urmă trebuie să te arăţi mereu ca om de onoare, care este loial faţă de prieteni, faţă de cei care ţi-au prilejuit ascensiunea. Invocă mereu loialitatea ta. Să nu te împingă mititelul să-l critici în public pe Weltmannn. E o prostie să-l loveşti. Asta fac şacalii de care ţi-am vorbit şi la care nu mai pune botu' decât canalia de uliţi. De Weltmann o să mă ocup eu. Deocamdată nu ştiu precis cum, dar am s-o fac. Tu însă să te arăţi mereu loial lui, chiar dacă va avea probleme cu justiţia. Să arăţi că tu nu eşti trădător. Când toţi sunt oportunişti, gregari, îşi dau orbeşte la gioale unii la alţii, tu să mergi mereu pe aceeaşi linie, să nu te abaţi cu nimic. Doar să te arăţi contrariat că a făcut aia sau aia, că are probleme cu justiţia, să spui că, probabil, e o confuzie, că până la urmă totul se va aranja. Să te lauzi mereu cu Weltmann, cu Doroftei, cu toţi "colegii". Asta dă bine la prostime.
- Atunci cum pot să-i mai iau locul?
- Ţi-am spus, eu mă voi ocupa de asta. Tu să nu te repezi să calomniezi ca ceilalţi, să dai ca surdu-n clopot. Cum ţi-am mai zis, prostimea a obosit de atâta luptă politică, de calomnii, de înjurături între adversari. Tu trebuie să fii mai subtil, să defăimezi pe ocolite, prin limbaj. Dar vom mai vorbi despre asta când vin alegerile. Deocamdată să vorbeşti mult şi despre orice.
- D-apoi nu mă prea pricep la orice.
- Şi ce dacă nu te pricepi? se tulbură ceaţa verde-albastră din ochii lui Cici. Nătăfleţilor le place să se îmbete cu apa chioară a vorbelor goale. Multe şi goale, de consistenţa apei. Tu fă în aşa fel ca să te ştie lumea, cât mai multă lume, toată lumea. Şi să vorbeşti cât mai colorat, hâtru, ca un moş care spune braşoave de pe prispă. Asta prinde bine la prostime. Trebuie să-i vorbeşti prostului pe limba lui. Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte. Lung, sucit, alandala, dar să vorbeşti. Subiecte? Câtă frunză şi iarbă!
- E, de pildă!
- De pildă este foarte important să nu uiţi să vorbeşti puţin nostalgic de trecut, că pe vremea aia primeai casă, aveai slujba asigurată, te trimetea partidul la mare, etâcâ. N-ai idee câtă lume regretă comunismul şi faptul că, într-o clipă de nebunie, s-a apucat să facă o revoluţie, care a scos-o din vechiul mod de viaţă cu care se obişnuise. Aici nu e greu să fii sincer, aşa-i?
- Cam aşa-i.
- Bine. Dă bine să verşi o lacrimă pe mormântul comunismului. După aceea, înjură cât încape capitalismul şi băncile, pe americani, corporaţiile, conspiraţia economică mondială care ne asupreşte ţărişoara. Apropo de ţară! Să nu scapi din vedere tehnica raportării la patriotism. Dacii, care vorbeau latina ăhăhă dinainte şi au cucerit mapamondul, Mircea cel Bătrân sau cel Mare, dracu' mai ştie cum, Fănică cel Mare şi Sfânt, Antonescu care a dus ţiganii la Bug - toate-s sunt întotdeauna subiecte bune de abordat în funcţie de context. Ştiu că e greu, dar trebuie să atingi prin vorbele tale nebuloasa atavismului românesc, acele reziduuri ancestrale misterioase greu de definit, acele trebuinţe inconştiente colcăitoare ale sufletului românesc, formate din preconcepţii, din prejudecăţi, din idei şi pseudoidei bătătorite strâns înfăşurate în tricolor. Cu credinţele obscure ale mulţimilor nu se discută, aşa cum nu se discută cu un tsunami. Dar fără să atingi această coardă sensibilă a poporului nu eşti politician adevărat.

Însă reţeta cea mai bună este să vorbeşti cu duioşie de cei mulţi şi oropsiţi: de mamele singure, de fetele violate, de orfani, de canceroşi, de românii care mănâncă "pâinea amară a exilului" în Spania, Italia şi cine mai ştie pe unde. Iar atunci când vei ajunge să te înduioşezi chiar pe tine când vorbeşti de cei mulţi şi năpăstuiţi, înseamnă că ai atins pragul de sus. Eşti un politician la marele fix!

Cum rar făcea, Cici începu să râdă. Netedu râse şi el, amintindu-şi de o manea "La marele fix".
- Deci, cu alte cuvinte, să nu vorbesc despre nimic.
- Nu neapărat. Eu aş zice să vorbeşti de câte ceva, dar insidios, subteran. Să vorbeşti lucruri bune. Crezi că vreun vatman de tramvai, care vine de la servici, mort de oboseală şi cătrănit de tot felul de mizerii, când deschide televizorul, vrea să mai audă informaţii despre căcănarii ăia de politicieni? Crezi că pe vânzătoarea de la raionul de lenjerie, care stăăă toată ziulica în picioare între mormane de chiloţi, o interesează chestiile astea?
- Unii vor.
- Puţini. Majoritatea s-a săturat. Nu-i mai pasă. Omul obişnuit ştie, fie şi numai în subconştient, că avem o ţară cu multe golănii şi că nu se mai poate schimba nimic. E ca-n avion: vomiţi în pungă şi mergi mai departe spre un apus căcăniu. Omul obişnuit ştie în subconştient un adevăr dincolo de adevărul de căcat al demakraţiei: că partidele nu trebuie poporului de prostănaci, ci unei mâini de oameni, care să se caţere, să se caţere, să se caţere. Omul obişnuit nu mai vrea să clatine barca, pentru că vrea să urce la bord. Acesta este visul românesc. Românul nu mai merge la demonstraţii, îl doare în cur de sindicate, fiindcă şi acolo este furat. Nu-i mai pasă cine a pierdut, vrea să ştie cine a câştigat: Cine a câştigat campionatul, pe cine a bătut Simona, cu cine s-au mai cuplat Ştefan sau Andreea, cine a câştigat la 6 din 49. În mintea românului e o linie subţire între vis şi realitate. Tu trebuie să înfăşori caierul de aer al visului românesc, aşa cum americanii au construit visul american. Fii Kennedy, fii negru ăla, cum îi zice...
- Martin.
- Da, Martin Luther King. Lasă-i să doarmă şi să viseze frumos, fiindcă, dacă se trezesc, s-ar putea să te ia la întrebări. Asta până vei fi ales, că pe urmă tot o să te facă de rahat, dar atunci ţie puţin îţi va păsa.

Cici nu-l lăsa prea mult să se relaxeze. Continuă să-l ducă pe căile ei, strecurând bob cu bob diverse "tehnici": cum că e bine să fii din când în când şi Gică Contra, dar să nu defăimeze aiurea, să nu uite dincotro bate vântul corect politic, să ştie că nu mai este rentabil să-l înjuri pe politicianul Cutare... Şi tot aşa.

Apoi Cici adormea, Netedu auzindu-i respiraţia egală. Prin transparenţa albă a pleoapelor închise, bănuia ochii ei glauci, misterioşi pentru el. Se uita absent la camera ei dezordonată, înghesuită cu mobile pline de praf. Nu-i plăcea deloc, ba chiar îl enerva. Lui îi plăcea să trăiască fără lucruri multe: fără mobile, numai pereţii albi, goi, ba chiar şi fără perdele la ferestre. Aşa era în armată: fără lux, fără ornamentaţii şi fără nici un fir de praf. Simplitate absolută! Ah, viaţa de cazarmă imaculată în duritatea ei, simplă şi sănătoasă. Acolo e locul bărbaţilor adevăraţi, a relaţiilor fără fasoane. Acolo se împrietenise cu Titi, care mai târziu ajunsese patron şi îl angajase. Dar cât de dezamăgit a fost Netedu, când a văzut că se schimbase, nu mai avea deloc acel spirit cazon de atunci, şi era şi el ca toţi: un om al mişmaşurilor şi afacerilor dezordonate... Netedu a voit să rămână în armată, dar maică-sa nu l-a lăsat. Şi acum regretă că nu a avut destulă tărie, ca să o refuze.

În liniştea odăii, cu fereastra deschisă, răzbătea depărtat vacarmul multicolor al nopţii oraşului. Sunetele din cameră se auzeau şi ele vag: trosnetul uscat al mobilei, tusea scurtă a parchetului. Corul era completat de susure, gemete şi grohăituri din ţevăraia blocoteţului ceauşist, ce pătrundeau prin pereţi ca baxurile de ţigări prin vămile patriei. Blocul era un mare vapor eşuat, care scârţâie din toate încheieturile, afundându-se în nămolul negru al oraşului.

De unde ştie Cici atâtea? cugeta Netedu. Te trec fiorii de câte ştie! Este drept, făcuse facultatea la istorie-filosofie. Oare de acolo învăţase să pătrundă astfel lucrurile? I-a spus la un moment dat: "Citeşte Psihologia mulţimilor de Gustav Le Bon. Aşa s-a tradus la noi, dar mai bun ar fi titlul Psihologia gloatelor. Dacă vrei să fii animal politic, asta-i Biblia ta". Ea ţinea mereu cartea asta în poşeta ei plată de culoare vernil. Parcă nu mai ţinea nimic altceva în poşetuţă decât pachetul de ţigări şi Psihologia mulţimilor.

După terminarea facultăţii, Cici nu a lucrat în învăţământ. A primit post la ţară şi nu a voit să se ducă acolo:
- N-am voit să mă duc printre ţopârlani, a răspuns ea la întrebarea lui Netedu.
- Stai puţin, a zis vexat Netedu, că eu m-am născut la ţară.

Dar Cici n-a luat în seamă replica lui:
- Bine că nu m-am născut ţărancă! Parcă tu ce ştii despre ţărani? Crezi că-s sfinţi, crezi în balivernele cu veşnicia s-a născut la sat?
- Totuşi, ei au făcut ţara asta. La început am fost o ţară de sate. Ba şi întreaga lume a fost o lume de sate.
- Au făcut ţara asta, îl imită Cici. Ba bine că nu! Au fost siliţi de alţii mai deştepţi s-o facă. Că ei n-ar face nimic. Sunt puturoşi, mincinoşi, zgârciţi, vicleni, ipocriţi, proşti, iar când nu-s proşti o fac pe-a proştii. O fac, dar în definitiv sunt duşi de nas de toţi.
- Dar Dumnezeu? Spre deosebire de orăşean, ţăranul a crezut întotdeauna în Dumnezeu, fapt care a avut în anumite etape istorice revolute un rol esenţial. Eu sunt cam ateu, dar nu pot să nu recunosc acest lucru.
- Da, replică Cici în stilul ei de o vehemenţă placidă, ţăranii sunt creaturile care îl invocă pe Dumnezeu, dar se comportă de parcă nu ar avea nici un Dumnezeu. Ştii ce? Eu cred că de aia Dumnezeu, într-un moment de dezgust, a hotărât să-i lase cu atâtea bube-n cap. Ei îl au pe Hristos doar ca să-şi justifice puturoşenia sau pe Sfânta Fecioară ca pe un săpun, care să le cureţe sufletele.
- Ei, aşa-s toţi?
- Să-i ia dracu'! Aşa-s toţi - nişte fiare viclene. Ba cică se tem de ploaie, ba de secetă, ba de impozite. Spun că nu au aia, nu au cealaltă, dar ei au de toate. Ascund totul, se prefac.
- Dar cine i-a făcut aşa? Nu politicienii de ieri şi de azi?
- Da, aşa-i. Pentru că doar asta merită. Nu ştiu să se descurce. Se tem şi de umbra lor, aşa că toţi îi calcă pe gât. Se trezesc speriaţi şi se culcă speriaţi.
- Şi ce pot să facă?
- Ce pot să facă! Să mintă, să înşele cât pot şi ei. Dar, ţi-am spus, până la urmă ei sunt cei păcăliţi, cei duşi de nas, căci ţăranul nu se poate lipsi de stăpân.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer